Ucraina îşi pierde „adevăratul preşedinte”
Schimbare reală, sau doar cosmetizare?
Demisia lui Andrii Iermak, survenită după unul dintre cele mai mari scandaluri de corupție din Ucraina, a prins Kievul într-un moment de tensiune maximă.
Este un episod care spune mai mult decât pare la prima vedere — despre loialități, influență și mecanismele reale ale deciziei politice — iar aceste dinamici le-am analizat pe larg într-un articol publicat recent pe Veridica, pe care îl republic aici integral.
Andrii Iermak și-a dat demisia din funcția de șef al Biroului Președintelui Ucrainei în urma celui mai mare scandal de corupție din timpul președinției lui Volodimir Zelenski. Episodul marchează fisurarea unui model de putere construit în anii de război – un sistem centralizat, dependent de loialități personale și de un nucleu restrâns din jurul președintelui, în care Iermak devenise figura indispensabilă. Nu este întâmplător că demisia a fost prezentată de președinte ca un prim pas spre reorganizarea și reînnoirea mecanismului decizional de la Kiev. Rămâne de văzut dacă este vorba despre o restructurare reală sau doar despre un demers simbolic menit să calmeze furia publică și să amâne întrebările mai dificile despre cum funcționează în mod real puterea la Kiev în vreme de război.
De la avocat în industria divertismentului la omul-cheie al președintelui
Înainte de a deveni „principalul buton de pe telecomanda președintelui”, așa cum a fost descris în presa ucraineană, Andrii Iermak a fost avocat, specializat în drepturi de autor și reprezentarea companiilor de producție TV și cinema. Relația sa cu Volodimir Zelenski începe cu mult înainte de 2019, în perioada în care actualul președinte al Ucrainei era o figură centrală în industria de divertisment și producător general al unor proiecte TV, inclusiv la compania Kvartal 95, pe care o coordona împreună cu Timur Mindich.
Dincolo de relația profesională, între cei doi s-a construit treptat o relație de încredere personală, bazată pe loialitate și pe capacitatea lui Iermak de a organiza lucrurile în spatele scenei. Această prietenie și colaborare profesională au fost ulterior transferate în politică, după ce Zelenski a câștigat alegerile prezidențiale în 2019.
Odată cu victoria electorală și cu transformarea partidului „Slujitorul Poporului” într-o majoritate parlamentară monolitică – prima majoritate de acest tip în istoria Ucrainei independente – influența lui Iermak a crescut accelerat. El a urcat treptat în ierarhia prezidențială, până când, în 2020, a fost numit șef al Biroului Președintelui, înlocuindu-l pe Andrii Bohdan. Pentru mulți observatori, Iermak a devenit treptat nu doar un simplu consilier, ci un intermediar obligatoriu pentru aproape orice decizie importantă care trecea prin biroul prezidențial.
Iermak, „adevăratul președinte”. Cum a acumulat putere și a intrat în conflict cu instituții-cheie
În anii de după declanșarea invaziei la scară largă a Federației Ruse, puterea concentrată în jurul administrației prezidențiale a crescut și mai mult. Legea marțială, imposibilitatea organizării de alegeri și dependența critică a Ucrainei de sprijinul militar și financiar extern au creat un sistem în care biroul prezidențial a devenit aproape singurul centru de decizie strategică. Parlamentul și guvernul au ajuns, în mare măsură, subordonate acestui nucleu. Accesul la resurse politice a venit însă la pachet cu acces la fonduri, proceduri de achiziții și informații prețioase.
În acest context, Andrii Iermak a devenit treptat nu doar șeful unui birou prezidențial, fără prea multe atribuții prevăzute de Constituție, ci coordonator informal al Cabinetului de Miniștri, dar și al Parlamentului, influențând direct numirile ministeriale și agenda legislativă. Cazul Iuliei Sviridenko, pe care am analizat-o pentru Veridica, ilustrează această logică. Fostă adjunctă a lui Iermak, ulterior ministru, Sviridenko a ajuns în 2025 prim-ministru al Ucrainei. Presa și opoziția au remarcat atunci că, în realitate, principalul coordonator al guvernului rămânea Iermak, în timp ce noul premier era perceput ca o figură extrem de loială acestuia.
Glumele politice despre „adevăratul premier” sau „adevăratul președinte” – cu Zelenski redus la rol de purtător de cuvânt al lui Iermak – au circulat intens în mediile de opoziție și în presă, reflectând percepția unei personalizări extreme a puterii. În paralel, Iermak și-a extins influența asupra politicii externe, dar și a securității. Acesta a devenit principalul negociator al Ucrainei cu Rusia în încercările eșuate de a opri războiul, apoi interlocutor aproape permanent al liderilor occidentali. A condus discuții legate de garanțiile de securitate pentru Ucraina, inclusiv în formule prezentate drept planuri de securitate sau de pace pe termen lung pentru Kiev.
