Devenirea academică a găurii covrigului
Despre eligibilitatea studenților pe piața muncii
M-a certat cineva recent fiindcă susțin că nu toate facultățile sunt la fel, că suma de informații și gradul de abstractizare a cunoștințelor necesare obținerii unei diplome de licență sunt diferite de la o specializare la alta. I-am răspuns viguros că, spre deosebire de psihologie, care poate fi studiată și pe o bancă în parc, ingineria chimică, de pildă, necesită ore petrecute în laboratorul universității, unde nu te poți prezenta nepregătit, fiindcă nu o să știi ce ai de făcut. Medicina, biologia, ingineria, științele vieții și multe alte specializări universitare nu pot fi făcute în timp ce mai ai și un job. Dar nu asta e nedreptatea fundamentală pe care ministrul Educației o face studenților cu declarațiile sale recente, deși, de la înălțimea celor vreo cinci salarii pe care le încasează concomitent de la stat, ar trebui să se abțină cu sfaturile pecuniare. Nu! Problema vine de la teoreticianul găurii din covrig.
Dările pentru job-urile part-time
Privind dintre reverele sacourilor sale cu două numere mai mici decât normal și cu burta suptă și ajunsă inevitabil pe scoarța cerebrală, acum vreo doi ani, dl Ciolacu ne-a explicat că orice normă ar trebui impozitată ca și cum ar fi completă. Cu alte cuvinte: mergi să speli vase două ore pe zi, la un pub din campusul universitar, iar patronul de acolo trebuie să plătească impozite, CAS și CASS ca și cum ai munci cu normă întreagă.
Ca să înțelegem despre ce este vorba, Donald Trump a spus că viziunea lui este că impozitele și contribuțiile ar trebui să se aplice doar la norma de bază. Că tot ceea ce este suplimentar ar trebui să intre în buzunarul celor care muncesc. La noi, ideea de impozitare e fix pe dos. Captiv în banda Möbius care e orice pretzel, Ciolacu a crezut că rezolvă evaziunea fiscală de pe piața muncii impunând o reglementare măsurată cu barda cu care se toacă ceea ce intră în minunații cârnați de Pleșcoi. De acolo, de la Buzău. Bașca a impozitat bacșișul, care e peste tot în lume o cutumă esențială în HoReCa.
Dacă adăugăm la acest impediment și faptul că nimeni nu se poate aștepta de la un student să aibă un program clar și identic în fiecare săptămână, că angajarea lui va avea un caracter stagional, că nu are experiență și că va fi mereu obosit, ajungem la concluzia că studenții au devenit de departe cea mai neatrăgătoare resursă de pe piața muncii. A-i trimite acum „la servici” este un gest care se situează în centrul de greutate al unui triunghi trasat între cinism, amatorism și prostie.
Dar cei de-afară cum pot?
Filmele americane sunt pline de studenți care muncesc ca să se întrețină la studii. Cele mai multe asemenea exemple sunt construcții ficționale și ele au tot atâta relevanță în realitate câtă au declarațiile sforăitoare ale oficialilor români cu privire la negocierile din Alaska. Chiar și așa însă, trebuie spus că realitățile din campusurile americane sunt diferite, la fel cum și competențele pe care le capătă încă din primii ani studenții de acolo au alte coordonate față de ceea ce se învață/predă la noi.
În primul rând, foarte mulți studenți de la universitățile americane lucrează în campus: la bibliotecă, la bucătărie sau la cantină, la curățenie sau oriunde e nevoie de o muncă mai puțin specializată. Acest lucru le oferă posibilitatea să-și armonizeze programul și modalitățile de transport cu celelalte obligații academice. Din cauza unui Cod al Muncii de-a dreptul idiot, în România, o asemenea soluție este imposibilă, măcar și pentru faptul că, pentru a angaja pe cineva, chiar și pe perioadă determinată, trebuie organizat un concurs care durează minimum 45 de zile. Păi... se termină semestrul!
În al doilea rând, ne putem întreba desigur de ce nu reușesc studenții să-și găsească joburi la cel mai jos nivel în firmele care activează în domeniul pentru care se pregătesc. Trecând peste argumentele prezentate mai sus, trebuie spus că, în general, legătura între ceea ce studiază tinerii români în universități și economia reală este una iluzorie. Ne place sau nu să acceptăm, mulți dintre universitarii noștri predau fie după ureche, fie după bunul plac și, în marea lor majoritate, nu au lucrat niciodată decât la catedrele pe care le ocupă și acum.
Exemplul studenților trimiși la muncă poate fi privit ca o consecință a unui act guvernamental lipsit de viziune și majoritatea românilor probabil că asta vor să creadă. La urma-urmei, în epoca postadevărului poți privi în ce direcție vrei, iar asta e comod fiindcă nu te sperii, nu te îngrijorezi. O analiză mai profundă a politicilor guvernamentale este însă în măsură să ne arate că societatea românească este împinsă prin fracțiuni din PSD și PNL, dar mai ales prin USR, spre un libertarianism extrem. Și nu știu alții cum sunt, dar mie unuia o societate în care „ordinea socială se definește în mod spontan, prin interacțiunea indivizilor liberi” îmi displace profund, fiindcă ea nu va fi niciodată capabilă să ocrotească, de pildă, copiii și tinerii.
E o salată cu prea multe idei, nici una dusă la capăt. Picantă, gustoasă, cu gusturi noi, dar care te lasă flămând. Aproape-ți vine să spui că textul e doar un pretext pentru poantele lui, singurele care funcționează. Principiile impozitării echitabile sunt una, programa desprinsă de realitatea pieței muncii, alta; Nivelul profesional scăzut din unele facultăți e cu totul alt subiect, ca și proasta reglementare a stagiilor în legislație (boala supra-reglementării, protejăm drepturile individului făcându-i viața imposibilă). Studentul e o victimă? Nu mi se pare, mi se pare doar că moda victimizării a infectat și teritoriul studenției. În fine, mediocritatea îngâmfată a lui David care transpiră din toate declarațiile lui muncite și inutile, probabil subiectul principal, e doar tangent atinsă.
(Și nu, deși nu trebuie să faci laborator, psihologia nu se învață pe o bancă în parc. Orice studii minim serioase de psihologie presupun practică clinică, ceva mult mai dificil decât laboratorul de chimie. Exemplul corect era de găsit pe la materiile de la SNSPA, unele din ele mai potrivite a fi clasate sub "Științele Aburelii")
Mai e ceva, apropos de victime. Pe la finalul anilor 80, când eram eu student, lucrurile stăteau așa: ca să trăiești dincolo de masă/casă (asigurate gratuit) primeai ceva bani de-acasă și deseori pachete cu mâncare trimise prin mecanic la Gara de Nord (pentru provinciali ca mine). Bursele erau o raritate (în comunism!). Cine nu avea bani, se descurca de obicei astfel: vindea cartela de mâncare și mânca la "blat", ăștia erau blatiștii. Toată lumea mânca frumos din farfurie, și dacă nu mânca tot avea grijă să pună deoparte pentru blatiștii care mâncau resturi. Unii dintre ei mai făceau comerț cu cărți sau pepsi și vodcă de contrabandă. Fiecare se descurca după cum putea, într-o lume în care libera inițiativă era tabu. Cunosc cel puțin un astfel de personaj care a reușit excepțional în viață, deși, e drept, nu ca fizician. Viața de student e viață de student, la vârsta aia nu banii sunt importanți. E mai tragic că învață lucruri inutile, nu că-i trimite la muncă arogantul de David.