Recursul la cerneală

Două cărți despre trecutului Israelului care ajută la înțelegerea prezentului

Acum trei decenii, s-ar fi putut spune despre cele aproape 20 de luni de conflict în Gaza că au făcut „să curgă râuri de cerneală”. Astăzi, ne referim la terabiți de informații, de trafic de date. Și poate că asta este una dintre probleme fundamentale în relaționarea cu ceea ce se întâmplă în zona aceea pustiită de conflicte milenare, ambiții noi, interese planetare dar și pârjolită de flacăra distrugătoare a ignoranței generate de prea multe informații de sens contrar. Sub povara acestei polifonii aiuritoare, drama evenimentelor din Gaza devine din ce în ce mai personalizată, mai modulată pe agenda politică proprie a țărilor europene sau pe cea a SUA. De aceea, e bine să facem un recurs la cerneală, la două volume apărute relativ recent: Spioni fără țară de Matti Friedman, RAO, 2019 și Viața mea, de Golda Meir, Omnium 2023.

Cum a apărut Mosad?

Cartea lui Friedman poate fi citită, desigur, și în cheia unei povești cu spioni. Este vorba despre patru tineri care au început munca de informații încă din 1945, atât pe teritoriul protectoratului britanic, cât și la Beirut și Alep. În urma muncii lor și apoi a altora a apărut, ani mai târziu, temuta Mosad. Ca orice istorie de acest gen, e plină de suspans, de avântul adeseori naiv al unor tineri patrioți, dornici să îndeplinească visul sionist al bunicilor lor. Dar nu aceste aspecte ajută la înțelegerea mai bună a situației actuale din Gaza.

Descrierile generale ale atmosferei care domina în 1947 actualul teritoriu israelian sunt mai mult decât grăitoare. Sunt descrise pe larg starea de spirit a coloniștilor evrei care veniseră din toată lumea, hotărâți să-și găsească o casă în care să nu mai experimenteze niciodată o catastrofă precum Holocaustul, atitudinea ambivalentă a britanicilor, puși în fața unei ostilități arabe cauzate de trădările de la finele Primului Război Mondial, dar și de rezerva față de evreii din Palestina, dar mai ales conștiința coloniștilor israelieni că un stat propriu este un ideal pentru care merită să sacrifice orice.

Apar amănunte extrem de interesante cu privire la resorturile mai puțin știute care i-au făcut pe arabi să refuze în 1948 să înființeze un stat palestinian, așa cum stabilise ONU, atitudine ce stă și acum la baza conflictului din Gaza. Teoria autorului, bazată pe mărturiile tinerilor spioni, este că palestinienii, convinși de superioritatea lor pe teren și mizând pe sprijinul altor state arabe, au fost convinși că pot învinge în câteva zile nou-creatul stat israelian. Translată în 2025, această logică e ușor recognoscibilă, în sensul că palestinienii îi desconsideră în continuare pe israelieni și sunt convinși că e doar o chestiune de timp până când vor avea propriul stat.

Cartea conține foarte multe alte amănunte care explică într-o oarecare măsură ceea ce se întâmplă astăzi în Gaza, dar oferă și o descriere modernă a statului israelian, una care te pune pe gânduri. Autorul insistă pe faptul că întregul popor e altceva decât a fost în 1948, că a absorbit într-o oarecare măsură obiceiurile vecinilor săi arabi, dar în același timp, s-a distanțat fundamental de felul de viață care domină Orientul Apropiat.

Viața ei

Golda Meir și-a scris memoriile așa cum a trăit. Cu o hotărâre și o bruschețe deloc feminine, cu demnitatea și înțelepciunea care te fac să-ți recunoști greșelile, mai ales atunci când ele ajung să afecteze un popor întreg, dar și cu o mândrie națională forjată în oțel și șlefuită cu nisipul fierbinte ridicat de furtunile din deșert.

A fugit dintr-o Ucraină pe care o descrie în termeni deloc măgulitori, cu accente pe naționalismul și antisemitismul din țara vecină, cuvinte care, dacă ar fi fost folosite astăzi, ar fi trimis-o direct în tabăra putiniștilor. A ajuns în America și a fost încă de foarte tânără o susținătoare ferventă a mișcării sioniste, implicându-se încă din 1930 în acțiunile concrete care au dus la apariția statului israelian. A fost dezamăgită adeseori și a trebuit să facă unele compromisuri pentru a limpezi complicatul parlamentarism israelian. A săpat în stâncă pentru a planta copaci și, chiar și la sfârșitul vieții, adora viața din kibbuțuri.

Amintirile fostului premier israelian sunt însă mai importante pentru cei care doresc să înțeleagă și actualul context geopolitic, fiindcă ele conțin descrieri concrete ale unor evenimente pe care noi le-am uitat și adeseori le percepem doar consecințele, fără să înțelegem cauza. Ura sovieticilor față de israelieni își are originea într-o vizită la Moscova a Goldei Meir, în care a adunat în Piața Roșie aproape opt mii de evrei. Acela a fost momentul în care rușii au înțeles ce adversar ideologic formidabil era stânga sionistă, care propunea un alt fel de ideal de trai în comun decât cel preconizat de Marx și de Lenin. Subteranele sprijinului nuclear al SUA și originea lobby-ului fantastic al influenților și bogaților evrei americani, Războiul de 6 zile și sacrificiile făcute pentru înființarea IDF sunt explicate pe larg și echidistant de Golda Meir, deși multe dintre circumstanțe sunt trecute sub tăcerea până și de ea. Citindu-i însă amintirile, realizezi că ceea ce unii tineri exaltați, din Europa sau din America de Nord, cred că e ceva nou s-a mai întâmplat deja, în dimensiuni și cu consecințe similare.

Cel mai important lucru cu care rămâi după lectura autobiografiei este însă conștiința faptului că Golda Meir scrie despre viața ei, pe care recunoaște că a subordonat-o din toate punctele de vedere unui ideal, sacrificându-și familia și, în final, cariera. E o revelație subtilă, care te face să realizezi că poporul israelian poate fi înfrânt doar de el însuși, ceea ce aruncă într-o lumină a autofagiei atrocitățile comise împotriva civililor din Gaza.

Două lecturi, un singur recurs, cel la cerneală. Parcurgerea celor două cărți prezentate mai sus este însă esențială atunci când vrei să înțelegi ce se întâmplă în Gaza, darămite atunci când apuci să-ți dai și cu părerea.