Românii și normalitatea lor paradoxală

Portretul unei realități greu de înțeles

Viața publică din România abundă în contradicții. Între ceea ce spun oamenii și ceea ce fac, între cifrele reci și percepțiile subiective, între importanța instituțiilor statului și încrederea pe care cetățenii le-o acordă se nasc deseori clivaje profunde, care determină o realitate confuză la nivel ideatic. Aceste diferențe nu sunt însă simple accidente. Ele exprimă, de fapt, mecanismele prin care societatea încearcă să-și explice propriul parcurs care este mai degrabă unul inerțial decât o reformă bazată pe idei economice sau politice. A vorbi deci despre paradoxuri nu înseamnă a scoate la iveală curiozități marginale, ci a lumina punctele în care realitatea se frânge și își arată adevărata complexitate.

Protejarea democrației prin înfrângerea ei

Recenta anulare a alegerilor din România a avut, cel puțin în discursul oficial, menirea de a salvgarda democrația. Pentru cei mai mulți dintre electori însă, acesta este un concept extrem de greu de înțeles și/sau de acceptat. Se poate spune desigur că pentru alegătorul român diferența dintre dictatura majorității și democrație este una extrem de neclară, dar la fel de adevărat este că, în percepția generală, alegerea din patru tururi a lui Nicușor Dan a însemnat dovada ultimă a deficitului de suveranitate atât de clamat în discursurile așa-zișilor suveraniști.

Odată cu inflexibila politică de austeritate, îndreptată în special împotriva românilor săraci și a micilor afaceri autohtone, s-a instalat convingerea că actuala conducere a României este cumva ilegitimă și reprezintă o minoritate dominată economic sau informativ de puterile europene. Nu ajută nici exemplul Republicii Moldova, care luptă cu televiziunile opozanților și se concentrează exclusiv pe menținerea unei liniei „proeuropene”, cea care aduce granturi de la Bruxelles și energie ieftină de la noi. Peste toată această realitate plutește verdictul lui J.D. Vance care, vorbind despre țara noastră, spunea că o democrație care poate fi destabilizată cu câteva sute de mii de dolari nici nu valorează mare lucru.

Dă-le-n mă-sa de beneficii, noi ne apărăm țărișoara!

Al doilea paradox vine din zona relației cu Uniunea Europeană. Potrivit unui sondaj recent ProTV, peste două treimi dintre români recunosc că am avut de câștigat prin apartenența la UE: fonduri pentru infrastructură, libertatea de circulație, investiții, piață comună. Și totuși, mai puțin de jumătate declară că au o imagine pozitivă despre Uniune. De unde această disonanță? Beneficiile sunt adesea percepute ca fiind „abstracte” sau venite de la „Bruxelles-ul neales”, în timp ce frustrările cotidiene – birocrația, directivele percepute ca intruzive, condiționalitățile economice – sunt imediat puse în cârca UE. Aici ar mai fi de spus, desigur, că o mare parte din vină o poartă și politicienii care, din interese lesne de priceput, au tot evitat să sublinieze natura dialectică a relației cu UE, adică faptul că toate avantajele au un preț. Și poate tocmai de aici și nemulțumirea populară: oamenii consideră prețul pe care îl plătim ca fiind prea ridicat.

Acest paradox nu e pur românesc. În Ungaria, chiar guvernul promovează discursuri eurosceptice, denunțând directivele abuzive de la Bruxelles, dar sondajele arată că majoritatea populației recunoaște beneficiile economice și consideră apartenența la UE o șansă. În Polonia, situația e similară. Raportările arată că țara este cu 40% mai bogată decât ar fi fost fără apartenența la UE. Totuși, discursul public e plin de plângeri despre pierderea suveranității. Polonia oscilează și ea între recunoașterea beneficiilor materiale și respingerea simbolică a integrării. Bulgaria trăiește un paradox al corupției. Cetățenii consideră corupția endemică, dar speră că aderarea la zona euro și aprofundarea integrării europene vor aduce soluții.

Concluzia frustă a acestui fragment a fost exprimată de o bătrână filmată la Chișinău spunând unui reporter: „Mai bine săracă cu Șor, decât slugă ca românii!”

Campioni la TikTok, repetenți la digitalizare

Un alt paradox din România privește digitalizarea. Potrivit Digi24, românii sunt printre cei mai activi utilizatori de rețele sociale din Uniunea Europeană. În același timp, suntem printre ultimii la integrarea tehnologiei digitale în muncă și în educație. Cu alte cuvinte, tehnologia e prezentă în viața de zi cu zi, dar mai mult ca divertisment și socializare decât ca instrument productiv.

Cauzele acestui paradox sunt extrem de profunde și ele trimit spre probleme ce par aproape insurmontabile: teroarea băsistă împotriva funcționarilor și demnitarilor a înrădăcinat profund nevoia lor de a se acoperi cu hârtii, pavăză în calea agresiunii factorului politic; absența digitalizării e și un fel de protecție socială pentru sutele de mii de bugetari care rămân puternici și relevanți fiindcă românii depind de apostilele lor; cursurile de specializare și evaluarea competențelor digitale sunt simple formalități, bifate adeseori doar pe hârtie; licitațiile pentru achiziționarea de echipamente și construirea de rețele specializate sunt grevate de intervenția lacomă a unor firme care au legături cu „statul profund și paralel”; mulți dintre demnitarii actuali provin dintr-o pătură socială cu școală destul de puțină. Pentru ei, calculatorul este un dușman care le vorbește în engleză și le cere să gândească mai repede decât le este lor comod, așa că nu insistă la rândul lor cu digitalizarea.

Acestea sunt doar trei dintre paradoxurile care definesc actualitatea românească. Unele sunt perfect neaoșe, altele au legătură cu fenomene europene mai largi și mai complexe. Dacă ar fi să tragem totuși o concluzie, se poate spune că toate aceste lucruri gravitează în jurul unui fenomen cu totul românesc: la noi, în ziua în care sunt aleși, demnitarii încetează să mai fie oameni simpli și devin oameni de stat sau oameni de administrație. Ei se schimbă fundamental chiar și atunci când doar avansează pe scara ierarhică, iar grăitor pentru acest fenomen este faptul că, după ce a înființat în calitate de președinte de CJ un liceu dual unic în România, ajuns premier, Ilie Bolojan a promovat o ordonanță în urma căreia această unitate școlară s-a desființat prin comasare. Dacă nici ăsta nu e paradox...