Oboseala de război a ajuns în Parlamentul Ucrainei
Majoritatea pro-Zelenski, tot mai fragilă
De câteva săptămâni, în Ucraina, aflată simultan sub presiunea războiului, a vulnerabilităţilor energetice şi a unui mediu internaţional tot mai instabil, tema care domină discuţia publică nu este frontul, ci criza parlamentară. Treptat, oboseala de război a pătruns în însăşi inima puterii politice.
Într-un articol publicat recent pe Veridica, am analizat modul în care majoritatea pro-prezidenţială, care gravitează în jurul grupului parlamentar „Slujitorul Poporului”, şi-a pierdut capacitatea reală de a produce voturile necesare pentru reformele solicitate de UE, dar şi pentru funcţionarea statului în condiţii de război.
Deşi, formal, „Slujitorul Poporului” are 228 de deputaţi în Rada Supremă, adică peste pragul de 226 care defineşte majoritatea, în practică grupul nu mai reuşeşte să adune constant nici măcar aproximativ 180 de voturi, iar unele evaluări din spaţiul public coboară şi mai mult numărul parlamentarilor activi până la 120.
Modelul de guvernare construit în jurul preşedinţiei îşi pierde treptat eficienţa politică. În plus, o resetare a sistemului politic este, în actualele condiţii, aproape imposibilă, câtă vreme organizarea alegerilor rămâne blocată de realitatea războiului. Astfel, preşedinţia intră într-o zonă tot mai vizibilă de tensiune cu propria sa bază parlamentară pe care a controlat-o începând cu anul 2019.
Un parlament obosit, forţat să voteze măsuri nepopulare şi tot mai rupt de guvern
Potrivit unui studiu al mişcării civice CHESNO, grupul parlamentar pro-prezidenţial a reuşit, în şase ani, să adune de unul singur cele 226 de voturi minime doar în aproximativ 12% dintre cazuri. Partidul „Slujitorul Poporului” a intrat în Parlament cu un număr record de deputaţi, pe valul electoral creat de victoria lui Zelenski la alegerile din 2019. Dar tocmai ritmul accelerat în care au fost alcătuite listele de partid şi structura eterogenă a grupului fac ca, după ani de război şi conflicte interne, fisurile să devină tot mai vizibile. Problema este că nu se prăbuşeşte doar un grup parlamentar, ci se epuizează modelul politic cu care Ucraina a intrat în război.
Ukrainska Pravda scrie că o parte dintre deputaţi s-au retras din viaţa politică, unii au fugit din ţară, iar alţii au fost excluşi din partid. În aceste condiţii, ceea ce mai rămâne din grupul pro-prezidenţial nu mai este o majoritate funcţională, ci un nucleu tot mai îngust, pe care publicaţia îl estimează la circa 120–130 de deputaţi.
De aici vine şi seria de eşecuri din primăvara acestui an, greu de imaginat, într-un alt context, pentru un partid aflat oficial la putere. Un exemplu este votul ratat pentru legea privind platformele digitale, cunoscută în Ucraina drept „taxa pe OLX”, legată de angajamentele asumate în raport cu programele de finanţare externă. Explicaţiile apărute în spaţiul public nu prea au convins societatea. „Parlamentul funcţionează de aproape 7 ani. Nu spun că nu este greu şi epuizant. Dar într-un asemenea interval, până şi castraveţii din butoi se acresc prea tare”, s-a plâns unul dintre coordonatorii „Slujitorului Poporului”.
Unii parlamentari sunt nemulţumiţi că li se cere să voteze legi nepopulare, inclusiv privind majorarea impozitelor în numele stabilităţii bugetare şi al cooperării cu partenerii internaţionali, în timp ce executivul şi preşedintele promovează măsuri cu tentă populistă. Practic, se aşteaptă ca parlamentarii să suporte costul politic al unor decizii dificile fără să fie consultaţi în prealabil.
