Virgil Tănase şi monstrul Istoriei

„Istoria asta hodorogită de ticăloşiile noastre e un mers înainte sau o prăbuşire?”

Mulţi dintre scriitorii noştri, inclusiv cei expatriaţi, au fost obsedaţi de caracterul malefic al Istoriei.

Cioran asocia Istoria cu răul şi remarca faptul că est-europenii au chiar o „prejudecată” împotriva Istoriei, considerând-o „demonică”; Constantin Virgil Gheorghiu a prezentat Istoria eşuând în dezastrul tehnocratic; Theodor Cazaban descria Istoria ca fiind un „amestec”, o „melasă, tenace şi înşelătoare”; „sursă de uluire sau de groază”; Virgil Tănase, asupra căruia revin în cele ce urmează, a ilustrat Istoria sub chipul schimbător al unui „monstru” – o „bestie imundă”, o „masă lipicioasă care se serveşte de noi pentru a căpăta o formă”.

Virgil Tănase oferă una dintre formele cele mai reuşit metaforice ale „monstrului istoriei” în amplul roman Zoia (Tracus Arte, 2018), care constituie o vastă frescă a întregului secol al XX-lea european şi care propune o veritabilă filozofie a Istoriei.

„Mersul înainte al omului este o cădere”

Prin viziunea despre Istorie pe care o oferă în Zoia, dar şi într-unul din romanele sale anterioare, Au înflorit iar vişinii şi merii (Editura Muzeul Literaturii Române, 2015), în care unele din temele din Zoia erau deja explorate, ori în alte texte, Virgil Tănase se înscrie în tradiţia scriitorilor români care suspectează Istoria de ce e mai rău, care au văzut în firul Istoriei nu un salutar progres, ci o decădere. Prin intermediul personajelor sale din Zoia, Virgil Tănase afirmă câteodată: „Mersul înainte al omului este o cădere”, sau se întreabă retoric altădată: „Istoria asta hodorogită de ticăloşiile noastre e un mers înainte sau o prăbuşire?”. Cert e că scriitorul preferă, metaforic, să vadă în aceasta un monstru nesătul ce reduce orice ideologie şi orice luptă politică la caracterul lor pervers: „Luptăm mereu cu acelaşi monstru”, spune autorul prin vocea unuia dintre personaje, scriitorul Haralamb Săvescu, care continuă astfel descrierea acelui monstru:

„Ceea ce înfruntăm nu e cutare sau cutare regim politic, o dictatură sau cine ştie ce altă formă de opresiune, ci mereu aceeaşi vietate cosmică – spun cosmică dar, de fapt, habar n-am! Vorbesc de masa păstoasă care se slujeşte de noi ca să ia o formă…, lutul pe care persoana noastră îl înveleşte aşa cum mănuşa cu chip de păpuşă îmbracă degetele marionetistului. Gesturile noastre sunt cele ale acestei mâini şi gândurile noastre nu fac decât să dea un chip materiilor mâloase care ne umplu pe dinăuntru şi care ne înrudesc cu toate animalele pământului şi cu plantele şi după aceea cu aştrii morţi care pulsează în spaţiile infinite. Revolta noastră trebuie să meargă împotriva gravitaţiei din noi şi nu a cojii politice care-o poleieşte – şi de care se preocupă îndestul istoricii.”

De la evoluţia istoriei europene, văzută ca o continuă decădere, la o viziune apocaliptică despre Istorie nu-i decât un pas.

„Mersul înainte al omului este o decădere. Dumnezeu l-a extras din condiţia animală şi de atunci omul se sileşte să se întoarcă la ea. Istoria umanităţii este această prăbuşire către obârşii.
Apocalipsa.”

Istoria – o curvă senilă

Protagoniştii acestei curse neîntrerupte a Istoriei sunt împărţiţi între „miei” şi „lupi”, între fiare şi victime, între brute şi naivi. Supravieţuiesc convulsiilor „aceiaşi lupi care-şi schimbă părul, dar năravul ba”, aceiaşi „tigri şi lei şi şacali”. Unul din personaje desemnează Istoria cu fiind „curva asta senilă [care] nu se trezeşte decât când mai poate suge puţin sânge proaspăt”.

Istoria recentă, cea a secolului al XX-lea, îl preocupă mai ales pe scriitor; istoria acestui secol suficient de apropiat pentru ca noi să-i suportăm în continuare urmările şi felul în care este instrumentalizat. Personajele romanului – călăi, supravieţuitori ori victime – în majoritatea lor, se conformează spiritului timpului, subversiunea nefiind la îndemâna oricui.

Or, odată oferită „haitei”, „turmei”, cea mai generoasă dintre ideologii poate deveni distructivă în manifestări. În răspăr, unul dintre personajele romanului Zoia exclamă:

„De câtă trufie trebuie să dea dovadă cineva ca să pornească singur alăturea cu drumul, luându-şi riscul de a fi mai întâi ridicol iar după aceea detestat dacă a reuşit, aspru pedepsit dacă a nimerit într-o fundătură!”