Păcatul originar al inteligenţei artificiale

O lectură critică a celui mai recent volum al lui Vlad T. Popescu

În ultimii ani, sintagma „inteligența artificială” a ajuns să acopere din punct de vedere lexical un spațiu mult mai vast decât ar fi normal. În comunicarea ziariștilor, în discuțiile de pe rețelele sociale, în prezentările corporatiste sau în discursurile politicienilor, ea poate însemna orice. De la coordonarea unui sistem de drone la funcționarea semafoarelor, de la scrierea unei hărți genetice la proiectare unui WC ecologic, de la țară adică, „inteligența artificială” lubrifiază orice discurs, lămurește orice dilemă, ucide în fașă gazetăreasca întrebare „cum?”. Este deopotrivă amenințare și explicație magică, sperietoare pentru piața muncii și oportunitate de dezvoltare personală, deliciul studenților leneși și coșmarul profilor puriști dar, mai ales, este ceața vinețiu-imbecilă care se așterne pe aprecierile perene ale inteligenței umane, naturale, biologice.

În acest context, lectura volumului „Păcatul originar al inteligenței artificiale” (editura Meditative Arts, București, 2025) este un gest mai mult decât necesar pentru cei care vor să se documenteze, să afle ce mecanisme funcționează dincolo de această sintagmă totalizatoare din punct de vedere logic și totalitară din punct de vedere al comunicării. Scris dintr-o perspectivă aflată în centrul de greutate al unui triunghi ce are în cele trei colțuri expunerea academică, textul de popularizare și meditația proprie a autorului, volumul este o lectură care poate fi asemănată cu un enunț simplu, care creează însă reverberații profunde în mintea cititorului.

„Păcatul originar”, o mențiune deloc întâmplătoare

Deși poate fi privit ca o găselniță de marketing sau ca expresia unui meșteșug cizelat în cele trei decenii și jumătate de activitate editorială a autorului, titlul reflectă excelent paralelismul dintre mitul biblic și procesele complexe care au dus la nașterea inteligenței artificiale.

În Biblie, păcatul originar ține în primul rând de neascultare. Adam și Eva, deși au fost creați ca două ființe perfecte, se depărtează ușor de Dumnezeu și eludează porunca divină. Vlad. T. Popescu explică în cartea sa că, în cazul inteligenței artificiale, această „neascultare” se referă la un fel de depărtare față de un anumit autocontrol tehnologic. Această fractură se manifestă prin alinierea la politici comerciale, prin lansarea de versiuni insuficient înțelese sau perfecționate, și este în esență o abatere de la spațiul moral al creației.

În lectura creștină, păcatul originar are și o componentă de trufie, fiindcă Adam și Eva cred că pot accede la un alt fel de cunoaștere. În cazul inteligenței artificiale, această mândrie ajunge aproape de hybris, mândria exagerată definită de grecii antici ca motor al tragediilor antice. Adeseori chatboții sunt priviți ca adevărați demiurgi fiindcă oferă iluzia dialogului, iar orice utilizator simte sărutarea Pythiei. Din păcate, așa cum subliniază autorul, IA face mult prea puțin pentru a educa utilizatorii în sensul corect al funcționalității sale.

Referindu-se la liberul arbitru, Sfântul Augustin a spus că „Adam și Eva au fost creați perfecți, dar perfectibili.” Exact în același mod, diferitele AI par perfecte atunci când sunt lansate, doar pentru ca, pe măsură ce funcționează, să-și etaleze imperfecțiunile și, implicit, punctele în care pot fi îmbunătățite.

Tehnicalități și avertismente

Volumul reușește să explice într-un limbaj ușor de înțeles lucruri în aparență dificil de pătruns: AI simbolică vs. AI conexionistă, LLM vs. SLM, fluxuri de lucru AI vs. agenți AI vs. AGI și multe alte asemenea. În acest sens, miza autorului e clară: vrea să explice cititorului ce este „înăuntrul” inteligenței artificiale și, mai ales, utilizatorilor de ChatGPT, Grok sau Claude care sunt limitările acestor sisteme și cum pot fi ele conștientizate.

De mare interes este și partea în care Vlad T. Popescu atrage atenția asupra pericolului de a antropomorfiza și chiar de a fetișiza Inteligența Artificială. El subliniază mereu că un asemenea sistem nu gândește în sensul uman al termenului, nu are percepții, nu are experiențe la persoana întâi, creativitatea lui este o manipulare statistică. De altfel, încă din primele pagini ale cărții, aflăm că autorul este în consonanță de idei cu Gary Marcus și Arvind Naranayan.

Interesantă este și lectura antropologică prin Alex Bălășescu: ideea că „naturalul” și „artificialul” sunt categorii culturale inventate de om pentru a-și defini identitatea. Autorul folosește asta pentru a demitiza discursul aproape religios al unor guru ai tehnologiei care vorbesc de „îngerii investitori”, „mântuire” și „singularitate”.

Două puncte forte ale volumului sunt grija cu care autorul tratează conexiunea dintre dezvoltarea inteligenței artificiale și IA, dar și punerea în paralel a dopaminei, imaginației, empatiei și limbajului cu absența acestor niveluri în AI.

La finalul lecturii unei asemenea cărți, probabil că prima curiozitate a oricărui cititor atent este aceea de a ruga o IA să analizeze volumul scris de Vlad T. Popescu, în sensul în care să identifice părțile slabe ale cărții. Iată cel mai dur fragment din ceea ce a răspuns ChatGPT 5.1:

„Are și slăbiciunea eseului românesc tipic: mult stil personal, câteva exagerări retorice, structură uneori sinuoasă, un balans variabil între tehnic și literar.”

Cum să-i explici sărmanei alcătuiri de linii de cod, că tot ceea ce percepe ea ca fiind defecte face deliciul cititorului uman și e diferența fundamentală de funcționare între cele două tipuri de inteligență? Reproșul unei IA cu privire la folosirea unui stil care evită mecanicismul este, probabil, cea mai tentantă și mai consistentă invitație la lectură, la care e greu să mai adaugi ceva.