Retragerea armatei ucrainene din Donbas riscă să distrugă Ucraina din interior
„Pacea rusească” poate duce la contestare socială, delegitimare politică şi tensiuni între armată şi conducerea politică
Rusia insistă că cedarea Donbasului şi recunoaşterea acestuia drept teritoriu rusesc ar fi o condiţie pentru încetarea focului. Kievul respinge însă concesiile teritoriale pentru că ştie care sunt riscurile. În plus, nu există vreo garanţie că, odată ce ar obţine aşa-zisa „centură de fortăreţe” din Donbas, Rusia nu va lansa o nouă invazie.
Am explicat într-un articol publicat recent pe Veridica, pe care-l prezint mai jos integral, de ce cedarea Donbasului reprezintă un risc existenţial pentru Ucraina.
„Pacea rusească” ar arunca Ucraina în criză
În Ucraina, ideea negocierilor de pace este privită cu scepticism, adesea ca un exerciţiu de presiune politică, nu ca o cale reală spre încetarea războiului. Potrivit unui sondaj realizat de Institutul Internaţional de Sociologie de la Kiev, ucrainenii văd conflictul ca pe o ameninţare existenţială, nu ca pe o dispută limitată „despre Donbas”: 69% cred că Rusia urmăreşte distrugerea/genocidul naţiunii ucrainene, iar 83% spun că obiectivele Moscovei depăşesc clar problemele teritoriale. Scepticismul faţă de negocieri rămâne dominant: 69% nu cred într-o pace durabilă. Mai mult, 57% se aşteaptă ca Rusia să atace din nou chiar şi după o eventuală „îngheţare” a frontului.
În acest context, Rusia încearcă să mute disputa din registrul ocupării militare în cel al „legitimităţii”, transformând o concesie teritorială într-o premisă a păcii – o logică respinsă atât de Kiev, cât şi de Occident. În realitate, Moscova urmăreşte să obţină, prin negocieri şi presiune diplomatică, teritorii fortificate pe care nu a reuşit să le cucerească timp de aproape 12 ani, iar Kievul este conştient că cedarea acestor zone de importanţă strategică ar reprezenta primul pas spre capitulare.
Retragerea armatei ucrainene din Donbas, prezentată de ruşi drept soluţie magică pentru încetarea focului, ar dinamita stabilitatea politică şi socială a Ucrainei. Orice semnal de retragere din cele mai fortificate zone ale Donbasului ar putea deschide simultan mai multe crize interne: contestare socială, delegitimare politică şi tensiuni între armată şi conducerea politică. Toate pot fi speculate şi amplificate de Rusia ca parte a unui război hibrid menit să slăbească Ucraina din interior.
Aşa cum arată şi sondajele, pentru o mare parte a societăţii, cedarea unor teritorii este percepută ca o încălcare a angajamentului politic, construit în jurul ideii de rezistenţă. În ultimii ani, ucrainenii au acceptat costuri uriaşe – mobilizare, pierderi umane, stres colectiv – pe baza convingerii că lupta are o finalitate clară: apărarea suveranităţii şi a viitorului statului. În acest cadru, Donbasul nu este privit doar ca un teritoriu, ci ca un simbol al sacrificiului. O retragere din poziţii fortificate, care au costat ani de investiţii şi multe vieţi omeneşti, riscă să fie interpretată ca o trădare, indiferent de justificarea politică invocată.
Un asemenea pas ar putea declanşa rapid un val de nemulţumire socială, cu potenţial de proteste în masă în marile oraşe, într-un moment în care Ucraina nu îşi poate permite turbulenţe interne. Chiar şi pe teme mult mai limitate, societatea ucraineană a demonstrat că reacţionează prompt atunci când observă o abatere. Un exemplu este valul de proteste antiguvernamentale, din iulie 2025, faţă de încercarea autorităţilor de a limita independenţa instituţiilor anticorupţie. În cazul unor cedări teritoriale, efectul ar fi incomparabil mai puternic şi mai greu de controlat. O ţară destabilizată înseamnă automat o poziţie de negociere mai slabă, o încredere erodată din partea aliaţilor şi o oportunitate strategică pentru Rusia de a declanşa un nou val al invaziei.