Frica de structurile anticorupţie şi criza din interiorul majorităţii
Un al doilea factor major al crizei parlamentare îl reprezintă presiunea exercitată de dosarele anticorupţie şi, mai ales, de frica pe care aceasta a produs-o în interiorul majorităţii. Din iulie 2025, când puterea a încercat, prin parlament, să subordoneze Biroul Naţional Anticorupţie (NABU) şi Procuratura Specializată Anticorupţie (SAP) controlului procurorului general, iar apoi a fost nevoită să dea înapoi sub presiunea protestelor şi a partenerilor externi, disciplina internă a majorităţii a început să se erodeze rapid.
În acest nou climat politic a apărut şi scandalul „salariilor în plic” – expresie folosită pentru a descrie suspiciunile că unor deputaţi li s-ar fi oferit plăţi informale pentru a asigura voturile necesare în parlament. Tema nu este nouă în politica ucraineană, dar reapariţia ei în investigaţiile NABU şi SAP a avut un efect puternic în interiorul majorităţii: a alimentat percepţia că voturile pot deveni obiect de anchetă penală, iar loialitatea politică – un risc juridic. Unii parlamentari au decis să nu mai voteze orbeşte pentru proiecte de legi care vin de la preşedinţie. Multor deputaţi le este teamă să nu fie asociaţi cu presiuni informale, cu mobilizarea dirijată a voturilor sau cu scheme de influenţă investigate de procurorii anticorupţie.
Andrii Motoviloveţ, prim-vicepreşedinte al grupului parlamentar „Slujitorul Poporului” a declarat pentru Forbes că blocajul din interiorul majorităţii pro-prezidenţiale este o consecinţă a efectului produs de anchetele NABU şi SAP. Acesta a adăugat că după ce 17 deputaţi au fost chemaţi la audieri în dosarul privind presupuse plăţi pentru voturi, în interiorul grupului s-a instalat o teamă care a făcut mult mai dificilă mobilizarea aleşilor la vot.
În presa de la Kiev circulă şi ipoteza că această criză parlamentară a fost amplificată şi mediatizată intens, atât în plan intern, cât şi extern, pentru a le transmite partenerilor europeni că hiperactivitatea instituţiilor anticorupţie riscă să paralizeze activitatea Radei Supreme şi că, din această perspectivă, limitarea independenţei NABU şi SAP ar fi fost necesară.
Deputaţii au intrat într-o „grevă italiană”
Deputatul Dmitro Razumkov, liderul grupului „Politica Inteligentă”, susţine că Ucraina nu se confruntă cu o criză parlamentară, ci cu o criză a majorităţii şi a întregului sistem de putere construit în jurul unui singur partid. Potrivit acestuia, criza are mai multe cauze: presiunea exercitată de anchetele NABU, cu audieri şi suspiciuni care au speriat deputaţii, dar şi ruptura tot mai evidentă dintre grupul „Slujitorul Poporului” şi Volodimir Zelenski: comunicarea cu deputaţii a scăzut, iar practica de a negocia, explica şi consolida din timp susţinerea pentru proiectele de legi importante a fost înlocuită treptat de simpla transmitere a comenzilor. În aceste condiţii, o parte a deputaţilor ar fi intrat într-o „grevă italiană”, adică refuză să saboteze deschis puterea, dar nici nu mai oferă automat voturile necesare preşedintelui.
Peste acest conflict politic s-a aşezat şi uzura unei legislaturi prelungite peste limitele pentru care mulţi deputaţi erau pregătiţi. Oboseala, lipsa de perspectivă şi sentimentul de captivitate instituţională au alimentat ideea retragerii, iar în spaţiul public ucrainean au circulat estimări potrivit cărora zeci de deputaţi ar vrea să-şi depună mandatele.
Opoziţia solicită crearea unei coaliţii a unităţii naţionale
Din această criză s-a născut şi una dintre cele mai dure critici venite din partea opoziţiei: parlamentul şi-ar fi pierdut relevanţa politică şi ar fi fost redus la rolul de instrument al administraţiei prezidenţiale. Rostislav Pavlenko, deputat al partidului de opoziţie „Solidaritatea Europeană” a solicitat crearea unei „coaliţii a unităţii naţionale”, care să readucă marile decizii în logica dezbaterii şi a negocierii. În acelaşi registru se înscriu şi mesajele publice ale altor reprezentanţi ai opoziţiei, inclusiv Maria Ionova, care susţin că Rada Supremă trebuie să redevină un actor politic autonom, nu o anexă a executivului.
