PCR – Potol, Căldură, Reciclare

Trei constante românești ale ultimilor ani

Există o vârstă a nostalgiilor generalizatoare. Ea survine, în general, la vreo zece ani după ce individul vede pentru prima dată umbra morții. Iar pentru „decreței”, aceste momente s-au succedat deja. Problema e că reprezentanții generației respective au apucat să cunoască nemijlocit două epoci care ar fi trebuit să fie fundamental diferite nu numai în formă ci și în sensurile cele mai profunde ale societății. Și totuși, avem câteva domenii esențiale în care lucrurile par să nu se schimbe niciodată.

Mâncarea sau „potolul”

Termenul de „potol” nu e folosit aici doar pentru întregirea unui joc de cuvinte. Deloc. El exprimă în cel mai dureros fel cu putință faptul că, pentru noi, foamea e dincolo de fiziologie și a pătruns deja în zona disperării. Noi nu mâncăm, ci ne potolim foamea. Acest cuvând vine din lumea rurală medievală, în care, spre deosebire de ceea ce ne spun istoriile romantice, mâncarea era puțină și proastă, iar carnea se consuma doar duminica sau la alte sărbători. De ce era așa? Boieri asupritori, ignoranță, lipsă de productivitate.... cine știe? Este adevărat că, în perioada interbelică, ulițele principale ale marilor orașe erau pline de băcănii cu tot felul de minunății alimentare, dar prețurile descurajau marea masă a populației. Cu toate astea, anii aceia au căpătat cumva aura unei ere de belșug.

Nici în comunism nu ne-am vindecat. A existat o scurtă perioadă de oarecare abundență, între 1965 și 1977. În rest, foamea a fost aceeași. Desigur, ea nu a mai atins cotele apocalitice ale trecutului, dar imaginea rafturilor goale ale magazinelor „Alimentara” bântuie încă amintirea multora dintre noi. Existau doar borcane de compot, creveți din Vietnam și conserve de pește. Cartofii erau cât nucile și plini de pământ, merele erau pătate, roșiile apăreau prin iunie și aveau gust de apă de la robinet, iar un baton întreg de salam de Sibiu putea fi considerat un fel de sceptru, un apanaj al unei anumite împărățiri sociale. Dacă mai aveai și o cutie de Ness, te simțeai american de-a dreptul.

Astăzi, magazinele sunt cu adevărat pline. Și, da, există și produse cu prețuri accesibile. Doar că, dacă iei un parizer de 7 lei kilogramul, s-ar putea să te trezești că pisica îl refuză. Și nu vorbim aici de mâțele care se hrănesc în mod obișnuit cu „pliculețe” de 10 lei suta de grame, ci de unele mai vitregite, oploșite prin scări de bloc sau prin curți din zonele metropolitane. Și la ce să te aștepți când știi că, în comunism, dintr-un kilogram de carne de porc se obțineau 700 de grame de pastramă, pe când acum dintr-un kilogram de carne se obțin 1500 de grame de ceafă afumată? Dacă vrei să mănânci produse cu eticheta curată sau să cumperi fructe și legume care să nu fie bombe chimice, atunci nu prea îți mai rămân bani și de alte alea...

Căldura, eterna problemă

„Să mai pună o haină pe ei!” exclama coana Leana, supărată pe cârcotașii care cereau căldură în apartamente, încurcând astfel planurile de comunism planetar ale lui bărbat-său. Și e de înțeles. Ea provenea dintr-o familie în care 11 inși stăteau în două camere de chirpici sau de paiantă, cu godin în mijloc. Probabil că a fost silită de multe ori să se mai îmbrace ca să nu înghețe, întregind experiența generală a țăranilor de la începutul secolului al XX-lea. De nea Nicu ce să mai zicem? La Doftana nu a fost niciodată prea multă căldură.

