Statele Unite, Iranul și aliații europeni

Atacul asupra Iranului reliefează odată în plus falia transatlantică încurajînd scepticismul Statelor Unite în privința unității de acțiune occidentale în competiția geopolitică cu China

„Iranul este doar una dintre scene, dar nu găzduiește actul final”, scrie RealClear Defense. „Adevăratul cîmp de luptă îl reprezintă confruntarea mai amplă dintre Statele Unite și China, a cărei miză este arhitectura ordinii internaționale”. Acesta este în realitate contextul în care trebuie să privim nu doar războiul împotriva regimului de la Teheran, care acum monopolizează, din rațiuni de securitate și economice, atenția întregului mapamond, ci și alte evoluții care s-au succedat cu repeziciune în ultimul an, după venirea lui Donald Trump la Casa Albă. În primul rînd „extracția” lui Maduro din Venezuela și ceea ce a urmat după aceea, schimbarea radicală de comportament de la Caracas, care pînă de curînd reprezenta o piesă importantă de influență în America Latină pentru Rusia, China și Iran în demersul de destabilizare a Americii, inclusiv prin transformarea Venezuelei într-o placă turnantă pentru traficul de droguri. De pildă, relativ recent, Vladimir Putin declara că ar putea amplasa un număr de rachete balistice hipersonice Oreshnik în Venezuela pentru a descuraja un atac al Statelor Unite.

O consecință imediată a dispariției lui Maduro este completa paralizare economică a Cubei, principalul agent în regiune al trioului antioccidental menționat anterior. Cuba depindea vital de livrările de petrol, dar și de forța de muncă din Venezuela, din cauza unui masiv decin demografic. Maduro nu a fost în realitate un lider puternic ci doar o marionetă manevrată de cubanezi, cei care îi asigurau și echipa de securitate, menționează pentru publicația „19FortyFive” Sebastian Arcos, de la Universitatea din Florida. Criza din Cuba a devenit între timp atît de acută încît liderii de la Havana și-au exprimat dorința de a intra în discuții cu Washingtonul. Ceea ce ar însemna în practică o altă lovitură și pentru Rusia, dar și pentru China, care are instalate pe insulă stații de ascultare. Pentru Moscova, ar fi un alt aliat important, cel de-al treilea după Maduro și Bashar al-Assad din Siria, lideri care și-au pierdut puterea fără ca Rusia să fi avut capacitatea de a-i proteja. „În consecință, alți aliați ai Rusiei se vor întreba dacă «garanțiile» lui Putin mai garantează de fapt ceva de valoare”, declara un fost oficial al CIA.

Iar în aceeași ordine de idei Moscova nu a fost cu siguranță deloc încîntată nici de demersurile americane de a-și extinde influența în fostul spațiu sovietic. Inițiative precum invitarea la Washington a liderilor celor cinci țări din Asia Centrală pentru convorbiri și semnarea unor acorduri comerciale cu administrația Trump sau vizita lui JD Vance din februarie în Armenia și Azerbaidjan vin în exact aceeași logică. În paralel, și China a suferit un alt recul major în urma deciziei Curții Supreme din Panama de a anula concesiunile portuare acordate unei corporații din Hong Kong care controla astfel ambele capete ale canalului Panama, foarte probabil sub „imbold” american.

Privite din această perspectivă, atacul asupra Iranului alături de toate acțiunile menționate anterior capătă o semnificație mult mai amplă. Lovesc în mod sever în pilonii de rezistență ai strategiei geopolitice pe care Beijingul a implementat-o cu migală de-a lungul timpului. Pe de altă parte, explică de ce administrația Trump face eforturi majore pentru a ajunge la un acord de încetare a focului în Ucraina, în încercarea de a obține chiar și o distanțare parțială a Rusiei de China.

Iată de ce este o greșeală să privești de o manieră izolată fiecare din aceste evoluții. Eroare în care totuși mulți cad, pentru că nu privesc tabloul de ansamblu ci pe bucăți. Se concentrează doar pe o anumită direcție. Seamănă cu parabola orbilor și a elefantului, de inspirație indiană, povestită de Antoine de Saint-Exupéry. Patru orbi, care nu văzuseră niciodată un elefant, după ce îl pipăie, au păreri complet diferite: cel care apucă trompa crede că e ca un șarpe, cel care atinge piciorul crede că este ca un trunchi de copac, altul pipăie urechea și spune că este ca un evantai mare, în timp ce ultimul, care prinde coada, afirmă că elefantul este ca o funie. Deși toți se înșeală complet, fiecare este convins că are dreptate.

