Watergate, Russiagate și triumful „narațiunii” asupra faptelor
„În această epocă a manipulărilor a spune adevărul a devenit un act revoluționar” (Sharyl Attkinson)
Mai nou „narațiunile” sunt propagate masiv, în dauna faptelor, și prin contribuția platformelor de Inteligență Artificială, în special atunci cînd e vorba de subiecte politice, platforme care își extrag în mare măsură informațiile din Wikipedia despre care Larry Sanger, unul dintre fondatorii acesteia, spune că a abandonat intenția inițială de neutralitate favorizînd explicit Stînga liberală.
Difuzat de BBC în perioada 1980 – 1984 „Yes, Minister” este unul dintre cele mai faimoase seriale britanice de satiră politică care ilustrează, avant la lettre, conceptul de „deep state” (statul profund) devenit ulterior o referință curentă în dezbaterea publică nu doar în Marea Britanie ci și în Statele Unite și în general în Occident. În paranteză fie spus e greu de crezut că o astfel de producție de televiziune, sau la fel de celebrul serial documentar „Civilisation: A Personal View by Kenneth Clark”, difuzat de BBC în 1969, prezentat și scris de istoricul de artă Sir Kenneth Clark, ar mai fi posibile astăzi cînd radicalismul ideologic a devenit dominant în interiorul corporației media. Cînd mai ales mass media tradiționale au devenit în mare măsură și ele în parte instrumente ale „statului profund”.
Protagonistul serialului creat de Antony Jay și Jonathan Lynn este noul ministru Jim Hacker, care se confruntă constant cu intrigile și manipulările unui înalt funcționar public, Sir Humphrey Appleby, un exponent tipic al birocrației de stat, ale cărei obiective primordiale sunt protejarea intereselor instituționale și menținerea status-quo-ului. Situație perfect aplicabilă și în context românesc. Serialul expune cu umor tacticile „statului profund”: dezinformare, amînări, lansări de zvonuri, scăparea informațiilor către mass media menite să blochează inițiativele politice care i-ar submina interesele.
Trimiterile la „deep state”, inclusiv la componenta asociată cu structurile de informații secrete, au intrat în discursul public mai ales în ultimul deceniu, după Brexit și alegerea lui Donald Trump din 2016, evenimente care au zguduit din temelii consensul agreat de elitele politice, academice, mediatice, privind modul în care trebuie să opereze angrenajul instituțional al statului în relație cu organismele rezultate din alegeri. În aceeași perioadă a intrat masiv în discursul public și termenul „Post-adevăr”, desemnat cuvîntul anului de Dicționarul Oxford, în asociere directă cu Brexit-ul și al alegerilor prezidențiale din Statele Unite, deși acesta fusese introdus pentru prima dată în eseul publicat în 1992 de Steve Tesich în revista The Nation. Iar pentru a lupta cu acest „flagel” și cu invazia de „fake news”, propagate mai ales prin rețelele sociale, au apărut instantaneu o cohortă întreagă de Fact Chekers. Ei existau de fapt de zeci de ani în redacții dar începînd de atunci au căpătat o vizibilitate publică enormă, stîrnind în egală măsură și numeroase controverse.
Rolul „statului profund” a ajuns să fie adus în discuție între timp nu doar în contextul evoluțiilor actuale ci și prin raportare la întîmplări de acum zeci de ani, cum ar fi celebrul scandal Watergate care a dus la demisia lui Richard Nixon. Pe măsură ce au transpirat noi informații, cum sunt cele de pe casetele Moorer-Radford, scandalul Watergate a început să fie văzut drept un episod al unei lupte pentru putere între președinte și „statul profund”, reprezentat în principal de serviciile secrete, o luptă în care Nixon a fost atît victimă cît și vinovat. Militari de rang înalt din Pentagon, sub comanda amiralului Thomas Moorer, Președintele Joint Chiefs of Staff, au organizat o rețea de spionaj pentru a penetra Biroul Național de Securitate al Casei Albe, ținta principală fiind documentele secrete ale administrației Nixon, mai ales cele gestionate de Henry Kissinger și Alexander Haig.
Un fost ofițer al Serviciilor Secrete a dezvăluit că CIA și-a plasat agenți în siajul președintelui și că toți cei implicați în „spargerea de la Watergate” aveau legături cu CIA. Iar Bob Woodward, reporterul de la Washington Post, care a făcut dezvăluirile, devenit celebru (împreună cu Carl Bernstein a publicat ulterior volmul „All the Presidents Man”, ecranizat în 1976, în fimul cu același nume regizat de Alan Pakula) era și el un fost ofițer de informații, în timp ce Deep Throat, personajul anonim care îi dădea informații lui Woodward, s-a dovedit a fi directorul adjunct al FBI, Mark Felt. Ceea ce introduce multe nuanțe în acest scandal și chiar în privința cărții devenită ulterior un reper pentru profesioniștii media, fiind studiată în școli de jurnalism ca model de etică și metodă de investigație.
