Nu am intrat în post-istorie, lumea operează cu aceleaşi reguli dintotdeauna

Deşi nu e deloc confortabil pentru cei obişnuiţi să vorbească despre principii şi ordinea internaţională liberală, asta e lentila prin care ar trebui să privim ultimele evoluţii din Venezuela şi Iran.

Se vehiculează în spaţiul public, în mass media sau pe reţele sociale, o mulţime de poziţii, stimulate evident de deranjul anti-Trump, care deplîng operaţiunea americană prin care a fost arestat Nicolas Maduro şi soţia sa, pentru că, ni se spune, deşi era un regim corupt care furase efectiv două rînduri de alegeri, în 2018 şi anul trecut, care nu era recunoscut drept legitim în multe ţări din lume, a fost o violare a legislaţiei internaţionale. În aceeaşi ordine de idei, ceea ce au făcut americanii, ar duce la dezagregarea ordinii internaţionale, abandonată acum de Statele Unite, care ar fi asigurat stabilitatea mondială în întreaga perioadă postbelică, şi la instituirea „dreptului forţei” în dauna „forţei dreptului”.

Problema e că, pe de o parte e multă ipocrizie la mijloc, un dublu standard de judecată, iar pe de alta conceptele la care se face trimitere sunt în realitate complet lipsite de substanţă. Şi nu spun doar eu asta ci, de exemplu, profesorul Graham Allison, de la Harvard, în opinia căruia nu a existat niciodată o ordine internaţională în sensul în care este ea prezentată, drept un sistem global funcţional bazat pe o legislaţie internaţională.

În ceea ce priveşte ipocrizia, mulţi dintre cei indignaţi acum nu a fost contrariaţi, deranjaţi, de înlăturarea preşedintelui Ianukovici în urma protestelor din piaţa Maidan. Sprijinite intens, chiar de la faţa locului, de Victoria Nuland, din partea Departamentului de Stat, de ministrul de externe polonez, Radislaw Sikorski, şi de alţi lideri europeni. Protestele au izbucnit atunci după ce Ianukovici a anunţat că preferă un acord cu Rusia, oferit de Putin, în locul unuia de asociere cu UE. Ultimul era dorit de o majoritate a ucrainenilor, cu toate că ruşii ofereau un cadou financiar generos, şi este de înţeles de ce. Dar, dacă aplicăm acelaşi tip de argumentaţie cei care au aplaudat debarcarea lui Ianukovici nu ar trebui să considere debarcarea lui Maduro inacceptabilă? E chiar mai solidă ca motivaţie: nu numai că Maduro a nesocotit în două rînduri de rezultatele reale ale unor alegeri, dar are şi o condamnare din partea unei instanţe din New York pentru trafic de droguri şi alte delicte grave.

Din acest ultim punct de vedere este şi mai ridicolă este reacţia Democraţilor din Congres care, după ce în trecut administraţia Biden oferise o recompensă de $25 milioane pentru a-l face pe Maduro să suporte rigorile legii şi îi ceruse să părăsească puterea după ce pierduse alegerile anul trecut (Maduro îi promisese lui Biden, care îi eliberase nepoţii arestaţi, acuzaţi de trafic de droguri, că vor fi alegeri libere, promisiunea pe care evident nu a respectat-o), cer acum eliberarea acestuia. Un detaliu interesant din acest punct de vedere este acela că Maduro promisese o recompensă pentru asasinarea lui Marco Rubio, în perioada în care acesta era senator, din cauza sprijinului acestuia pentru opoziţia din Venezuela.

Iar apropo de un mandat ONU sau o aprobare din partea Congresului, nici atacul NATO asupra Iugoslaviei din 1999 (care ne-a deschis calea către NATO datorită sprijinului acordat alianţei), nici, un alt exemplu, operaţiunea ordonată de Barack Obama care a dus la execuţia lui Osama Bin Laden în Pakistan nu au avut acordul Congresului şi cu atît mai puţin a Pakistanului, ca ţară suverană. Nu am auzit astfel de argumente atunci. Din contra, în America, spre deosebire de ce se întîmplă acum, atît Democraţii cît şi Republicanii au aplaudat operaţiunea, şi acelaşi lucru s-a întîmplat în mare măsură şi pe plan internaţional.

