E o salată cu prea multe idei, nici una dusă la capăt. Picantă, gustoasă, cu gusturi noi, dar care te lasă flămând. Aproape-ți vine să spui că textul e doar un pretext pentru poantele lui, singurele care funcționează. Principiile impozitării echitabile sunt una, programa desprinsă de realitatea pieței muncii, alta; Nivelul profesional scăzut din unele facultăți e cu totul alt subiect, ca și proasta reglementare a stagiilor în legislație (boala supra-reglementării, protejăm drepturile individului făcându-i viața imposibilă). Studentul e o victimă? Nu mi se pare, mi se pare doar că moda victimizării a infectat și teritoriul studenției. În fine, mediocritatea îngâmfată a lui David care transpiră din toate declarațiile lui muncite și inutile, probabil subiectul principal, e doar tangent atinsă.
(Și nu, deși nu trebuie să faci laborator, psihologia nu se învață pe o bancă în parc. Orice studii minim serioase de psihologie presupun practică clinică, ceva mult mai dificil decât laboratorul de chimie. Exemplul corect era de găsit pe la materiile de la SNSPA, unele din ele mai potrivite a fi clasate sub "Științele Aburelii")
Mai e ceva, apropos de victime. Pe la finalul anilor 80, când eram eu student, lucrurile stăteau așa: ca să trăiești dincolo de masă/casă (asigurate gratuit) primeai ceva bani de-acasă și deseori pachete cu mâncare trimise prin mecanic la Gara de Nord (pentru provinciali ca mine). Bursele erau o raritate (în comunism!). Cine nu avea bani, se descurca de obicei astfel: vindea cartela de mâncare și mânca la "blat", ăștia erau blatiștii. Toată lumea mânca frumos din farfurie, și dacă nu mânca tot avea grijă să pună deoparte pentru blatiștii care mâncau resturi. Unii dintre ei mai făceau comerț cu cărți sau pepsi și vodcă de contrabandă. Fiecare se descurca după cum putea, într-o lume în care libera inițiativă era tabu. Cunosc cel puțin un astfel de personaj care a reușit excepțional în viață, deși, e drept, nu ca fizician. Viața de student e viață de student, la vârsta aia nu banii sunt importanți. E mai tragic că învață lucruri inutile, nu că-i trimite la muncă arogantul de David.
Vă mulțumesc pentru lectura atentă. Desigur, multe dintre idei ar trebui dezvoltate, doar că asta nu s-ar încadra în modelul jurnalistic pe care doresc să-l aplic aici. Și da, salata nu te satură nicviodată! În rest, sunt un ieșean crescut la școala junimistă, aia care spune că autorul vorbește doar prin textul său.
E o salată cu prea multe idei, nici una dusă la capăt. Picantă, gustoasă, cu gusturi noi, dar care te lasă flămând. Aproape-ți vine să spui că textul e doar un pretext pentru poantele lui, singurele care funcționează. Principiile impozitării echitabile sunt una, programa desprinsă de realitatea pieței muncii, alta; Nivelul profesional scăzut din unele facultăți e cu totul alt subiect, ca și proasta reglementare a stagiilor în legislație (boala supra-reglementării, protejăm drepturile individului făcându-i viața imposibilă). Studentul e o victimă? Nu mi se pare, mi se pare doar că moda victimizării a infectat și teritoriul studenției. În fine, mediocritatea îngâmfată a lui David care transpiră din toate declarațiile lui muncite și inutile, probabil subiectul principal, e doar tangent atinsă.
(Și nu, deși nu trebuie să faci laborator, psihologia nu se învață pe o bancă în parc. Orice studii minim serioase de psihologie presupun practică clinică, ceva mult mai dificil decât laboratorul de chimie. Exemplul corect era de găsit pe la materiile de la SNSPA, unele din ele mai potrivite a fi clasate sub "Științele Aburelii")
Mai e ceva, apropos de victime. Pe la finalul anilor 80, când eram eu student, lucrurile stăteau așa: ca să trăiești dincolo de masă/casă (asigurate gratuit) primeai ceva bani de-acasă și deseori pachete cu mâncare trimise prin mecanic la Gara de Nord (pentru provinciali ca mine). Bursele erau o raritate (în comunism!). Cine nu avea bani, se descurca de obicei astfel: vindea cartela de mâncare și mânca la "blat", ăștia erau blatiștii. Toată lumea mânca frumos din farfurie, și dacă nu mânca tot avea grijă să pună deoparte pentru blatiștii care mâncau resturi. Unii dintre ei mai făceau comerț cu cărți sau pepsi și vodcă de contrabandă. Fiecare se descurca după cum putea, într-o lume în care libera inițiativă era tabu. Cunosc cel puțin un astfel de personaj care a reușit excepțional în viață, deși, e drept, nu ca fizician. Viața de student e viață de student, la vârsta aia nu banii sunt importanți. E mai tragic că învață lucruri inutile, nu că-i trimite la muncă arogantul de David.
Vă mulțumesc pentru lectura atentă. Desigur, multe dintre idei ar trebui dezvoltate, doar că asta nu s-ar încadra în modelul jurnalistic pe care doresc să-l aplic aici. Și da, salata nu te satură nicviodată! În rest, sunt un ieșean crescut la școala junimistă, aia care spune că autorul vorbește doar prin textul său.