În același timp, diplomați europeni și americani l-au perceput adesea drept imprevizibil sau insuficient ancorat în logica instituțională a partenerilor occidentali. După realegerea lui Donald Trump, membrii echipei acestuia au evitat să discute cu Iermak, considerându-l dificil de gestionat; cu toate acestea, Zelenski a continuat să-l trimită ca emisar principal în negocieri, inclusiv în discuțiile despre un posibil plan Trump pentru războiul din Ucraina.
În interior, Iermak și-a dorit tot mai mult să preia controlul asupra instituțiilor de aplicare a legii și asupra sistemului anticorupție. În vara lui 2025, un proiect de lege promovat de administrația prezidențială și votat de Parlament a încercat să subordoneze Biroul Național Anticorupție (NABU) procurorului general, care este numit politic. Inițiativa, însoțită de percheziții la sediul NABU și de presiuni asupra Parchetului Specializat Anticorupție (SAP), a fost interpretată de activiști și de o parte a parlamentarilor drept o tentativă directă a echipei Zelenski/Iermak de a slăbi autonomia structurilor anticorupție create în dialog cu partenerii occidentali. Nu puține voci au spus că „toate drumurile duc la Iermak”, considerat autorul sau coordonatorul real al campaniei împotriva NABU și SAP.
Așa cum am arătat într-o analiză Veridica, revolta publică din iulie a venit pe fondul unui șir de scandaluri majore: mita de 2,7 milioane de dolari de la Curtea Supremă, pierderi anuale de până la 11 miliarde de euro la vamă, achiziții militare supraevaluate de 5-6 ori față de prețul pieței, deturnări de zeci de milioane de euro în energie și reconstrucție, precum și demiterea a cel puțin nouă oficiali de rang înalt (guvernatori și vice-miniștri) între 2023 și 2024. Toate acestea au alimentat percepția că, în ciuda războiului, corupția rămâne o amenințare existențială pentru Ucraina.
Când corupția devine criză politică: scandalul „Midas”
Scandalul declanșat în toamna anului 2025 a transformat suspiciunile societății într-o criză politică. Ancheta anticorupție a scos la iveală o schemă de spălare a peste 100 de milioane de dolari proveniți din contracte de stat, în special din sectorul energetic. Numele lui Timur Mindich, colaborator apropiat al lui Zelenski și coproprietar al companiei Kvartal 95, a apărut în centrul dosarului „Midas”. Mindich, care îl considerase în trecut prieten pe Andrii Iermak, a părăsit Ucraina înainte de a fi reținut, presa și o parte din opoziție susținând că ar fi fost avertizat din interiorul cercului prezidențial.
În același dosar au fost menționați foști și actuali oficiali de rang înalt, între care Oleksii Cernișov, Rustem Umerov și alți responsabili implicați în administrarea resurselor energetice. O parte din fondurile deturnate ar fi fost folosite, potrivit unor surse citate de presa de investigație, pentru construcția unor vile de lux în apropiere de Kiev, iar una dintre acestea i-ar fi revenit Iermak. Deși acesta nu a fost formal inculpat în prima etapă a anchetei, presiunea publică și percepția că un asemenea mecanism nu putea funcționa fără știrea sa au crescut exponențial.
Cu mult înainte ca instituțiile anticorupție să înainteze oficial suspiciuni sau capete de acuzare, opinia publică își formase deja un verdict în cazul lui Andrii Iermak. Potrivit unui sondaj realizat de centrul Sociopolis, 70,4% dintre ucraineni considerau că fostul șef al administrației prezidențiale este implicat în acțiunile de corupție din dosarul „Midas”, în timp ce doar 15,2% au respins această ipoteză. Într-un context marcat de neîncredere în instituții și tensiuni politice crescânde, percepția socială a funcționat ca o formă de „justiție populară”, stabilind imaginea de vinovăție înainte ca sistemul oficial să se pronunțe.
Organizațiile anticorupție au formulat public o acuzație politică directă: dacă Zelenski vrea să demonstreze că nu face parte din schemă și că nu tolerează corupția în cercul său apropiat, trebuie să se despartă de prietenii corupți, inclusiv de Andrii Iermak.
Un context sensibil suplimentar îl reprezenta relația lui Iermak cu structurile militare. Demiterea lui Valerii Zalujnîi din funcția de comandant-șef al Forțelor Armate ale Ucrainei la începutul anului 2024 și numirea lui Oleksandr Sîrski au fost interpretate de mulți militari și comentatori drept decizii motivate politic. Zalujnîi, extrem de popular și perceput ca potențial rival electoral pentru Zelenski, era considerat un lider independent și prea puțin dispus să împărtășească toate detaliile operaționale cu administrația prezidențială. Echipa lui Zalujnîi a explicat ulterior că se temea că anumite informații sensibile ar putea ajunge, prin diverse canale, la Moscova, neavând încredere în anturajul lui Zelenski.
