Virgil Tănase: disident, eretic, umanist

„Regret, nu sunt o jivină din cărţile lui Darwin!” (Virgil Tănase)

Virgil Tănase, 24 iunie 2010 ∙ Credit foto: rfi.fr

A trecut aproape neobservată moartea lui Virgil Tănase, survenită la Paris în 25 iunie 2025. Născut în 1945, la Galaţi, Virgil Tănase a fost scriitor şi regizor de teatru, exilat în Franţa din 1977.

Ultimul venit în grupul scriitorilor onirişti, nu şi-a putut publica în ţară volumul de debut, acesta fiind respins de cenzură nu pentru că scriitorul ar fi criticat regimul, ci pentru că formula romanescă adoptată făcea mesajul textului neinteligibil. Prin urmare, scriitorul a debutat la Paris, în 1976, cu Portrait d’homme à la faux dans un paysage marin (Portret de bărbat cu coasă într-un peisaj marin), apariţie însoţită de un interviu de promovare a romanului acordat publicaţiei Les nouvelles littéraires, luat prin telefon şi transformat într-un document de critică virulentă la adresa lui Ceauşescu. La scurtă vreme, Virgil Tănase a primit un paşaport pe care nu-l solicitase şi invitaţia de a părăsi România cu tot cu familie. La Paris, a continuat o vreme să fie un clasic disident politic, s-a aflat chiar în mijlocul unui scandal la nivel foarte înalt, mai precis dintre doi şefi de stat (Mitterrand şi Ceauşescu) – afacerea Tănase/Haiducu. Ulterior, s-a îndepărtat de mediile exilului românesc şi nu s-a mai bazat decât pe exerciţiul literaturii şi al artei pentru a-şi manifesta spiritul disident.

Toate publicaţiile antume ale lui Virgil Tănase au fost publicate şi redactate în franceză, scriitorul venind însă după 1990 şi cu versiunile lor în română (practic şi-a autotradus întreaga operă). Ca testament ne-a lăsat o carte apărută în urmă cu doar câteva săptămâni, postum, Mersul trenurilor din gara Fumărei (Junimea, 2025), care este şi romanul său de debut în limba maternă („am vrut să aflu ce-aş fi fost dacă viaţa mi-ar fi îngăduit să rămân în limba mea de-acasă”).

Coperta cărţii „Mersul trenurilor din gara Fumărei” de Virgil Tănase, editura Junimea, 2025

În acest text şi în altele, care vor urma, voi împărtăşi impresii şi scurte analize despre acest autor atât de puţin cunoscut şi atât de spectaculos original, subversiv şi eretic. Aici şi acum, despre neîncrederea lui Virgil Tănase în progres.

Progresul privit cu scepticism

Prin chiar curentul literar pe care l-a ilustrat întreaga viaţă, onirismul, Virgil Tănase şi-a arătat scepticismul faţă de raţionalism şi faţă de progresul tehnic. Citând din romanul L’amour, l’amour, roman sentimental, versiune franceză a romanului Evenţia Mihăescu: Tratatul dumneaei de călătorie exotică la ceasul nunţii sale dintr-un secol revolut, putem spune că Virgil Tănase a preferat „logica absurdă a visului” raţiunii matematice (adică acelei „lumi în care nu ar mai exista nici stele, nici Dumnezeu, nici dinozauri, şi în care totul s-ar supune raţiunilor matematice”).

Putem vorbi de o adevărată pasiune pentru umanitate la Virgil Tănase. În numeroase interviuri, acesta şi-a expus convingerea că, de la Renaştere încoace, ar predomina în Europa un „realism plat şi vulgar”, ilustrat de realism în literatură şi de materialism în ştiinţe.

„Ghidaţi de această logică «minerală», pierdem din vedere că un om nu este o piatră. Dacă vom continua astfel, vom sfârşi prin a fi nişte pietre. Din fericire, cred că există în lume, aşa cum e aceasta construită, anumite incongruenţe, spaţii vide, incoerenţe ce permit supravieţuirea.” - Afirmaţia este extrasă din cartea de interviuri cu Blandine Tézé-Delafon, Ma Roumanie (România mea), apărută la editura Ramsay/de Cortanze în 1990.

