România 2025: Războiul propagandei

Despre paralizia ideologică a dezbaterii politice

Propaganda nu e ceva nou, care să se fi revărsat recent asupra lumii. Importanţa pe care a căpătat-o ea în ultima vreme este rezultatul unui proces lent de extindere a accesului cetăţenilor la acţiunea politică, la informaţie şi la libertatea de expresie. În războiul asimetric care pare să fi cuprins toată planeta, propaganda a devenit cea mai utilizată armă, iar în cazul României, ea face ravagii, redefinind cutume, spulberând iluzii, dărâmând mituri şi lovind puternic în stat şi în economie.

Puţină istorie

Ca să-şi întărească domnia, Ramses al II-lea, acum 3300 de ani, a inventat o reţea de ateliere de sculptură al cărei scop era realizarea de statui impunătoare ale Faraonului, care îl prezentau în chip idealizat şi erau plasate apoi în locaţii bine alese, pentru a fi cât mai vizibile. Credincios ideii conform căreia războiul este arta de a-ţi înşela adversarul, Sun Tzu a teoretizat şi el tehnicile propagandistice de manipulare a adversarului pentru a-i scădea moralul. Este de notorietate, de asemenea, lupta propagandistică dintre romani şi creştini, în urma căreia cei din urmă au fost pedepsiţi fiindcă au dat foc Romei, dar s-au răzbunat creionându-i lui Nero un portret istoric cu mult mai întunecat decât ar fi meritat împăratul.

Grăitoare pentru esenţa propagandei este originea acestei denumiri. În 1622, confruntat cu pierderea multor credincioşi din Europa, papa Grigore al VI-lea a înfiinţat Congregatio de Propaganda Fide, o organizaţie menită să trimită misionari în Lumea Nouă, pentru a propaga ideile catolicismului. Cinci ani mai târziu, papa Urban al V-lea a înfiinţat Pontificio Collegio Urbano de Propaganda Fide, un seminar care pregătea misionarii ce plecau apoi în toate colţurile lumii. O mare parte din educaţia acestora se referea la tehnicile prin care populaţiile indigene puteau fi convinse de superioritatea catolicismului. Iar ceea ce spuneau misionarii nu era neapărat un discurs teologic clasic pentru Europa ci, mai degrabă, o sumă de idei pe care indigenii şi-ar fi dorit să le audă.

Sfârşitul secolului al XIX-lea a adus prima armă redutabilă a propagandei, care şi-a crescut eficienţa odată explozia numărului de oameni care putea citi şi cu apariţia ziarelor de mare tiraj. S-au succedat într-un ritm rapid cinematograful, radioul, televiziunea şi, mai presus de toate, Internetul. Acesta din urmă a inventat un spaţiu care, pe de o parte, a permis comunicarea eficientă cu o covârşitoare majoritate a populaţiei. În acest creuzet digital, propaganda nu mai este astăzi despre statui sau zvonuri otrăvite ci a devenit o adevărată armă nucleară.

Ce e nou?

Ajunşi în acest punct, ne putem întreba ce anume s-a schimbat atât de dramatic în ultimii ani încât propaganda a căpătat o asemenea putere distructivă, iar privirea critică se poate îndrepta în mai multe direcţii.

Prima este cea a posibilităţii de diseminare a propagandei până în cele mai obscure unghere ale unei populaţii care a devenit mai uşor ca niciodată de modelat din punct de vedere al comportamentului social. Reţelele de socializare nu numai că au dat drept la expresie tuturor cetăţenilor, dar au sfârşit prin a spulbera limitări milenare ale discursului public. Absenţa contactului personal, eliminarea diferenţelor legate de pregătire academică, statut social sau moral şi posibilitatea disimulării identităţii au transformat alegătorul într-o replică destul de contorsionată a idealului lui Alexis de Tocqueville, care credea că democraţia nu poate fi instrumentată decât dacă fiecare cetăţean este un vector politic informat, egal şi, mai ales dornic să-şi exercite drepturile electorale. De asemenea, libertatea de expresie face ca orice reacţie în favoarea sau împotriva propagandei să pară la rândul ei un discurs partizan.

Un alt aspect al acestei creşteri a importanţei propagandei este acela că obiectul ei nu mai e unul politic în sens clasic, de perpetuare a puterii şi nici unul religios, de tip misionar. Astăzi, propaganda este pusă strict în slujba ideologiilor, ceea ce îi dă puterea de acţiona în absolut toate aspectele statului şi societăţii contemporane. Ca atare, nu se mai vorbeşte de un „uns al lui Dumnezeu” ci de un „apărător al valorilor”, bunăstarea şi principalele elemente care definesc natura umană nu mai au origini şi definiţii intuitive ci funcţionează după principiul „mai bine rabzi de frig decât să arzi gaz de la cel cu care nu împărtăşeşti acelaşi crez.”