Întrebarea din aceste zile este dacă ne aflăm într-o situație la fel gravă, în legătură cu așa numitul scandal „Russiagate” din primul mandat Trump și rolul jucat de „statul profund”, de Hillary Clinton, conducerea Partidului Democrat din 2016 și chiar Barack Obama personal? Deși scandalul este vechi acesta a fost redus în discuție după ce Tulsi Gabbard, directorul Oficiului de National Intelligence, a desecretizat peste o sută de documnete secrete, și a fost de asemenea desecretizată și făcută publică o Anexă a așa numitului Raport Durham.
„Dosarul Steele”, redactat în 2016 de un fost agent MI6, Christopher Steele, la cererea firmei Fusion GPS, finanțată de campania lui Hillary Clinton și Comitetul Național Democrat, conținea acuzații grave, dovedite ulterior a fi false, privind colaborarea echipei lui Donald Trump cu oficiali ruși, cu referire la presupuse materiale compromițătoare pe care Rusia le-ar fi deținut împotriva lui Trump, culminînd cu faimoasa afirmație legată de „filmarea kompromat” a lui Trump la Moscova.
BuzzFeed News, o platformă de știri online între timp desființată, a publicat integral dosarul cu 10 zile înainte de inaugurarea primului mandat Trump și în isteria anti-Trump de atunci întreaga suită de acuzații grave au fost preluate fără a mai fi în nici un fel verificate de către principalele canale media americane, aproape toate ostile noului președinte, de la CNN și MSNBC la Washington Post și New York Times. Întregul mandat al lui Donald Trump a fost grevat de o campanie masivă de atacuri și presiuni susținută de politicienii Democrați de conivență cu o bună parte din mass media, culminînd cu un demers de „impeachment”.
Mai gravă este implicarea „statului profund”, instituții care ar fi trebuit să fie în teorie neutre s-au angrenat în această campanie. De pildă FBI a utilizat dosarul ca argument central în solicitarea mandatelor de supraveghere FISA asupra unor membri ai echipei Trump. După cum în 2020 tot FBI, care deținea de un an laptopul lui Hunter Biden și știa că dezvăluirile făcute de New York Post erau adevărate, lucru recunoscut doi ani mai tîrziu de New York Times și Washington Post, dar într-un mod discret, a cauționat etichetarea acestora drept o posibilă acțiune de “dezinformare rusească” de către 51 de foști înalți oficiali de intelligence. Etichetare care a fost masiv mediatizată în timp ce dezvăluirile New York Post au fost blocate de către Facebook și Twitter. Tratarea scandalul în mass media tradiționale a urmat un tipar similar cu alte controverse politice majore, prezentarea acestora drept o „operațiune de dezinformare rusească”, caracterizare folosită de campania Biden pentru a minimaliza sau a bloca dezbaterea pe această temă.
Ulterior, sondajele de opinie au relevat că 79% dintre americani credeau că mușamalizarea subiectului Hunter Biden ar fi putut influența rezultatul alegerilor din 2020, iar aproape jumătate dintre respondenți (47%), inclusiv Democrați, au spus că, dacă ar fi știut că laptopul este autentic și nu „dezinformare”, asta le-ar fi putut schimba votul.
Dar multe dintre aceste lucruri erau deja cunoscute. Ce aduc nou informațiile din documentele desecretizate de Tulsi Gabbard (o fostă vedetă Democrată care, nu întîmplător, a fost alături Pete Hegseth cea mai virulent contestată la audierile de confirmare din Senat) și de către CIA precum și Anexa desecretizată a Raportului Durham? Depinde de unde te informezi și asta nu face decît să scoată în evidență diferența uriașă de atitudine, de comportament, între mass media din perioada Watergate, cînd ajunsese la un nivel de credibilitate de 70%, și cele de astăzi cu o credibilitate în jur de 30%.
Din punctul de vedere al mass media tradiționale, mai toate ostile președintelui american, cele din care se inspiră majoritatea canalele media românești, de la The New York Times, Washington Post, CNN la BBC, The Guardian, dar și Associated Press, care la vremea respectivă au contribuit direct la masiva campanie „Russiagate” anti-Trump și ulterior și în cea legată de trimiterea în derizoriu a episodului laptopului lui Hunter Biden, e vorba doar de o încercare neconcludentă de a readuce în discuție un scandal vechi. Se mai emite și ipoteza, de pildă de către New York Times, că asistăm la un demers MAGA de acoperire a scandalului Jeffrey Epstein.