Cît îi priveşte pe cei care vorbesc ritos deplîngînd renunţarea la „forţa dreptului” în dauna „dreptului forţei”, cînd a fost altfel în istorie? Ca să discuţi în mod serios de o legislaţie internaţională viabilă trebuie să ai şi posibilitatea să o impui (în interiorul statelor acesta este rolul poliţiei, procuraturii, instanţelor). Teoretic acest rol ar trebui să fie îndeplinit de ONU prin Consiliul de Securitate. Numai că acesta este practic complet paralizat de veto-urile membrilor permanenţi care au interese geopolitice antagonice. Dar chiar şi atunci cînd trec astfel de rezoluţii, ca în cazul Libanului de sud, prevederile acesteia nu au fost respectate de către Hezbollah, sub privirile îngăduitoare ale forţelor de pace ONU!

În fapt nu a existat niciodată în mod real o „ordine internaţională liberală” bazată pe instituţii capabile să impună respectarea unei legislaţii unanim acceptate la nivel global. În plus, după cum avertiza Huntington la mijlocul anilor 1990, valorile occidentale nu sunt nici pe departe universale. Am avut o situaţie distinctă în perioada Războiului Rece, cu sfere de influenţă delimitate clar în Europa între Statele Unite şi Uniunea Sovietică, şi cu o competiţie de influenţă în celelalte spaţii. În special în Africa şi în America Latină. Moscova a utilizat adesea trupe cubaneze pentru a sprijini mişcări pro-comuniste (Chile, Angola, Mozambic etc), ceea ce i-a permis să-şi extindă influenţa în arealul care a primit numele de lumea a treia. Am avut apoi în Asia încercarea de cucerire a întregii peninsule coreene de către regimul comunist al lui Kim Ir Sen, care a putut fi dejucată de intervenţia militară americană, şi conflictul din Vietnam care în final s-a terminat cu victoria forţelor comuniste. Partea pozitivă fiind doar aceea că în această lume bipolară a fost evitat războiul între marile puteri.

Ca linie generală, pînă în 1990, nu legislaţia internaţională a asigurat o stabilitate relativă, ci echilibrul de forţe între blocul sovietic şi cel occidental, condus de Statele Unite. Cînd URSS a invadat Cehoslovacia sau Ungaria – evidente încălcări ale dreptului internaţional – nu a intervenit nimeni, a fost respectată sfera de influenţă a Moscovei. Cînd a operat „forţa dreptului” atunci cînd China a invadat şi anexat Tibetul? Sau atunci cînd Turcia, o ţară NATO, a invadat Ciprul de nord instituind o administraţie separată? Sau, mult mai recent, atunci cînd Tribunalul de la Haga a condamnat China în urma plîngerii Filipinelor pentru construcţia unor atoli în Marea Chinei de Sud, Beijingul nu a dat doi bani pe decizia Curţii. Mai mult, a reuşit să blocheze prin ţări europene cu care avea atunci relaţii strînse, ca Grecia, o rezoluţie a UE care condamna China.