În acest context, Iermak a fost acuzat că a facilitat înlăturarea lui Zalujnîi tocmai pentru a reduce orice centru de putere independent de biroul prezidențial și pentru a menține controlul politic asupra comandamentului armatei. Potrivit unei analizei Radio Svoboda, demiterea lui Valeri Zalujnîi a fost determinată în mare măsură de divergențele tot mai evidente dintre acesta și Administrația Prezidențială privind strategia de război — de la modul de apărare a Bahmutului la evaluarea situației de pe front și necesarul real de mobilizare — dar și de dorința președintelui de a instala la conducerea armatei o figură mai loială și mai ușor de controlat. Zelenski comunica tot mai des cu Sîrski, apropiat de Iermak, peste capul lui Zalujnîi, iar această apropiere politică a înclinat balanța în favoarea schimbării conducerii militare.
În același timp, Ukrainska Pravda arată că demiterea lui Iermak nu poate fi înțeleasă doar prin prisma dinamicii interne: de cel puțin jumătate de an, partenerii americani încercau insistent să transmită Kievului că actualul șef al biroului prezidențial nu mai este un interlocutor credibil pentru marile dosare diplomatice. Cu o săptămână înainte de propria demitere, Andrii Iermak ar fi încercat să-l înlăture pe șeful Serviciului de Securitate al Ucrainei, Vasîl Maliuk, reproșându-i că „nu l-a protejat” și că ar fi „dormit” în timpul operațiunii „Midas”.
O schimbare reală sau doar o rearanjare a influenței în același sistem?
Pe fundalul presiunilor interne, nemulțumirii aliaților și dosarului de corupție cu ramificații la vârful statului, demisia lui Iermak era inevitabilă. Societatea civilă, presa independentă și o parte din deputații partidului de guvernământ au cerut plecarea sa, argumentând că prezența lui în administrația Zelenski subminează credibilitatea Ucrainei.
Totuși, anunțul lui Zelenski privind înlocuirea lui Iermak și o nouă remaniere la nivelul administrației prezidențiale nu clarifică toate întrebările. Rămâne incert dacă Iermak își va pierde cu adevărat influența sau dacă aceasta va continua să fie exercitată prin intermediari – persoane apropiate, plasate în funcții-cheie în guvern, în administrația prezidențială sau în structurile de securitate. În fond, guvernul este condus în continuare de Sviridenko, iar armata de Sîrski, ambii considerați foarte apropiați de Iermak.
Persistă și ambiguitatea privind viitorul său rol în structura puterii: declarația lui Iermak că se va alătura eforturilor defensive ale Ucrainei are un ton vag și aproape personal, dar nu explică în ce fel anume. Nu este limpede dacă intenționează să intre într-o structură militară, să preia o funcție în industria de apărare (cu acces la o serie de resurse financiare importante) sau dacă această formulare reprezintă, de fapt, o cale elegantă de a se retrage din prim-plan, fără a rupe legătura simbolică cu armata și cu mediul politic. În timp ce remanierile din ultimii ani de la Kiev au părut simple rocade, situația de acum pare să ceară o transformare reală, nu doar o schimbare de decor.
Privit mai larg, cazul Iermak scoate la iveală trei vulnerabilități ale Ucrainei de astăzi. Prima ține de corupția la nivel înalt, care persistă chiar și în timpul războiului, cu demnitari din energie, apărare și alte domenii strategice demiși sau investigați. A doua se referă la concentrarea puterii prezidențiale, amplificată de legea marțială și de absența alegerilor, ceea ce face ca mecanismele democratice să fie înlocuite cu remanieri negociate în cercuri restrânse. A treia privește lipsa unui control real asupra oamenilor din jurul președintelui: un consilier sau un șef de birou, fără un statut constituțional clar, poate ajunge să dețină informal mai multă putere decât un prim-ministru sau decât conducătorii structurilor militare.
Potrivit Ukrainska Pravda, plecarea lui Andrii Iermak a avut și un efect psihologic asupra președintelui. Mai mulți membri ai echipei lui Zelenski, citați sub anonimat, spun că președintele a revenit „la versiunea sa mai veche” – mai energic, mai prezent, cu o disponibilitate mai mare de a asculta direct cu oamenii din jur și de a conduce ședințele fără filtrul omniprezent al fostului său șef de cabinet. În relatările lor, atmosfera de pe coridoarele puterii pare să se fi schimbat: imaginea scaunului gol din dreapta președintelui devine simbolică pentru o ușurare resimțită în interiorul sistemului.
Demisia lui Andrii Iermak marchează un moment de cotitură, dar nu aduce un final clar. Ea deschide o serie de întrebări legate atât de funcționarea internă a sistemului politic, cât și de modul în care Ucraina este privită de partenerii occidentali. Cât de profundă va fi, în realitate, „curățenia” anunțată? Cine îi va lua locul și câtă autonomie va avea față de influența fostului șef de birou? Și, mai ales, poate administrația Zelenski să reconstruiască încrederea internă și externă fără o reformă reală a modului în care se iau deciziile la vârful statului?