De partea cealaltă, mass media alternative (podcasturi, Substack – în special Matt Taibbi, Megyn Kelly, Michael Shellenberger, The Free Press), care au ajuns adesea să aibă audiențe cu mult peste ale mass media menționate anterior, susțin că noile dezvăluiri, întărite de mărturii ale unor angajați din serviciile secrete, descriu o acțiune concertată a „statului profund” CIA, prin John Brennan, ODNI, prin James Clapper (ambii implicați și în episodul laptopului lui Hunter Biden), FBI, prin James Comey, dar și direct a administrației Obama, de discreditare a noului președinte. Se face trimitere în mod special la o întîlnire cheie de la Casa Albă la începutul lunii ianuarie 2017 la care au participat pe lîngă cei menționați anterior, Barack Obama, Joe Biden, Susan Rice (consilierul pentru securitate națională) în care s-a decis ca un Raport de informații CIA care contrazicea alegația că Rusia s-ar fi amestecat în alegeri în favoarea lui Donald Trump să fie refăcut în sensul în care să se analizeze maniera în care ar fi făcut asta, nu dacă această ipoteză este sau nu adevărată. Ceea ce s-a și întîmplat (după ce informația a fost imediat scursă în presă) și John Brennan ar fi făcut presiuni asupra unui grup de analiști din CIA pentru a trage această concluzie.
Dincolo de detaliile în dispută privind cazul în sine și de posibilele acțiuni în justiție împotriva unora dintre cei implicați este șocantă transformarea profundă intervenită în comportamentul mass media, după momentul Watergate, în principal în ultimul deceniu. După cum remarca Gerard Baker, Editor at Large Wall Street Journal, generația actuală de jurnaliști nu mai pune accentul pe investigații și devoalarea faptelor ci se văd în principal campioni ai unor cauze morale.
La rîndul ei Sharyl Attkinson, o cunoscută jurnalistă de investigații care a lucrat pentru CBS News și CNN, cu cinci premii Emmy în palmares, descrie plastic această transformare profundă spunînd că „narațiunile” au înlocuit faptele și că „în această epocă a manipulărilor a spune adevărul a devenit un act revoluționar”. A vorbit în cadrul unor conferințe TEDx devenite virale despre manipularea media și „fake news” și alături de alți jurnaliști a tratat subiectul în două cărți, „The Smear (Controlul) - How Shady Political Operatives and Fake News Control What You See, What You Think, and How You Vote” din 2017 și “Slanted: How the News Media Taught Us to Love Censorship and Hate Journalism”, din 2020. Una dintre metodele utilizate fiind ceea ce ea numește „tehnica substituției”, ilustrată perfect de maniera în care este tratat diferențiat chiar subiectul „Russiagate”, în care aceleași fapte, concepte, idei, sunt tratate diferit în funcție de cine este implicat, persoană sau instituție.
Recunoști o „narațiune”, spune Sharyl Attkinson, atunci cînd se bazează pe surse discutabile neprecizate (am asistat la o explozie de „experți” utilizați drept referință) preluate în comun și tratate similar, de o manieră aproape „copy paste”, de o întreagă falangă mediatică, în timp ce opiniile alternative sunt fie blocate pe rețelele sociale iar cei care încearcă să le propună sunt discreditați sau marginalizați. Exemple tipice de narațiuni sunt „schimbările climatice” sau, la vremea respectivă, gestiunea pandemiei.
Tot Sharyl Atkinsori mai face observația că dacă pînă în 2016 „Fact Cheking”-ul era doar o operațiune de rutină internă a redacțiilor după aceea a căpătat brusc o enormă dimensiune publică, a apărut o întreagă industrie (ONG-uri specializate, „experți”, „Fact Checkers” profesioniști) cu scopul declarat de „luptă împotriva dezinformării”. Sigur, există multă dezinformare, și pe plan intern și prin acțiunea unor actori externi ostili, în principal Rusia, China, Iran, Coreea de Nord, dar în contextul ascensiunii curentelor populiste și contestării elitelor tradiționale „combaterea” acesteia a devenit adeseori un pretext pentru suprimarea protestelor și vocilor incomode.
Chestiunea mai gravă este că mai nou „narațiunile” sunt propagate masiv și prin contribuția platformelor de Inteligență Artificială, în special atunci cînd e vorba de subiecte politice. Acestea își extrag în mare parte informațiile din Wikipedia platformă despre care Larry Sanger, unul dintre fondatorii acesteia, spune că a abandonat intenția inițială de neutralitate, și nu numai că nu reflectă suficient opiniile conservatoare, ba chiar le „suprimă sistematic”, pentru că în procesul de editare sunt implicate aproape în totalitate persoane cu simpatii de stînga. Comportament confirmat de un studiu la care se face referire într-un articol apărut anul trecut în City Journal, „Neutralitatea Wikipedia: mit sau realitate?”.
E greu de crezut că mass media mai pot reveni la rolul lor tradițional de analiză obiectivă a faptelor și de watchdog. Sunt obstacole de natură ideologică, în condițiile polarizării enorme din societate, dar și de model de afaceri. În cursul unei apariții într-un podcast Glenn Kessler, un jurnalist american, cunoscut mai ales pentru activitatea sa ca editor al rubricii „Fact Checker” de la Washington Post (el este cel care a catalogat multe dintre video-urile ce sugerează în mod clar problemele cognitive majore la Joe Biden, cum sunt cele de la reuniunea G7 din Italia, ca „fake-uri” de propaganda MAGA!), care a părăsit între timp publicația, spune că de pildă un ziar liberal care ar încerca să trateze obiectiv președinția Trump și-ar pierde rapid din public. Afirmație care este desigur valabilă și pentru partea cealaltă.