Toamna se numără pelerinii

O perspectivă subiectivă asupra hramului Sf. Parascheva

Geometria întregii mele existențe are drept punct nodal Mitropolia ieșeană. Nu, nu e vorba de cea neeuclidiană a credinței și a aderării la cultul moaștelor, ci la una strict geografică, de localizare. În primii treizeci și șapte de ani ai vieții mele, am locuit într-un bloc de pe malul Bahluiului de la care, în linie dreaptă, e mai puțin de un kilometru până la Palatul Mitropolitan, așa cum este el numit astăzi. Cu alte cuvinte, în 2025, dacă ești pelerin la coadă și ajungi în dreptul fostului meu apartament, poți spune că ai trecut de jumătatea așteptării. În ultimii treizeci și ceva de ani, adică de când m-am angajat, a existat doar o pauză de câteva luni în care nu am lucrat pe bulevardul Ștefan cel Mare, având deci biroul chiar și mai aproape de racla Cuvioasei. Cel mai grav a fost în perioada în care aveam sediul redacției într-o clădire care era practic vecină cu Mitropolia.

În toți anii ăștia am văzut coada cum se tot lungește, am asistat la înfruntări de idei pro și contra, am scris despre zelul credincioșilor și despre anul acela cumplit în care cineva a murit de hipotermie, am ajuns în pragul nebuniei după o săptămână de ascultat cântece bisericești non-stop dintr-o boxă montată în dreptul ferestrei biroului meu, am sărit ca un căprior prin câmpuri de dejecții umane ca să-mi croiesc drum spre muncă și era să iau un șut în fund de la un jandarm care nu m-a crezut că sunt ziarist și merg la redacție, presupunând că vreau să fentez gloata de babe îmbrobodite ce-și pregăteau basmalele de rezervă ca să le frece de raclă. Nu cred că există ceva despre acest pelerinaj de care să nu știu sau care să mă surprindă.

Puțintică istorie

Ce a fost înainte de 1989 se cam știe. Pe la mijlocul secolului XVII, Vasile Lupu a primit moaștele unei călugărițe grecoaice, Paraschiva, pe care le-a pus în nou-ridicată biserică Trei Ierarhi, care există și astăzi în centrul Iașului. În decursul secolelor, a apărut tradiția unui pelerinaj în ziua de 14 octombrie, fenomen descris de mai toți scriitorii și ziariștii care au locuit vreodată la Iași. O mențiune specială merită Sadoveanu, care a zugrăvit mulțimea pelerinilor de pe Ulița Mare ca pe un „râu alb”, datorită straielor imaculate ale țăranilor veniți să se închine în zi de sărbătoare. Din 1889, moaștele au fost mutate în Catedrala Mitropolitană.

Din cauza situației economice catastrofale a Iașului, în 1935, primarul Osvald Racoviță și mitropolitul Nicodim au decis să dea și o dimensiune economică acestui pelerinaj, în ideea de a promova produsele locale și de a media relațiile dintre negustori și producători. De atunci datează împletirea între sacru și profan, deși, dacă te uiți mai bine la ea, nu este decât o reluare la o scară mai mare a tandemului hram-bâlci, atât de popular și astăzi în zona Moldovei, chit că „edilii” îi spun acum „Zilele Comunei”.

În perioada comunistă, pelerinajul avea un aer de clandestinitate. Îmi amintesc destul de clar cum, la locuri mai ferite de pe spațiul verde din jurul blocului meu, apăreau la mijlocul toamnei pături pe care se așezau oameni de la țară, chinuindu-se grozav să nu-și murdărească straiele. În anii mai friguroși, intrau în scară și zăboveau câteva minute în hol, ca să se încălzească. Știam de ce se află acolo, evitam să intru în vorbă cu ei și nu îi înțelegeam absolut deloc. Baticurile noi ale femeilor își lucesc încă nuanțele stridente în amintirile mele.