În anii comunismului însă, frigul devenise endemic. În case, în fabrici și instituții, în mijloacele de transport. În aparență, motivul era unul strict ideologic: nevoia de a face economii, ca energia să ajute exportul, plata datoriilor și apoi viziunea internaționalistă a lui Ceaușescu, care își dorea un comunism planetar. În realitate, era vorba de aceeași sărăcie. Pur și simplu nu erau destui bani pentru combustibil. În plus, termoficarea în orașe fusese făcută anapoda, tot după dogme: agentul termic era generat într-un colos industrial aflat la mama naibii, ceea ce ducea la pierderi enorme. Era ca și cum ți-ai pune o sobă în fundul curții și te-ai aștepta să fie cald în sufragerie.

Astăzi trăim sub tirania facturilor. Guvernanții spun că e vina lui Putin, care șantajează energetic Europa. Bruxellesul zice că omorâm planeta dacă mai facem foc cu lemne sau cărbune. Nimeni nu explică decât vag de ce curentul electric la noi e de două ori mai scump decât în Franța, în timp ce oprim termocentrale, iar hidrocentralele nu le pornim fiindcă încurcă ciclul de înmulțire al boiștenilor cu burtă roz. Frigul este deci o opțiune, o necesitate de supraviețuire. Dar e și o constantă în casele românilor. Să revenim deci la îndemnul tovarășei!

Reciclarea, blestemul săracului

Decrețeii își mai aduc aminte de obligația de a aduce sticle, borcane și maculatură la școală. Zilele de colectare erau cele mai mari coșmaruri din viața mea și a colegilor. Drumul până în clasă era măsurat de clinchetul ritmic al borcanelor, iar mâinile se vindecau abia pe la mijlocul zilei din cauza faptului că sfoara de cânepă care ținea laolaltă ziarele vechi mușca adânc din pielea anormal de subțire a palmelor mele. În calitate de secretar UTC trebuia să le și număr. Nu o făceam și raportam aiurea, fiindcă primul contravenient eram eu. Mama refuza să se despartă de orice borcan, iar taică-meu se codea să-mi dea din sticlele care fuseseră cu vin fiindcă nu dorea să știe lumea cât și mai ales ce băuse. Venea apoi un camion, încărca totul și noi începeam numărătoarea până la următorul supliciu. Cred sincer că, în România, comunismul a căzut și din cauza urâțeniei ambalajelor care, chiar și așa, trebuia să fie reciclate.

Astăzi, din motive la fel de ideologice, autoritățile au impus un bir pe ambalajele care oricum erau colectate selectiv. Ferească Dumnezeu să nu aprinzi lumina în bucătărie când te duci să-și pui un ultim pahar cu vin pe seara respectivă! Dai invariabil cu șutul într-o cutie/sacoșă/pâlc răzleț de „segereuri” pregătite de reciclare și care nu pot fi aruncate pur și simplu fiindcă „am dat bani pe ele”. Și iarăși simți usturime, „jarul din palmă” așa cum ar fi spus George Șovu, aducându-ți aminte de funia cu care era legată maculatura.

Desigur, reciclarea ambalajelor poate fi privită într-o cheie personală, fără ca oamenii să ajungă neapărat la un consens. La urma-urmei, adepții eliberării de sub tirania SGR trăiesc în aceeași țară în care multe curți sunt cimitire de aragazuri și mașini vechi de spălat, de scânduri de toate lungimile, de budane, ghivece, glastre, de balansoare chele, de umbrele desfigurate și prelate antice. Omul sărac e strângător.

Așa cum spunea un personaj din serialul Ally McBeal, „Omul nu se poate schimba. Asta e o iluzie promovată de cei care vor să vândă pantofi din ce în ce mai scumpi”. Problema românească este că aspectele încremenite ale societății țin mai ales de tot ceea ce este rău sau îți omoară bucuria sufletului și a minții. Ele țin de PCR – Potol, Căldură, Reciclare.