Tolkien și acuzația de rasism: context, mit și ideologie

Ce se întâmplă atunci când politica definește estetica

Puțini autori moderni au fost mai nedrept interpretați decât J.R.R. Tolkien. Într-o epocă în care moralitatea a devenit un instrument politic, universul său mitologic a fost citit nu ca o operă simbolică, ci ca un cod ideologic. În ultimele decenii, voci precum cea a dr. Onyeka Nubia au susținut că Tolkien ar fi „internalizat rasismul colonial britanic”. Dar, așa cum o arată chiar scrisorile marelui scriitor britanic, nimic nu poate fi mai departe de adevăr.

Contextul academic al polemicii

În ultimele două decenii, universitățile mari (mai ales din SUA și Marea Britanie) au trecut printr-o schimbare de paradigmă în științele umaniste. De la analiza literară clasică – bazată pe filologie, istorie, estetică, mit, simbol – s-a trecut la ceea ce se numește astăzi the politics of representation: o lectură a textelor prin prisma rasei, genului, clasei și a „dinamicilor de putere”.

Această schimbare are rădăcini teoretice reale: vine din poststructuralism, din studiile postcoloniale și din curentul Critical Race Theory. Intrarea acestor idei în universități și în cultura populară a dus la simplificarea lor brutală prin renunțare la analiză și concentrarea asupra aspectelor moralizatoare. Rezultatul? Homer e sexist; Dante e intolerant; Shakespeare e imperialist; Austen promovează ura de clasă; Conrad e „colonial supremacist”; Tolkien e „apologetul albilor”. Se instaurează astfel o etică a vinovăției retroactive, un fel de proces al istoriei literare făcut cu legile moralității secolului XXI.

Acest lucru se întâmplă pentru că, în Occident, literatura a devenit terenul pe care se duce o bătălie identitară. Societățile și-au pierdut reperele religioase și morale și au început să caute noi valori: diversitate, incluziune, echitate. Odată găsite, acestea au fost transformate în criterii de judecată estetică. Peste noapte. Fără soviste. Ceea ar fi trebuit să fie etic a devenit estetic, iar simbolul s-a transformat într-o măciucă a demagogiei. Astfel, critica literară s-a mutat de la întrebarea „Ce vrea să spună autorul?” la „Ce structură de putere confirmă textul?” Nu mai contează sensul, ci nevoia de a identifica victime și deci de a arăta cu degetul spre vinovați. Ficțiunea e astăzi mărturisire. A propriilor păcate sau a celor identitare, moștenite de la strămoșii albi.

Promotori ai acestor idei sunt figuri precum Onyeka Nubia, Ebony Elizabeth Thomas, Helen Young și o lungă listă de universitari formați în programe de decolonial studies și critical whiteness. Discursul lor pornește de la o idee simplă, dar falsă: „Dacă lumea occidentală a fost dominată de autori albi, atunci acea literatură trebuie să fie, în mod implicit, rasistă.” Așa se ajunge la rasializarea inversă: o lectură în care nu mai există oameni, ci doar culori ale pielii, și nu mai există texte, ci doar vinovății.

Tolkien și miturile fondatoare ale operei sale

În 1938, editorii germani i-au cerut lui Tolkien să-și confirme „originea ariană” pentru a fi publicat în Reich. Răspunsul lui a fost de o simplitate devastatoare: „Dacă prin arian înțelegeți indo-european, atunci da; dar dacă vă referiți la ceva rasial, îmi pare rău că un asemenea nonsens a pătruns în Germania.” (The Letters of J. R. R. Tolkien, ed. Carpenter, scrisoarea 29, 25 iulie 1938) Tot atunci, într-o altă scrisoare, Tolkien scria limpede: „Detest antisemitismul în toate formele sale; este necreștin și nebunesc.” (The Letters of J. R. R. Tolkien, ed. Carpenter, scrisoarea 30, 1938)
Aceste păreri, care ar trebui să epuizeze imediat orice discuție despre rasismul lui Tolkien, sunt ignorate de criticii care preferă să judece opera prin prisma anxietăților contemporane. Tolkien nu era un moralist social, ci un creator de mit. El însuși spunea: „Inventarea limbilor este fundația tutror lucrurilor. Poveștile au fost create mai degrabă pentru a oferi limbilor o lume în care să se manifeste decât invers.” (The Letters of J. R. R. Tolkien, ed. Carpenter, scrisoarea 131, 1951)