Amploarea pe care o are astăzi pelerinajul este însă rezultatul indiscutabil al ambiției unui prelat care și-a dorit imediat după 1989 să organizeze cel mai mare pelerinaj ortodox din această parte de Europă. Și a reușit. Ulterior, și-a propus să construiască și cea mai mare catedrală ortodoxă din lume. Și a reușit și asta. Este vorba de (pe atunci) mitropolitul Daniel, căruia confrații jurnaliști îi mai ziceau și Dănutz SRL, după numele unei cunoscute emisiuni de divertisment din epocă.

Ciobotea, Simirad, Nichita

Pe numele său de mirean Daniel Ciobotea, actualul patriarh a excelat mereu în chestiuni administrative și a deprins repede arta de a contura parteneriate reciproc avantajoase cu toate straturile societății. La începutul anilor ‘90, l-a avut ca aliat pe Constantin Simirad, o figură tipică de moldovean sadea, cu accent pronunțat și înfățișare de răzeș coborât din cronici. Conu Costică, așa cum îi spuneau ieșenii, avea un interes politic foarte clar cu mitropolitul: venea din partea unui segment cumva ONG-ist, fiind exponent al Alianței Civice și apoi al Partidului Alianței Civice, două forțe politice care își făceau un titlu de glorie din depărtarea de anii comunismului. Pe de altă parte, exponenții stângii coborâtoare direct dintr-un PCR ateu nu se simțeau tocmai în largul lor în preajma moaștelor. Între cei doi a apărut deci un parteneriat firesc, în care biserica îl „sfințea întru modernitate și morală” pe Simirad, în timp ce primăria asigura resurse bănești și administrative.

Primarul Gheorghe Nichita, succesorul lui Constantin Simirad, a preluat inițiativa, care atrăsese deja atenția întregii țări. În mentalul colectiv, Clujul era CARITAS, iar Iașul devenise locul preferat al pupătorilor de moaște. În 2008 însă, fosta capitală a Moldovei a împlinit 600 de ani de atestare documentară, prilej cu care a organizat o serie de evenimente cu adevărat grandioase. „Sărbătorile Iașului” au păstrat pelerinajul în centrul lor, dar au devenit cu mult mai mult decât până atunci, găzduind târguri și concerte, conferințe academice și tarabe cu vin fiert. Și artificii. Multe artificii! Cum-necum însă, ambițiosul mitropolit Daniel, secondat de la-fel-de-ambițiosul primar Gheorghe Nichita au reușit să păstreze pe mai departe aceste dimensiuni gigantice ale sărbătorii, deși cea din 2008 ar fi trebuit să fie ceva cu caracter de excepție. De atunci, în jurul datei de 14 octombrie, Iașul are între 100.000 și 300.000 de vizitatori, ceea ce se dovedește invariabil un coșmar administrativ și logistic.

Ambii primari au mizat pe creșterea importanței BOR ca vehicul electoral, fenomen care are chiar și astăzi dimensiuni naționale, nefiind specific Iașului. Iar diferențele de abordare au fost insignifiante, ambele fiind eminamente politice, așa cum, poate, era și normal să fie. Constantin Simirad a folosit credința cam în felul în care a utilizat Emil Constantinescu inadecvarea religioasă a lui Ion Iliescu atunci când l-a întrebat „Credeți în Dumnezeu?” Gheorghe Nichita, la rândul său, a accentuat partea tradiționalistă a PSD, sprijinind construirea de biserici în oraș, lăcașe de cult, dar și aliați la nevoie. Cei doi foști primari au dispărut din atenția publică, dar pelerinajul și patriarhul Daniel au avut succese din ce în ce mai mari.