Problema este că incapacitatea sau poate lipsa dorinței de a vedea ansamblul, datorită fixației ideologice sau din cauza unor interese politice de moment, pot avea un impact negativ asupra șanselor Occidentului de a se poziționa unitar în economia bătăliei existențială cu un nucleu ostil redutabil. O altă victimă fiind relațiile transatlantice. Se pare însă că mult prea mulți nu realizează încă faptul că ne aflăm într-un nou Război Rece. Nu ar trebui să se întîmple asta. Atunci cînd Rusia a declanșat invazia Ucrainei Serghei Lavrov a spus că de fapt nu e vorba în principal de Ucraina ci de o nouă ordine mondială iar la despărțirea de Putin, după o vizita la Kremlin, Xi Jinping, care a ținut să sublinieze în repetate rînduri că Estul este în ascensiune în timp ce Vestul este în declin, i-a spus acestuia că vor fi în lume schimbări cum nu s-au mai văzut în ultima sută de ani.

Asta este explicația pentru care atît ceea ce s-a întîmplat în Venezuela cît mai ales războiul din Iran sunt privite în Europa ignorînd, în mod voit sau nu, tabloul geopolitic de ansamblu sau prin prisma unei logici care este complet inadecvată în noul context. Un exemplu tipic în acest sens este Antonio Costa, președintele Consiliului European, care le-a spus ambasadorilor Uniunii Europene la Bruxelles, plecînd de la faptul că Moscova a profitat de creșterea prețurilor la energie provocată de atacurile Statelor Unite și Israelului și de represaliile Teheranului, că „pînă în prezent, există un singur cîștigător în acest război – Rusia”. Adăugînd sentențios că „noua realitate este una în care Rusia încalcă pacea, China perturbă comerțul, iar Statele Unite contestă ordinea internațională bazată pe reguli”. Am fost alături de „poporul îndelung suferind al Iranului” și am susținut dreptul acestuia de a „își decide propriul viitor”, a mai ținut Costa să sublinieze, „dar libertatea și drepturile omului nu pot fi obținute prin bombe, numai dreptul internațional le poate apăra”.

Cu greu se putea imagina ceva mai rupt de realitate. Chiar dacă pe moment Rusia beneficiază de creșterea prețului la petrol și de o relaxare temporară a sancțiunilor legate de livrările de țiței, în special către India, o prăbușire a regimului de la Teheran, care, e drept, nu este neapărat sigură, ar fi o lovitură colosală și pentru Kremlin și pentru Beijing. Pe de altă parte, în ce fel ar fi putut dreptul internațional să-i apere pe cei peste 30 de mii de iranieni împușcați în stradă sau pe cei răniți scoși din spitale și executați de gărzile revoluționare ale regimului teocratic de la Teheran? Apoi, în ce fel legislația internațională, pomenită din nou obsesiv pe continent în aceste zile, ar fi putut în mod real să determine același regim să renunțe la demersul de a obține arme nucleare, să renunțe la programul de fabricare a unui număr record de rachete balistice, să renunțe la finanțarea grupărilor teroriste Hezbollah, Hamas, Houthies, Jihadul Islamic, a celor din Irak, și la inițierea unor atentate teroriste în spațiul occidental, din fericire în mare dejucate? Singurul rezultat concret al acordului JCPOE, asumat cu mîndrie de administrația Obama și de cîteva țări din Europa, care poate fi încadrat în această abordare „corectă”, a fost că prin eliminarea sancțiunilor aplicate Teheranului s-au pompat zeci de miliarde de dolari în visteria Iranului, bani cu care Teheranul și-a continuat programul intens de înarmare și finanțare masivă a grupărilor teroriste menționate. Atunci când, prin atacurile la adresa navelor comerciale care se îndreptau către canalul Suez, Houthis le-au obligat pe acestea să facă, pentru a se proteja, un enorm ocol în jurul Africii, nu dreptul internațional a rezolvat criza, ci acțiunile militare întreprinse împotriva acestora. Într-unul dintre comentariile referitoare la această viziune naivă , cineva spunea că “legislația internațională are statutul ontologic al lui Moș Crăciun”.

