Cît de justificată e panica generalizată indusă de războiul din Iran?

Provocările în plan economic şi în cel al securităţii sunt reale; se ignoră însă contextul: istoria recentă a unor evoluţii similare şi pericolul enorm reprezentat de un Iran scăpat de sub control

Războiul din Iran ameninţă cu o recesiune globală, avertizează Alexander Stubb, preşedintele Finlandei, citat de Politico. „Prietenul de golf al preşedintelui american din Europa solicită eforturi suplimentare pentru a împiedica escaladarea conflictelor regionale către un al treilea război mondial”. În opinia sa, războiul din Iran riscă să declanşeze o „recesiune globală autoprovocată” care ar putea avea consecinţe mai grave asupra economiei mondiale decît pandemia de coronavirus, în timp ce negocierile de pace privind Ucraina par blocate pe termen nelimitat.

Desigur, în prim-plan sunt consecinţele economice: creşterea preţului barilului de petrol, agravată de blocarea de către iranieni a strîmtorii Hurmuz. Problema e reală, şi nu e vorba doar de petrol ci şi de LNG (o cincime din livările de ţiţei şi gaze lichefiate trec prin strîmtoare) ci şi de îngrăşăminte agricole (o treime din acestea sunt produse în regiunea Golfului). În mod previzibil, au fost afectate bursele şi a crescut preţul la pompă, cu impact în lanţ pe fluxurile de aprovizionare pentru numeroşi sectoare economice. Cu toate astea, cel puţin pe moment, e vorba de scenarii panicarde excesive.

E adevărat, preţul barilului a sărit de la o valoare undeva în intervalul 60-70 USD la una care oscilează în jurul a 100 USD, coborînd şi către 90 USD, în funcţie de declaraţiile preşedintelui american sau de evoluţiile de pe front. Dar dacă te uiţi doar la declaraţiile lui Stubb, ai impresia că ne aflăm în faţa unei situaţii unice, nemaiîntîlnită recent. Fals. În timpul preşedinţiei lui Barack Obama, preţul barilului de petrol s-a situat timp de trei ani şi jumătate, în intervalul 2011-2014, în gama 100-125 USD. La fel, în timpul mandatului lui Joe Biden, timp de cinci luni, în perioada martie – iulie 2022, s-a situat peste 100 USD, cu un vîrf de 125 USD în martie 2022 (din cauza invaziei Rusiei în Ucraina).

Pe de altă parte, blocarea de către Iran a strîmtorii Hurmuz este văzută de mulţi ca o nenorocire căzută pe capul nostru din senin, din cauza aventurismului americanilor, altfel traficul comercial s-ar fi derulat normal, neperturbat, aşa ca de obicei. Din nou, fals. Iranul a blocat în trecut traficul, în anii 1980, în cursul războiului cu Irakul, iar ulterior, în 1988, chiar a minat strîmtoarea. Mai tîrziu, în 2011 şi 2012, a ameninţat cu blocarea strîmtorii (în 2012 a fost votată la Teheran chiar o lege care stipula că se interzice traficul prin strîmtoare fără permisiunea marinei iraniene, dar s-a renunţat la aplicarea acesteia în urma implicării forţelor navale americane şi britanice). Ulterior au fost sechestrat petroliere, în 2022 şi 2024, iar gruparea Houthis, finanţată şi sprijinită logistic de Iran, a blocat practic traficul către canalul Suez, în perioada 2023-2025 (motivaţia fiind sprijinul pentru Hamas, după masacrul din 7 octombrie), atacînd şi sechestrînd nave care mergeau pe această rută, forţîndu-le pe cele mai multe (cele ruseşti au fost exceptate) să ocolească toată Africa prin Capul Bunei Speranţe. Ceea ce a prelungit durata transporturilor cu 10-14 zile, provocînd întîrzieri substanţiale pe lanţurile de aprovizionare şi o creştere a tarifelor containerelor de 2-4 ori. Incidentele au continuat, însă s-au redus masiv din nou după intervenţia militară a Statelor Unite.

Cînd introducem acest context în discuţie, lucrurile se schimbă radical. După cum remarca Marco Rubio, apropo de cei care spun că Iranul nu reprezenta o ameninţare iminentă, dacă regimul de la Teheran ajungea să aibă un parc de multe mii de rachete balistice şi drone şi rachete performante navale cu care putea ataca port avioanele americane (tocmai semnase un acord în acest sens cu China), ce să mai vorbim de arme nucleare, este foarte probabil că ar fi decis să impună o blocadă selectivă a traficului prin strîmtoare, impunînd condiţionări financiare şi politice. De pildă, ar fi putut cere europenilor să limiteze sprijinul pentru Ucraina în războiul cu Rusia, căreia, de altfel, i-a livrat drone Shahed. Ori, dacă acum Iranul reuşeşte să creeze atîtea probleme, ce s-ar fi întîmplat atunci cînd ameninţarea devenea “iminentă”?