Efectele propagandei sunt amplificate şi de încetăţenirea ideii machiavelice că scopul scuză mijloacele sau, aşa cum spunea un corifeu al comunismului mondial, masele sunt minţite, dar asta e acceptabil atâta vreme cât asta se întâmplă în virtutea unui ideal. De asemenea, în armata propagandiştilor se intră uşor. Nu e nevoie de cine ştie ce cunoştinţe, fiindcă trebuie atacat fiecare grup social în parte. Condeiele de închiriat sunt ieftine şi de aceea sunt şi atât de multe pe reţelele de socializare şi, nu în ultimul rând, efectul de domino aduce automat şi gratuit în fiecare dintre tabere aşa-numiţii idioţi utili, care îşi însuşesc adesea arbitrar unul dintre punctele de vedere, pe care îl propovăduiesc apoi cu frenezie.

Battlefield Romania

În cazul specific al României, aflate în proximitatea conflictului ruso-ucrainean, războiul propagandistic a căpătat în ultimul an dimensiuni apocaliptice. Pornit de limitarea libertăţii de expresie din timpul pandemiei şi alimentat de propaganda de război, conflictul ideologic a devenit un dialog al surzilor, care domină toate acum subiectele de discuţie şi demontează chiar structura profundă a adevărului şi a realităţii.

Suntem în situaţia paradoxală în care, dacă refuzi să crezi că o pensionară de la Kiev a doborât o dronă rusească aruncând în ea cu un borcan cu murături eşti declarat putinist jegos. Pe de altă parte, dacă atragi atenţia că în cei 30 de ani de apropiere de Occident, România şi-a crescut PIB de zece ori, devii brusc un vândut soroşist. Nimeni nu pare preocupat că, în acest fel, ne distrugem capacitatea de a defini realitatea şi, implicit, puterea de a acţiona eficient în cazul unor provocări cu adevărat grave, cum ar fi războiul sau o nouă criză financiară globală.

Ideologia a ajuns să afecteze şi ştiinţe fundamentale, precum chimia sau termodinamica. Aflăm că arderea gazului metan în aer este o reacţie imorală atâta vreme cât combustibilul vine de la ruşi, fiindcă în flăcăruia aceea care încălzeşte o gospodărie stă de fapt puterea Moscovei de a ataca Europa. Dacă protestezi timid şi întrebi de ce era moral ca acum zece ani Germania să folosească foarte mult gaz rusesc, eşti antieuropean. Pe de altă parte, dacă explici că în actualul context continuarea proiectului naţional de construire a autostrăzilor, dar şi sprijinirea activităţii de zi cu zi prin împrumuturi nu se pot realiza decât cu sprijinul Europei, în ochii unora devii un nimic, o persoană incapabilă de a percepe vibraţia naţională (sau a apei, după caz) şi caracterul ales al poporului român. Acest conflict este unul extrem de dăunător, fiindcă economia e un domeniu în care se vor găsi mereu actori pragmatici, care vor profita de ezitările noastre ideologice şi de eterna gâlceavă românească între bonjurişti şi partida naţională.

Cu două săptămâni în urmă, un sondaj arăta o nostalgie fără precedent pentru comunism. Naţionaliştii rupţi din auriul soare s-au grăbit să salute acest verdict ca fiind dovada ultimă a dorinţei neamului românesc de a reveni la inepta politică naţional-comunistă a lui Ceauşescu. Cealaltă parte a propagandei a oscilat între a mormăi „stupid people” şi a decreta că avem nevoie de mai multe muzee ale comunismului, unde copiii să fie duşi în mod obligatoriu. Şi, în timp ce propagandiştii de ambe sensuri polarizează la maximum acest subiect, nimeni nu pare a fi interesat să afle de ce cred românii în comunism, din moment ce o mare parte a lor nu l-au experimentat direct şi dacă părerea lor nu e mai degrabă un sictir adresat clasei politice decât o convingere fermă.

Etatism vs privatizare, LGBTQ+ vs împărtăşanie, bugetari vs privaţi, pensionari vs salariaţi, medici vs pacienţi, magistraţi vs stat, new media vs TV şi enumerarea ar putea continua. Toate aceste subiecte de discuţie sunt paralizate astăzi de păreri eminamente propagandistice, iar orice dezbatere serioasă, doar după două iteraţii ideatice devine un şir de acuzaţii de gen „rusofilule” şi ”homosexualule”. Poate că un asemenea lucru nu ar fi neapărat unul devastator într-o altfel de orânduire politică, dar România are o structură democratică, una bazată pe dezbatere politică. În absenţa ei, orice conducere, orice administraţie este lipsită de legitimitate şi de încrederea populaţiei.

Una dintre consecinţele acestei polarizări incredibile, cauzate de abordarea propagandistică a oricărui subiect, este aceea că votul va fi multă vreme foarte strâns. Ceea ce duce la evidenţa faptului că nu trebuie să faci cine ştie ce eforturi pentru a impune traiectoria politică naţională şi internaţională a României. Ajunge să controlezi câteva procente fiindcă, în rest, alegătorii români sunt preocupaţi să se neutralizeze electoral unul pe celălalt.