Virgil Tănase și exilul românesc anticomunist
„Nu am nimic în comun cu acest exil ridicol și lamentabil” (Virgil Tănase)
Există un termen care îl irita nespus de mult pe Virgil Tănase: exil. „Un ‘termen’ de care (...) m-am ferit ca de ucigă-l toaca”, cum îi declara el Simonei Modreanu în volumul Așa a fost să fie... De unde această rezervă față de exil? De fapt, acest refuz al exilului (în Ma Roumanie, scriitorul afirmase că refuză „energic însăși noțiunea de exil”)? Mai ales că traiectoria sa corespunde întru totul unui parcurs tipic de exilat: expatriere din motive politice, angajament real și fățiș împotriva regimului comunist (și înainte și după plecarea din țară). E drept că Virgil Tănase nu a cerut niciodată azil politic și că, spre deosebire de conaționalii săi militanți anticomuniști, mai ales cei din „vechiul exil”, a continuat să frecventeze Ambasada României de la Paris („era ambasada mea” – declara el).
Pentru Virgil Tănase, odată ajuns la Paris, a fost mult mai important să se afirme ca scriitor în „republica mondială a literelor” sau măcar în Republica Franceză, jucând de la egal la egal cu scriitorii autohtoni. Perspectiva de a se limita la afirmarea în cadrul comunității de intelectuali români exilați (Monica Lovinescu, Virgil Ierunca & comp.) nu l-a entuziasmat și, mai ales după „Afacerea Tănase”, scriitorul s-a detașat de aceștia, care nu l-au iertat. Ce-i drept, nici Virgil Tănase nu s-a lăsat mai prejos, insistând în articole și interviuri pe sărăcia morală și spirituală a exilului românesc post-1945, compus, afirma el virulent, din „veleitari mediocri”, „capitalizanți ai exilului”, „realiști socialiști de tendință imperialistă-liberală” (aici făcând trimitere directă la acel exil literar duhnind de intransigență ideologică). Statutul de exilat nu ar fi fost decât un „alibi” pentru niște scriitori incapabili de a avea o operă proprie și care au construit în loc o „mitologie” a exilului, pe care Virgil Tănase o cataloga drept „joacă de copii” sau chiar „idioțenie” (Așa a fost să fie...; Ma Roumanie).
Scriitorul instrumentalizat
În această respingere a exilului de către Virgil Tănase s-ar putea găsi însă nu doar o dorință de disociere de mediile exilaților români, ci și urme ale frustrării scriitorului de a fi fost instrumentalizat politic cu ocazia „Afacerii Tănase”, în 1982. Ne putem gândi la aceasta citind, în romanul Zoia, cum autorul îl compară pe un scriitor (exilat) cu „una din pietrele de pe drum cărora nimeni nu le dă nici o atenție și pe care le calcă toți în picioare până când cineva o ia, la nimereală, și sparge cu ea capul unui inamic, după care o aruncă și toată lumea uită iar de ea”. Tot acolo, scriitorii sunt asemuiți cu „niște amărâte de bâte în mâna unora și altora, a celor care au posibilitatea să dea cu bâta”.
Politica și cultura se fac în țară, nu în exil
„Convins că politica românească, precum cultura românească, se fac în țară, mi-am dat repede seama că nu am nimic în comun cu acest exil ridicol și lamentabil.” Asta îi declara Virgil Tănase lui Blandine Tézé-Delafon în 1990. Or, această opinie vine să contrazică câteva din miturile legate de istoria exilului românesc: anume că exilul ar fi avut greutate în politica internațională, că literatura scrisă în exil ar fi putut reconfigura canonul literar național, și mai ales că literatura română publicată în țară după instaurarea comunismului, care a integrat canonul național, ar fi fost validată pe undele Europei Libere...
Exilul – o grădină zoologică
Virgil Tănase compara mediile literare românești din exil cu o „grădină zoologică”, deosebindu-le de cele din țară, care ar constitui o „junglă”.
„Scriitorul trebuie să trăiască în mediul său natural, ca un animal sălbatic. Are nevoie să se ia la trântă, să sfâșie și să fie sfâșiat, să se hrănească și să se ascundă, să-și pândească publicul, să-l seducă, să-l agreseze. În asta constă libertatea lui! Exilul, în schimb, este o grădină zoologică, adică un fel de a-ți pierde libertatea, dacă îmi permiteți acest paradox.” (Ma Roumanie).
În 2019, în conferința de deschidere a unei școli de vară dedicate exilului românesc din Franța, organizate de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, Virgil Tănase lua încă o dată distanță față de exilul românesc, considerându-se nu un exilat, ci un călător.
Cât despre exil, dacă ne încăpățânăm să-l asociem cu Virgil Tănase, acesta ar fi început, credea scriitorul, din momentul plecării din centrul lumii sale, adică de la Galați (așa cum pentru Cioran exilul a început la părăsirea Rășinarilor):
„Am senzația că Parisul unde locuiesc de patruzeci de ani și mai bine e un fel de periferie a casei mele de la Galați, o margine a orașului meu de atunci” (Așa a fost să fie...).