Cei care se opun intervenţiei militare împotriva Iranului se împart în cîteva categorii. Stînga radicală progresistă, reprezentată tot mai mult în Europa de Verzi, în Marea Britanie, Germania sau Franţa, adesea în alianţă cu grupările islamiste, sau în America de curentul „socialiştilor democraţi” tot mai influent în Partidul Democrat, sprijină automat orice regim sau grupare teroristă antioccidentală. De aceea, în timp ce se manifestă activ şi adesea violent pro-Palestina, în fapt pro-Hamas, nu a criticat niciodată represiunea în masă din ianuarie din Iran. Într-un articol de pe iDebate explicăm de ce protestele din Iran au fost mult mai puţin mediatizate spre deosebire de conflictul din Gaza sau criticile faţă de operaţiunea americană din Venezuela. Dacă marşurile în mare măsură pro-Hamas din Occident au strîns pe străzi şi în campusurile universitare mii de participanţi, masacrul din Iran, unde regimul a executat cu sînge rece peste 30 de mii de participanţi, a fost complet ignorat, cu excepţia diasporei iraniene. “Stînga radicală urăşte atît de mult Israelul şi Vestul în ansamblu încît îşi doreşte ca regimul ayatolahilor de la Teheran să supravieţuiască pentru a putea lupta în continuare împotriva „opresiunii” americane, în general occidentale. „Unde sunt însă acum marşurile de solidaritate cu cei care protestează împotriva regimului islamic represiv din Iran?”, se întreaba The Spectator. Problema e că aceştia scandează „Nici Gaza, nici Liban, viaţa mea pentru Iran!”, protestînd împotriva finanţării de către regim, cu miliarde de dolari, a grupărilor teroriste precum Hamas, Hezbollah şi altele similare, ceea ce îi face din start „nefrecventabili” în spaţiul occidental.

Avem apoi o dreaptă radicală izolaţionistă americană care în teorie îşi revendică apartenenţa la MAGA cu toate că i se opune lui Trump în privinţa războiului din Iran. Este marcată de un antisemitism virulent: Tucker Carlson, Candace Owens, Nick Fuentes, fiind cele mai notorii exemple, şi încearcă cumva să evite un atac frontal la Trump, deplîngînd faptul că s-a lăsat împins în război de Netanyahu, explicaţie preluată în parte şi de către Joe Rogan. Este în general un spaţiu dominat de un conspiraţionism la cote maxime care, pentru a-şi justifica platforma ideologică, avansează tot felul de teorii bulversante, precum aceea că vinovat pentru Al Doilea Război Mondial este în principal Winston Churchill, care nu a dorit să se înţeleagă cu Hitler. Merită remarcat că, pentru a nu deranja excesiv acest curent, totuşi destul de influent, JD Vance merge cumva pe sîrmă, lăsînd impresia că, de fapt, şi el ar fi fost reticent faţă de atacarea Iranului.

Îi avem apoi pe liberalii americani relativ moderaţi, o poziţie tot mai greu de identificat în interiorul Partidului Democrat (istoricul Victor Davis Hanson consideră că acesta s-a transformat într-un partid socialist revoluţionar dacă te uiţi la declaraţii şi maniera în care votează în Congres) şi cea mai mare parte a establishmentului politic, mediatic şi academic european, toţi automat ostili din principiu faţă de orice face Trump.

În această zonă, care recunoaşte totuşi faptul că Iranul reprezintă o problemă, există voci care vin cu argumentul soluţiei diplomatice, readucînd în discuţie defunctul acord JCPOE (denunţat de Donald Trump în 2017). Un demers complet nerealist, greu de caracterizat, care i-a oferit Iranului beneficii financiare enorme fără nici un fel de condiţionări privind parcul de rachete balistice şi finanţarea grupărilor teroriste. Nemaivorbind de faptul că pînă şi cele privitoare la programul nuclear expirau pînă în 2030. De altfel, recent şi fostul secretar de stat Tony Blinken a recunoscut în cursul unui interviu că a fost imposibil să se ajungă la o resuscitare a vechiului acord în perioada Biden. Explicaţiile sunt evidente: pe de o parte administraţia Biden nu era luată în serios, mai ales după dezastrul retragerii din Afganistan, iar pe de alta cu un regim de tipul celui de la Teheran, care se consideră un purtător de stindard al revoluţiei islamice pe glob, nu poţi negocia, după cum s-a văzut, o soluţie diplomatică chiar şi atunci cînd ai un levier de presiune, o forţă militară de amploarea celei deplasate în zonă de Statele Unite în combinaţie cu Israelul.

În interviul din Politico, Alexander Stubb deplînge în acest context declinul instituţiilor şi normelor internaţionale. „Unii oameni creează această iluzie că poţi trăi într-o lume cu graniţe naţionale şi că nu suntem interdependenţi, iar eu cred că nimic nu este mai departe de adevăr, aşa cum putem vedea chiar acum în Strîmtoarea Hormuz. Suntem cu toţii afectaţi, dacă nu în altă parte, cel puţin la pompa de benzină.” El are dreptate atunci cînd e vorba de chestiuni relativ tehnice, de interes transnaţional, precum navigaţia aeriană, spectrul de frecvenţe de comunicaţii sau altele similare, dar e îndoielnic că se poate ajunge în mod real la consens în cazul celor menţionate, explicit, cum ar fi schimbările climatice sau reglementarea inteligenţei artificiale.

