Moştenirea viticolă a „Epocii de aur”

Cum a scos Nicolae Ceauşescu România de pe harta mondială a vinului de calitate

​Scriu aceste rânduri din cel puţin două motive. Primul este o întrebare pe care mi-a pus-o un italian care a vizitat pentru prima oară un târg românesc de vin: „Voi aveţi destul de puţine vinuri din soiuri locale, nu-i aşa?”. Al doilea este un comentariu nostalgic scris pe Facebook de către o doamnă oarecum trecută de prima tinereţe: „Dacă nu era Nicolae Ceauşescu care să planteze, pe vremuri, toate podgoriile noastre, cu ce v-aţi mai lăuda voi acum?”

Recunosc, sunt destul de iritat de mitul care încă mai circulă pe la noi, cum că Ceauşescu a fost părintele viticulturii româneşti, în antiteză cu Burebista care a distrus-o cu sadism. Rămâne o dezbatere istorică deschisă dacă Burebista a tăiat sau nu toate viile geto-dacilor, însă, despre Ceauşescu aş spune că a îngropat pe termen lung viticultura românească, scoţându-ne, pentru cel puţin o jumătate de secol, de pe harta mondială a vinului de calitate.

Cantitate versus calitate

Cei care au trăit „Epoca de aur” a agriculturii comuniste ştiu că obsesia lui Nicolae Ceauşescu era „producţia record la hectar”. Din acest motiv, toţi şefii de ferme agricole erau plătiţi în cel mai capitalist mod cu putinţă, în funcţie de producţia obţinută. Prin urmare, au fost introduse în cultură, cu prioritate, soiuri de plante care dădeau recolte cât mai mari la hectar.

Evident că acest lucru s-a întâmplat şi în viticultură unde au ajuns la putere soiuri de struguri precum: Chardonnay şi Aligoté (originare din Burgundia), Ceasla/Chasselas (originar din Elveţia), Riesling Italian (originar, evident, din Italia), Gewurztraminer şi Muscat Ottonel (originare din Alsacia), Sauvignon Blanc (originar de pe Valea Loarei), Merlot şi Cabernet Sauvignon (originare din Bordeaux). N-aş vrea să fiu greşit înţeles: toate aceste soiuri nu au o problemă în sine, ba din contra, dacă sunt bine vinificate, pot da vinuri de foarte bună calitate oriunde în lume.

Marea distorsiune introdusă de viticultura comunistă a fost, pe de o parte, prăbuşirea calităţii vinului din cauza cantităţilor mari de struguri recoltate la hectar (plus, în bună măsură, a standardelor discutabile de vinificare) şi, pe de altă parte, marginalizarea soiurilor tradiţionale româneşti care s-au dovedit, cu unele excepţii, mai greu şi mai scump de cultivat.

Vinul premiat

O altă mare păcăleală a fost acţiunea de propagandă „de partid şi de stat” din anii ’70 şi ’80 care proslăvea succesele răsunătoare ale vinului românesc la marile concursuri internaţionale ale vremii. A existat întotdeauna o cantitate limitată de vin bine făcut, special pentru participarea la aceste competiţii. Era acel vin „din butoiul mic”, aşa cum era el cunoscut în jargonul industriei. Aceasta a fost metoda prin care, într-un fel mai degrabă trist, noi românii ne-am furat singuri căciula în ceea ce priveşte vinul.

Din păcate, revoluţia din 1989 nu a însemnat şi o revoluţie a vinului românesc. Am primit două „grele moşteniri” din perioada comunistă. În primul rând, ideea că o cramă este cu atât mai valoroasă cu cât obţine producţii mai mari de vin, când în toată lumea civilizată a vinului se ştie, de sute de ani, că doar o cantitate redusă de struguri recoltată la hectar poate crea premiza pentru un vin de calitate. În al doilea rând, am moştenit, la propriu, întinse suprafeţe cultivate majoritar cu soiuri internaţionale, îmbătrânite şi prost întreţinute, care nu reprezentau specificul locului şi, din păcate, relativ puţine hectare cultivate cu soiuri locale.

Reconversii controversate

Pentru ca lucrurile să fie şi mai încurcate, după aderarea României la UE în 2007, producătorii noştri au accesat fonduri europene pentru viticultură şi astfel s-au făcut multe reconversii - adică s-au tăiat vii vechi şi s-au replantat altele tinere. Toate bune şi frumoase, veţi zice, doar că s-au tăiat multe parcele cu soiuri locale româneşti şi s-au replantat majoritar soiuri internaţionale. În acest context, producătorii de vin din România fac din ce în ce mai multe vinuri bune, dar destul de puţine dintre acestea sunt din soiuri locale.

I-am spus toată povestea asta italianului care mi-a pus întrebarea de la care a pornit acest articol. „E trist şi n-are nicio logică ce s-a întâmplat la voi” mi-a răspuns el, uimit. Cam asta e, dragi tovarăşi şi prieteni, moştenirea viticolă a lui Nicolae Ceauşescu. Aviz nostalgicilor!