Pupători și politicieni, puriști și exaltați

Pelerinajul de la Sf. Parascheva este un fenomen impregnat cu cea mai pură și mai profundă doză de românism cu putință. Analiza a ceea ce se petrece la Iași în jurul datei de 14 octombrie este una a mentalităților social-politice și a credințelor noastre religioase din multe secole. Ea reușește să izoleze câteva modele sociale pe care nu prea ne place să le privim în ochi.

• Pupătorul de moaște: este persoana care stă la coadă convinsă că simpla atingere a unui obiect de îmbrăcăminte de racla Cuvioasei garantează un fel de protecție magică împotriva timpurilor negre, a bolilor și a ghinioanelor. Nu e neapărat credincios în sens teologic, ci papagalicește ceea ce aude de la „părintele din sat” și are, în general, o mentalitate tranzacționistă și conformistă. Relația lui cu divinitatea e una de tip quid pro quo, de pe urma căreia speră să capete ceva, iar conduita și-o modelează ca să nu intre în gura lumii. Deși, în general, are atât de puțină școală încât nu accede decât la cunoașterea magică, poate fi regăsit și printre intelectualii rasați de la coadă.

• Înotătorul în mulțime: este persoana publică venită special în pelerinaj pentru a mima credința, pentru a fi văzută într-o postură de smerenie, pentru a-și umaniza înfățișarea și renumele public. Jocul este unul strict de imagine și are regulile sale de ambele părți ale amvonului. Fiindcă, așa cum oamenii politici sau vedetele au nevoie să se afișeze în ipostaza de pelerin, și BOR dorește să selecteze efigiile cu care să fie asociată. Și așa s-a născut mai nou un fel de tribună în aer liber, din care notabilitățile de toate rangurile ascultă slujba. Accesul pe băncile incomode se face cam după aceleași criterii ca la tribuna oficială a stadionului din Copou în timpul unui meci de fotbal.

• Puristul: critică întregul spectacol și se întreabă retoric „Ce zice Occidentul când vede știrbi care se închină la un schelet parțial?” Asta de parcă Occidentului i-ar păsa de ceea ce cred pelerinii despre un stat ce permite operații de schimbare de sex unor copii de 12 ani, fără ca ei să aibă nevoie de aprobarea părinților. El se folosește de imagini mai speciale, smulse cu forcepsul obiectivului foto dintr-o realitate deloc cruntă, identifică un personaj marginal și trage o concluzie: „Uite, ăștia sunt votanții lui...” Urmează completarea care poate fi AUR, PSD, Georgescu, în funcție de nevoile propagandistice ale momentului.

• Exaltatul: vede în răbdarea pelerinilor de a aștepta la coadă dovada clară a caracterului ales al poporului român, a rezilienței mămăligii neaoșe în fața atacurilor furibunde ale foietajului. Nu se ferește să înfiereze păgânii care nu participă la asemenea ritualuri și pare că te blestemă în gând când treci în treaba ta pe lângă șirul de pelerini. Amestecă libertatea de expresie religioasă cu xenofobia și populismul și, dacă are ocazia, îți ține o predică în care îți explică pe larg cât de prost și de imoral ești fiindcă nu accepți ideea unei divinități care se implică în viața de zi cu zi.

Și exemple ar mai fi: șmecherul, disperatul, oportunistul, curiosul, asupritul...

Pelerinajul la Sf. Parascheva este spectacolul întreg și nefinisat al românismului. El oferă câmpuri de dejecții pe trotuare, dar și imaginea unui cor de femei care înaintează cu aceiași pași, cântând sublim imnuri religioase, are parte de concerte îndoielnice care deteriorează cu decibelii lor vitraliile de la Palatul Culturii, dar te face să te întâlnești și cu câte o tânără rumenă în obraji, care vine tocmai din munți ca să-ți arate ce minunăție de brânză se face și pe la noi. E grotesc și sublim deopotrivă. Ca ieșean, dacă reușești să treci peste haosul și disconfortul acestei săptămâni, impresia e că ieși cumva pe plus. Și tu, dar mai ales orașul.