TEMU-tul cabinet Bolojan

Politica românească și natura umană

Înțelegerea naturii umane este indisolubil legată de capacitatea de a aborda politici publice viabile. A enunțat asta Aristotel, afirmând că omul este un „zoon politikon” (animal social în accepțiunea textului antic) și punând fără voia lui bazele înțelegerii strâmbe a acestei sintagme, care a ajuns să definească astăzi ceea ce unii numesc „animal politic”, adică un pitecantrop care angajează prin corupție la o regie de gospodărire a apelor pe cineva care nu deosebește avalul de amonte. Din păcate, această distanță fundamentală între zoon politikon și animalul politic rămâne o constantă în societatea românească, una în care conducătorii par blestemați să nu înțeleagă natura celor pe care îi conduc.

Aberația TEMU

Guvernul Bolojan s-a hotărât să taxeze cu 25 de lei toate coletele venite de la giganții chinezi, îngreunând astfel o practică de consum care a dus la explozia comerțului online. Trecem peste câteva amănunte: nu e limpede unde, cui și cum ar putea fi plătită o asemenea taxă, cum deosebești un pachet care vine pur și simplu din China și unul care conține un tirbușon cu inteligență artificială și, mai ales, peste realitatea că vânzătorii chinezi livrează prin firme fondate în țări europene ba chiar, în cazul TEMU, și din depozite aflate undeva lângă Otopeni. Rămâne însă întrebarea: cum anume poți fi ministru sau premier și să nu intuiești care va fi comportamentul consumatorului român?

Lovit în punctul cel mai intim al obiceiurilor sale de consum, românul se va enerva întâi că statul îi ia una dintre ultimele satisfacții mărunte, aceea de a despacheta niște baloane colorate sau o pereche de nădragi cu flori, pe care a dat mai ceva și mai nimic. Imixtiunea continuă și brutală a statului în viața privată este și de natură a induce dubii cu privire la atașamentul actualului guvern la idealurile liberale, dar asta e altă poveste.

Concret însă, românii vor dori să minimizeze această presupusă taxă. Cum? Mărind valoarea coletelor până aproape de 150 de euro, pragul dincolo de care, oricum, se aplică TVA. Cu alte cuvinte, vor cumpăra două perechi de șlapi cu luminițe în loc de una sau, mai probabil, vor completa lista de cumpărături de pe TEMU cu tot felul de produse care fie nu le sunt strict necesare, fie le achiziționau din magazinele românești. Capacele pentru borcanele de murături vor veni și ele tot din depozitele comercianților chinezi, la fel vaselina pentru uns ușile, hârtia de copt, folia de aluminiu și pungile pentru congelare. În ambele scenarii statul pierde prin presiunea asupra cursului și a deficitului comercial, prin reducerea activității din comerțul intern și prin stârnirea unei reacții adverse în rândul societății.

Războiul cu semantica

Ministrul Educației este mai mult decât inflexibil atunci când spune „nu mai sunt bani pentru burse”. Se poate ca efortul bugetar din învățământ să fie într-adevăr ceva prea mare în contextul în care deficitul tinde să fie exprimat cu două cifre. Doar că domnia sa face o greșeală fundamentală prevalându-se de semnificația din DEX a cuvântului „bursă”, asociat acolo cu ideea de merit academic. O asemenea abordare este, desigur, una ușor de construit și de gestionat în spațiul public cu afirmații de genul „avem elevi bursieri de nota 5” sau „există clase în care 70 la sută dintre elevi primesc burse de tot felul”. Problema acestor argumente este că ele sunt valabile doar în disputele televizate la instituțiile de presă plătite de partide și care adună seară de seară tot felul de personalități de carton.

Trebuie acceptat că sumele pe care le primeau elevii și studenții sub titulatura de „burse” erau de fapt ajutoare menite să le înlesnească venirea la școală. Atunci când cumperi un pix, librarul vrea de la tine doi lei, fără să te întrebe dacă banii vin din „bursă” sau din vreun ajutor social. La fel e și cu pantalonii de trening, cu biletul de autobuz sau cu... fondul clasei. Ceea ce ar trebuie să ducă pe oricine la concluzia că extracția acestor bani din logica financiară a familiilor se va reflecta tocmai în privința cheltuielilor legate de educație.

Presa este deja plină de afirmațiile unor părinți care declară că nu-și mai pot trimite copiii la școală dar și de studenți care explică simplu că nu-și permit cheltuielile de masă și de cazare. Cât privește posibilitatea celor din urmă de a avea și o slujbă, trebuie spus că nu toate facultățile au un program care să permită așa ceva, mai ales în primii trei ani, ai licenței. Se poate afirma că vina renunțării la studii e exclusiv a cetățenilor, că un părinte care nu-și trimite copiii la școală poate că nici nu merită să fie subiect de dezbatere publică. Se poate... Doar că, atunci când au intrat în guvernul României, miniștrii ar fi trebuit să știe că nu vor crea politici publice pentru japonezi, elvețieni sau norvegieni ci pentru conaționali, oameni cu bune și cu rele.

Și primarii sunt oameni

Un alt aspect al aderenței milenare a poporului român la un anumit fel de a face lucrurile, la capacitatea noastră de a „ne descurca”, de a fenta orice prevedere administrativă și de a o perverti în final la propriile moravuri este ilustrată în aceste zile de frăsuiala în ceea ce privește banii pentru investițiile derulate de autoritățile publice locale. Agitația a pornit în momentul în care premierul Bolojan a spus că nu mai sunt bani pentru plata tuturor proiectelor desfășurate prin PNRR și că ele vor fi evaluate în funcție de gradul de execuție și implicit avându-se în vedere dacă lucrările au început sau nu.

Oameni descurcăreți, primarii din România au declanșat o adevărată olimpiadă a „începuturilor de lucrări”. Au fost decopertate drumuri, au fost săpate gropi imense, s-au trasat șanțuri și s-au văruit câțiva pereți, tocmai pentru a putea arăta „stăpânirii” că totul e deja început. Ilar (sau poate nu) este că o mare parte din decopertări, șanțuri și alte asemenea lucrări vor rămâne necontinuate, generând mai mult rău decât binele potențial care ar fi decurs de la eventuala lor încheiere.

Orice om rațional care citește cele de mai sus se întreabă care e motivul profund al inadecvării crase dintre conducători și cetățeni. Ei bine, cea mai generală dintre explicații este că toți aceia care ajung în posturi de decizie națională locuiesc într-o bulă în care rucsacul de o mie de euro cu care vin la muncă nu se cumpără de pe TEMU, capacitatea lor de a înțelege drama unei familii care își trimite flămânzi copiii la școală e umbrită de cele șapte salarii de la stat pe care le ridică lunar și concomitent, iar logica cheltuirii banului public e rafinată în trei decenii și jumătate de mecanisme de partid. Și, ca totul să fie complet, premierul adoptă mereu o mină gravă și încruntată, dorind să fie TEMU-tul Bolojan.