Lumea sa este, prin urmare, o construcție filologică, nu o proiecție rasială. Elfii, oamenii, orcii, hobbiții nu sunt „rase” biologice, ci metafore morale: moduri diferite de a trăi binele și răul. Într-o altă scrisoare, Tolkien preciza că „Orcii nu sunt în niciun fel o rasă. Ei sunt ființe corupte, o reflecție a voinței conducătorilor din Morgoth.” (The Letters of J. R. R. Tolkien, ed. Carpenter, scrisoarea 153, 1954) Prin urmare, „urâțenia” orcilor este simbolică, nu etnică; ei nu aparțin unei rase, ci unui păcat – acela al coruperii esenței divine.
Un alt aspect ignorat astăzi este că Tolkien, filolog format în studiul miturilor nordice, vedea în ele o dramă spirituală, nu un discurs rasial. În loc să glorifice un tip de om, el elogiază curajul celui mic. Poate cea mai frumoasă formulare a eticii sale rămâne fraza spusă de Galadriel: „Chiar și cea mai insignifiantă persoană poate schimba cursul viitorului.” (The Fellowship of the Ring, Cartea II, cap. 8). Această frază, repetată ca un refren al umanității, este exact opusul ideii de ierarhie rasială. Ea vorbește despre responsabilitate individuală, nu despre superioritate ereditară.

Când mitul devine teză: eșecul estetic al serialului The Rings of Power

Din păcate, avem și dovada materială a felului în care asemenea interpretări pot altera grotesc o operă minunată. Serialul The Rings of Power ar fi putut fi o reîntoarcere glorioasă în universul lui Tolkien. În schimb, a devenit un experiment cultural dominat de teama de a greși moral și de dorința de a dovedi virtute ideologică. În loc să continue spiritul mitic al autorului, serialul a ales să-l „corecteze”, transformând diversitatea într-un manifest și simbolul în pretext.

Problema nu stă în prezența personajelor cu pielea închisă la culoare – Tolkien însuși nu a fixat etnii, ci tipologii morale. Problema apare atunci când diversitatea devine scop în sine, iar distribuția e gândită ca demonstrație, nu ca expresie organică a lumii ficționale. În felul acesta, o poveste despre cădere și mântuire se transformă într-un discurs despre reprezentare și echilibru social.

Rezultatul este o estetică dezechilibrată. Personajele vorbesc în sloganuri morale, nu în versuri mitice. Arta decorului e impecabilă, dar lipsește suflul spiritual. Galadriel devine un simbol feminist forțat, nu un arhetip de înțelepciune; elfii și oamenii nu mai reflectă stări morale, ci categorii sociologice. Mitul, care trebuia să fie universal, e redus la o narațiune terapeutică despre vină și incluziune.

Prin încercarea de a-l face pe Tolkien „frecventabil” pentru sensibilitățile contemporane, Amazon a distrus exact ceea ce făcea opera lui atemporală: echilibrul dintre frumusețe și mister. The Rings of Power nu e o adaptare ratată, ci un simptom – dovada că atunci când arta încearcă să răspundă fricii de a fi judecată, ea încetează să mai fie artă.

În fond, acuzația de „rasism” adusă lui Tolkien spune mai mult despre cei care o formulează decât despre cel acuzat. Pentru o cultură care a pierdut sensul simbolului, orice diferență devine discriminare, iar orice mit – suspiciune. Dar Tolkien nu descrie „rase”, ci condiții morale ale sufletului. Dacă elfii sunt frumoși, e pentru că frumusețea e o stare de armonie, nu un dat al eredității. Dacă orcii sunt hidoși, e pentru că ura le-a deformat spiritul. A-l acuza deci de rasism pe Tolkien înseamnă a-l citi cu instrumentele unui secol care a uitat să viseze. Într-o lume ce cere ca totul să fie „inclusiv”, el rămâne un autor care ne învață să includem nu doar pe ceilalți, ci și misterul din noi.