Legislația internațională nu a putut împiedica, de altfel, nici regimul dictatorial din Coreea de Nord să obțină arme nucleare. Numai că, dacă pentru Phenian armele nucleare sunt în principal o garanție pentru supraviețuirea dinastiei Kim, Iranul este infinit mai periculos. Interesant, actualul secretar de stat american, Marco Rubio, anticipa încă acum mai bine de un deceniu efectele dezastruoase ale acordului JCPOE subliniind natura specială, extrem de periculoasă și destabilizatoare pe plan global, a regimului ayatolahilor.

Circulă pe Internet un videoclip din 2015 cu un remarcabil discurs ținut în Senat de senatorul de atunci Marco Rubio, în care acesta, criticînd sever acordul cu Iranul, făcea predicții, care s-au dovedit peste timp în întregime adevărate, privind strategia și acțiunile regimului de la Teheran care urmau să contrazică flagrant așteptările naive ale lui Barack Obama și aliaților din Europa.

“Iranul este condus de un lider suprem, un cleric șiit radical cu o viziune apocaliptică asupra destinului său. El nu este un actor geopolitic tradițional care ia decizii pe baza granițelor, a istoriei sau a ambițiilor. El are o viziune apocaliptică asupra viitorului. Una care cere declanșarea unui conflict între lumea non-musulmană și lumea musulmană. Una pe care se simte obligat să o declanșeze. Cu atît mai mult dacă va intra și în posesia armelor nucleare”.

Cu toate acestea, în cea mai mare parte europenii au ținut imediat să se disocieze public de atacul asupra combinat al Statelor Unite și Israelului asupra Iranului. În mare parte din rațiuni politice de moment, în special din cauza segmentului important de imigranți islamici. Fie pentru că se temeau de proteste sau atentate din partea acestora, fie din calcul electoral, din teama de a nu pierde voturile lor, cazul Partidului Laburist din Marea Britanie. Mai mult, unii nu au permis nici măcar utilizarea logistică a unor baze militare americane de pe teritoriul lor. Cel mai vocal în plan retoric fiind premierul spaniol Pedro Sanchez, foarte probabil și datorită faptului că el și familia sa sunt implicați într-un mare scandal de corupție. Dar și premierul britanic Keith Starmer, care într-o primă fază a refuzat și el să permită utilizarea bazei militare comune Diego Garcia, din Oceanul Indian, ceea ce a obligat, de exemplu, bombardierele B2 să zboare 30 de ore tocmai din Missouri pentru misiuni în Iran. O poziție care, avînd în vedere „relația specială” între cele două țări, a surprins Washingtonul, președintele Trump avînd o reacție extrem de critică pe acest subiect.

Această atitudine va avea cu siguranță un impact negativ asupra relațiilor transatlantice, mai ales în actualul context geopolitic complicat. Într-un dialog găzduit, în timpul forumului de la Davos, de unul dintre cele mai importante podcasturi din Marea Britanie, TRIGGERnometry, cu 2 milioane de abonați, Pippa Malmgren, care a consiliat doi președinți americani, făcea o observație importantă: americanii nu au încredere în europeni, singurul aliat în care au încredere deplină este Israelul. Atunci discuția era centrată în jurul disputelor legate de Groenlanda, dar ceea ce s-a întîmplat ulterior, în timpul atacului asupra Iranului, nu a făcut decît să confirme rezervele Washingtonului în privința Europei. Rezerve critice exprimate de altfel și de alte voci influente din America, precum istoricul Victor Davis Hanson, care se întreba în ce măsură Statele Unite se pot baza, în momente critice, pe aliații de pe continentul european.

Cancelarul Friedrich Merz a recunoscut candid, reacționînd la atacurile Israelului asupra facilităților implicate în proiectul nuclear al Iranului, că “ei fac de fapt “treburile murdare” în locul nostru”. Dar europenii, deși sunt conștienți cît de periculos și destabilizator ar putea fi un Iran nuclear, se feresc mai ales din rațiuni politice interne să se înhame la astfel de “treburi murdare”; le lasă pe seama altora, Israelului sau Americii, în acest caz. Ba chiar se exprimă public critic la adresa acestora, făcînd trimitere la principii morale sau la legislația internațională, la “deescaladare” și alte îndemnuri similare, cu toate că în privat știu cît de important este un succes în acest sens. Însă dublul limbaj, ipocrizia, au devenit un loc comun de o bună bucată de vreme în retorica politică.