În primul caz, dincolo de maniera discutabilă privind motivele schimbărilor climatice, abordarea UE, marele campion al cauzei, s-a dovedit dezastruoasă. A dus la cea mai scumpă energie din lume, o consecinţă directă fiind dezindustrializarea, şi la dependenţa masivă de importuri din China (care dă în folosinţă anual zeci de centrale pe cărbune) pe linia energiei regenerabile. În al doilea caz, cel al inteligenţei artificiale, o tehnologie cu impact enorm în cursa de dominaţie economică, tehnologică, militară, pe plan mondial, în condiţiile competiţiei geopolitice pentru schimbarea ordinii mondiale, obiectiv enunţat explicit de axa China-Rusia-Iran-Coreea de Nord, e greu de crezut că vor fi acceptate limitări. În plus, oricum Europa, rămasă sensibil în urmă în acest domeniu, nu va avea, în ciuda dorinţei sale, vreun cuvînt important de spus.

Problema este că Alexander Stubb, dacă ceea ce spune e chiar ceea ce crede şi nu doar alinierea la retorica standard acceptabilă la nivelul establishmentului, şi alţii ca el, din politică, din mass media, din zona academică, nu par să fi internalizat faptul că traversăm o perioadă în care, în afara unor situaţii relativ tehnice, deja menţionate, regulile la nivel internaţional sunt în mare măsură relativizate sau ignorate cu totul, chiar dacă retoric asistăm la declaraţii aparent în suportul acestora. De aceea, logica tradiţională utilizată atunci cînd ne raportăm la peisajul geopolitic, bazat primordial pe trimiteri la dreptul internaţional, nu mai este aproape deloc de folos, după cum remarcam într-un articol recent pe iDebate în care analizam succesiunea de acţiuni şi iniţiative ale Statelor Unite din ultima perioadă, în Gaza, Venezuela, Panama, Siria, Ucraina şi acum în Iran. Din această perspectivă dincolo de dorinţa de a împiedica regimul de la Teheran de a destabiliza periculos întregul Orient Mijlociu America nu putea pur şi simplu accepta ideea ca în viitor, în contextul competiţiei geopolitice cu axa menţionată anterior, în special cu China, un Iran nuclear, înarmat pînă în dinţi cu rachete balistice şi drone, să controleze complet, ca agent al Moscovei şi Beijingului, traficul printr-o strîmtoare cu impact enorm asupra traficului naval prin strîmtoarea Hurmuz, cu impact enorm asupra accesului la resurse de energie şi de îngrăşăminte agricole pe plan mondial.

Dar dacă lucrurile stau aşa, vorbim de securizarea unor interese vitale nu doar ale Statelor Unite ci ale Vestului în general, de ce la Washington tradiţionalul consens bipartizan în materie de politică externă, încă valabil pînă acum circa un deceniu, a devenit practic imposibil? Şi de ce europenii nu se aliniază nici ei, decît în mod extrem de reticent şi limitat, unui demers al cărui succes este de asemenea vital şi pentru ei, mai ales că nu li se cere să facă mari sacrificii.

O primă explicaţie este ceea ce se numeşte „efectul de tunel”, incapacitatea de privi evoluţiile în ansamblu. De pildă, în Europa mulţi se tem că războiul contra Iranului reprezintă o distracţie îngrijorătoare faţă de cel din Ucraina şi oferă Rusiei resurse financiare suplimentare datorită scumpirii barilului de petrol şi ridicării parţiale a sancţiunilor. Ceea ce este adevărat, mai ales dacă războiul se prelungeşte. Însă, pe de altă parte, pe termen mediu şi lung, o eventuală decuplare a Iranului de China şi Rusia, sau chiar o slăbire majoră a regimului de la Teheran, ar avea un impact pozitiv semnificativ nu doar în privinţa conflictului din Ucraina, ci şi a competiţiei geopolitice care opune Occidentului axa avînd în centru China şi Rusia.

În afară de asta, o altă explicaţie este ostilitatea generalizată faţă de Trump în zona elitelor occidentale. Plus radicalizarea Partidului Democrat peste Ocean şi orgoliile şi interesele politice interne în Europa, unde ca şi în America, falia dintre aceste elite şi societate devine tot mai amplă. Iar asta nu ţine neapărat în principal doar de personalitatea lui Trump, de unele dintre replicile sale nefericite, de grandomania sa, ci de faptul că el şi curentul politic cu care este asociat, MAGA, atacă din temelie pilonii de rezistenţă ai unui sistem instituţional în criză de legitimitate, afectat de blocaje funcţionale. Iată un aspect practic omis în majoritatea analizelor geopolitice care ignoră complet profunda criză structurală internă din spaţiul occidental, uitînd de avertismentul celebrului istoric britanic Arnold Toynbee, autorul unei monumentale istorii universale în 12 volume: civilizaţiile nu se prăbuşesc prin crimă, ci prin suicid.