Nu-i de mirare că Virgil Tănase s-a arătat critic şi neliniştit în faţa efectelor secundare ale progresului tehnic şi, mai general, ale raţionalismului încă de pe atunci: „Robotica, informatica, dat fiind principiul lor binar, au o influenţă foarte pernicioasă asupra spiritelor”, afirma scriitorul în acelaşi volum de interviuri. De unde concluzia, pe cât de răspicat afirmată pe atât de radicală, că atât capitalismul, cât şi comunismul, dincolo de diferenţele istorice, de circumstanţă, sunt „expresia aceluiaşi spirit”.

Virgil Tănase repeta, cu alte nuanţe, aceste lucruri în interviul mai recent, realizat de Simona Modreanu: Aşa a fost să fie… (Junimea, 2019), unde contestarea cultului pentru progres era însoţită şi de o contestare parţială a ştiinţei: „veţi fi băgat de seamă că ştiinţa merge înainte şi descoperă fără să-şi pună cea mai mică întrebare morală, fără să aibă alt principiu decât propria sa dezvoltare, independentă de restul organismului social, încât mă simt îndreptăţit să cred că ştiinţa a devenit azi o formă de cancer, dezvoltarea în sine a celulelor putând provoca moartea organismului…!” Tot acolo, Virgil Tănase relua critica la adresa şcolii (o veche marotă a sa, savuros ilustrată în romane) şi la adresa imperativului adaptării. Dau un citat despre poziţia sa faţă de adaptare:

„Mi se pare că nu există o mai cumplită abdicare de la condiţia de om decât «adaptarea» – calitatea de căpetenie a speciilor animale. Regret, nu sunt o jivină din cărţile lui Darwin!”

Poziţia sa faţă de acest imperativ al adaptării, devenit veritabilă religie, mă duce cu gândul la lucrarea filosoafei franceze Barbara Stiegler - eseul «Il faut s’adapter» publicat în 2019 la Gallimard - în care autoarea denunţă faptul că în societăţile neoliberale, care afirmă insidios că doar cei mai apţi vor supravieţui, democraţia devine o tehnică politică de fabricare a consimţământului maselor, cu direcţia impusă de experţi. Autoarea se întreabă cum de e posibil ca darwinismul social să continue astăzi să mai opereze fără oprelişti şi fără nicio jenă.

Literatura sau opţiunea pentru umanism

Pentru Virgil Tănase opţiunea pentru literatură este o manieră de a rezista în faţa dezumanizării. Prin opţiunea pentru ficţiunea romanescă, s-ar mai putea spera că va fi păstrată memoria umanistă în secolele ce vor urma, dincolo de conflicte şi ororile istoriei şi în ciuda rapidităţii cu care generaţiile mai tinere aruncă moştenirea la coşul de gunoi al istoriei! Haralamb, personajul care încarnează un romancier în romanul Zoia, afirmă acolo (citez în traducerea mea după ediţia franceză apărută în 2009 la editura „Non Lieu”):

„Ne-am resemnat la ideea că totul trebuie să dispară. Prezentul ne e suficient. Copiii noştri ne vor arunca moştenirea la coşul de gunoi. Mi-e milă de cercetători: în câteva sute de ani, nu vor mai dispune, pentru a ne studia civilizaţia, de nicio urmă; de nicio fosilă – cu excepţia câtorva romane pe care vor trebui să le caute cu efort şi să le scoată la suprafaţă, tot aşa cum oamenii de ştiinţă din zilele noastre sapă milioane de metri cubi de pământ pentru a descoperi un dinte, o scoică sau chiar urma unei lăbuţe de animal”.

În finalul textului pe care îl aveţi sub ochi, ca un modest omagiu adresat lui Virgil Tănase, aş aminti de misiunea pe care acesta credea că un scriitor şi-ar putea-o încredinţa sieşi: aceea de a-şi invita cititorii să se extragă din haită, alegând drumul libertăţii de gândire şi de acţiune, cu singura condiţie de a rămâne atenţi la propria lor individualitate umană.