Potrivit legislaţiei, Oficiul Preşedintelui este doar o structură auxiliară, nu un centru de decizie. În ultimii ani, acesta a devenit însă principalul instrument al supracentralizării. Aşa cum observă jurnalistul şi analistul Vitali Portnikov, „majoritatea funcţiilor pe care le exercită în statul nostru Volodimir Zelenski şi oficiul său nu au nimic în comun cu atribuţiile lor reale, nici din perspectiva logicii, nici a literei Constituţiei Ucrainei”. Războiul şi criza actuală au făcut vizibil tocmai acest dezechilibru: câtă vreme majoritatea a votat disciplinat, mecanismul părea eficient, dar în momentul în care maşinăria de vot a început să dea rateuri, a devenit clar cât de mult se redusese autonomia politică a parlamentului.
Zelenski lasă de înţeles că deputaţii care nu îşi fac treaba vor fi trimişi pe front
Comentând voturile ratate din Rada Supremă şi discuţiile despre retragerea unor deputaţi, preşedintele Zelenski a afirmat că, în condiţiile legii marţiale, aceştia trebuie să servească statul fie în parlament, fie, dacă va fi modificată legea, pe front. El a amintit de blocajele din legislativ, de dificultatea adoptării unor proiecte importante pentru finanţarea externă, relaţia cu FMI şi parcursul european al Ucrainei. În acelaşi context, Zelenski a spus că alternativa ar fi schimbarea legislaţiei şi organizarea de alegeri, dar a adăugat că scrutinul este imposibil în timpul războiului, inclusiv din cauza constrângerilor juridice. Cuvintele sale au fost percepute ca o ameninţare, în contextul dilemei „parlament sau front”.
La scurt timp, tabăra prezidenţială a încercat să explice că Zelenski nu s-a referit la mobilizarea forţată a deputaţilor, ci la disponibilitatea de a discuta modificări legislative care să le permită, dacă doresc, să intre legal în serviciul militar. Zelenski a încercat să redefinească mandatul deputatului în termenii utilităţii pe timp de război: dacă nu contribui prin disciplină instituţională, atunci trebuie să contribui prin serviciu militar.
Totuşi, modul în care Zelenski a prezentat problema transformă înrolarea în armată dintr-o datorie civică într-o pedeapsă. Ceea ce pentru toţi cetăţenii este prezentat drept o datorie sacră apare, din senin, în cazul parlamentarilor, ca o sancţiune.
Între resetare politică şi supravieţuirea statului
Criza din Rada Supremă nu este doar o problemă de disciplină internă a unui partid, ci una care afectează direct capacitatea Ucrainei de a funcţiona într-un context internaţional tot mai dificil. Dacă puterea strânge cu greu voturi pentru legile solicitate de UE, atunci ce mai înseamnă, în practică, majoritatea pro-prezidenţială? Ce se întâmplă când tocmai mecanismul politic care trebuia să garanteze aceste angajamente intră în blocaj?
Problema de fond este şi mai mare: Ucraina are nevoie de o resetare politică, dar războiul o face imposibilă. Sistemul construit în jurul preşedinţiei dă semne de uzură, însă alegerile nu pot fi organizate. Faptul că Zelenski le-a cerut deputaţilor să pregătească un plan de funcţionare a parlamentului pentru încă „unul, doi sau trei ani” de război arată că puterea caută un compromis între logica resetării şi cea a păstrării actualului aranjament politic.
Cu alte cuvinte, Ucraina trebuie să se reformeze cu aceiaşi oameni, cu aceleaşi instituţii şi sub presiunea unor contexte militare şi internaţionale tot mai schimbătoare. Poate un stat aflat sub lege marţială să-şi refacă echilibrul politic fără alegeri, fără resetare şi fără pierderea încrederii interne şi externe? Aici se află una dintre cele mai mari provocări ale Ucrainei, dincolo de efortul de apărare în faţa agresiunii Rusiei.