Armata a arătat deja că nu e dispusă să se retragă fără luptă
Un alt risc major este ruptura care poate să se producă între conducerea politică şi armată. Există deja un precedent. În 2019, în contextul aplicării aşa-numitei „formule Steinmeier” şi al retragerii unor trupe din estul Ucrainei, preşedintele Volodimir Zelenski, proaspăt ales ca lider pacificator, s-a confruntat direct cu militari aflaţi pe linia frontului, în oraşul Zolote din regiunea Luhansk. Dialogul tensionat, filmat şi difuzat pe scară largă, a stârnit atunci reacţii puternice într-o societate care a interpretat retragerile de la linia de demarcare ca semn de slăbiciune şi trădare a celor care apăraseră cu sânge fiecare metru pătrat. A intrat în istoria politică a Ucrainei discuţia lui Zelenski cu un militar ucrainean, Denis, care refuza să se retragă de pe front: „Ascultă, Denis, eu sunt preşedintele acestei ţări. Am 41 de ani. Nu sunt un ratat”.
Chiar şi într-un context incomparabil mai puţin violent decât cel actual, acel episod a arătat cât de rapid pot escalada tensiunile dintre autoritatea politică şi armată. În condiţiile războiului de astăzi, o decizie similară ar avea un potenţial de destabilizare mult mai mare. Chiar şi fără o confruntare deschisă, simpla percepţie a unei rupturi între conducerea politică şi armată ar fi suficientă pentru a proiecta imaginea unei Ucraine aflate în pragul colapsului instituţional. Nu poate fi exclusă nici apariţia unei opoziţii în rândul unei părţi a elitei militare faţă de ordinele venite din zona politică.
Vrea Rusia cu adevărat pacea, sau doar poziţii mai avantajoase şi o pauză pentru a-şi reface forţele?
Ideea cedărilor teritoriale este toxică în Ucraina chiar şi fără a fi vreodată acceptată la masa negocierilor. Nu este necesar ca membrii delegaţiei ucrainene să fie pe punctul de a face un compromis; este suficient ca naraţiunea să fie repetată constant. Mesajul este simplu: „Există o soluţie pentru încetarea focului, dar Ucraina o refuză”. Prin repetiţie, propaganda încearcă să inducă ideea că liderii ucraineni şi armata nu vor pace, că prelungesc războiul din ambiţie sau din interese personale. Într-o societate epuizată, fiecare zi de conflict devine o povară psihologică, transformată treptat într-o acuzaţie internă cu efecte destabilizatoare. Tocmai de aceea, conducerea ucraineană a oscilat între invocarea necesităţii unui referendum şi respingerea fermă a cerinţelor Moscovei, fiind conştientă de potenţialul exploziv al acestui subiect.
Mai există o întrebare esenţială, constant evitată: ce garanţii reale există că Rusia ar respecta o încetare a focului după ce ar obţine teritorii pe cale diplomatică? Experienţa ultimilor ani arată că Moscova tratează acordurile ca instrumente tactice, nu ca angajamente durabile. Pentru Kiev, miza nu este doar pierderea unui teritoriu, ci precedentul creat: o retragere poate slăbi moralul şi poate pregăti terenul pentru o ofensivă ulterioară. „Pacea” obţinută prin cedare riscă să fie doar o pauză operaţională, nu sfârşitul războiului.
Aici se vede miza reală a condiţiei ruseşti. Nu este doar o revendicare teritorială, ci un instrument de fracturare internă a Ucrainei. Donbasul este ales tocmai pentru încărcătura sa simbolică şi militară. Rusia creează o dilemă toxică: dacă Ucraina refuză cedarea, este acuzată că „nu vrea pace”; dacă acceptă, riscă instabilitate internă. În ambele scenarii, Moscova speră să câştige.
În acest context, „pacea” construită pe cedări teritoriale nu oferă o ieşire din război, ci mută conflictul în interiorul Ucrainei. Retragerea din Donbas ar putea declanşa o criză politică şi socială profundă într-o societate marcată de sacrificii şi traume. Pentru Kiev, riscul nu este doar pierderea unui teritoriu, ci slăbirea coeziunii interne – o vulnerabilitate pe care Moscova ar exploata-o imediat.
De fapt, ar putea fi o tentativă a Rusiei de a muta războiul din nou într-un registru hibrid, folosind presiunea politică, socială şi informaţională pentru a-şi reface forţele şi a reveni ulterior la confruntarea convenţională, un tipar pe care l-a folosit deja în mod repetat. O pace obţinută cu preţul destabilizării interne nu ar încheia războiul, ci ar deschide o etapă nouă, mai periculoasă şi mai greu de controlat de comunitatea internaţională.