În realitate, legislaţia internaţionala a operat doar în cazul unor actori statali minori în condiţiile hegemoniei americane, niciodată în cazul marilor puteri. Crede cineva că legislaţia internaţională şi forţa dreptului ar împiedica invazia Taiwanului sau mai degrabă posibila reacţie a Statelor Unite sau Japoniei, coroborat cu potenţiala opoziţie a forţelor armate ale guvernului de la Taipei? Ce se întîmplă acum este că se face trecerea de la o perioadă limitată de hegemonie americană, în care s-a creat falsa iluzie a unei ordini internaţionale liberale, la o lume multipolară în care o superputere în ascensiune, China, crede că pe fondul declinului Occidentului va putea la un moment dat să devină noul hegemon global şi să-şi impună sistemul său de valori la nivelul planetei. Este o strategie de pe termen lung, cu elemente vizibile, precum BRI (Belt and Road Initiative), „Drumul Mătăsii”, preluare de puncte strategice cum sunt porturi, în Europa, America de Sud sau Asia, şi alte elemente de infrastructură strategice dar şi altele mai puţin vizibile (de pildă chinezii oferă asistenţă antrenînd forţe de poliţie din zeci de ţări plus sisteme de supraveghere a populaţiei în sprijinul unor regimuri aliate).

Asistăm în prezent la o confruntare geopolitică între Statele Unite şi China care se desfăşoară pe multiple dimensiuni: economic, politic, diplomatic, tehnologic. Din acest unghi trebuie privită cursa în domeniul Inteligenţei Artificiale, în materie de algoritmi dar şi de roboţi (domeniul în care Beijingul are un avantaj substanţial în ceea ce priveşte numărul de roboţi instalaţi, integraţi în producţie) dar şi în domeniul cuantic sau în spaţiu, unde cursa pentru instalarea unei baze lunare permanente între America şi China a devenit una frenetică.

Cu alte cuvinte, e bine să ne uităm la lume aşa cum este, nu aşa cum ne-am dori noi să fie. Mulţi nu par să realizeze că suntem într-o perioadă de reaşezare geopolitică majoră şi că ceea ce face administraţia Trump, acum în Venezuela, prin acordul legat de Gaza, prin presiunile asupra Iranului şi bombardarea facilităţilor nucleare ale acestuia, este în sens larg şi în beneficiul nostru. Niciodată în istorie tratatele, declaraţiile, condamnările indignate, nu au oprit agresiunile sau trasarea unor sfere de influenţă din partea marilor puteri. Occidentul a ajuns în situaţia complicată de astăzi, dacă ar fi să facem trimitere doar la criza metalelor rare şi la dez-industrializare, între altele în urma iluziilor naive ale celor – unii adevărate autorităţi în lumea academică, în cea politică, în think tank-uri – care au decretat că, gata, am ajuns în post-istorie. Încă mai auzi voci care vorbesc dispreţuitor despre cei care utilizează „logica secolului 19” în analiza evoluţiilor de pe glob. Ei bine, din păcate, logica de atunci e la fel de valabilă şi astăzi: decisive rămîn forţa militară, economică, tehnologică, şi în mult mai mică măsură principiile.

În acest context discuţia de la noi legată de Venezuela se axează în mult prea mică măsură pe impactul geopolitic al ultimelor evoluţii. De aceea este incredibil cum „analişti” cu pretenţii ignoră complet această mare competiţie geopolitică în care se joacă soarta Vestului. Pentru americani scoaterea Venezuelei din sfera de influenţă a unor puteri ostile, China, Rusia, Iranul, este o miză majoră.

Din mai multe motive. Primul e acela că facilita destabilizarea Statelor Unite dar şi a altor ţări din regiune prin traficul de droguri şi de fiinţe umane. În al doilea rînd, destabiliza ţări din jur prin fluxul de migranţi. Se estimează că în jur de un sfert din populaţia acestei ţări, nominal estimată la 28 de milioane, migrase în alte state din America de Sud şi în Statele Unite din cauza prăbuşirii economiei. În Chile, de pildă, acest flux masiv a creat mari probleme, inclusiv din cauza creşterii infracţionalităţii.

În al treilea rînd, Venezuela găzduieşte brigăzi teroriste Hezbollah, pentru antrenament, în baza relaţiei cu Iranul. În plus, sprijinul financiar venit din Venezuela este important pentru regimul comunist din Cuba – aflată şi aceasta într-o gravă situaţie economică – regim care la rîndul său, prin sutele de ofiţeri din forţele de securitate trimişi la Caracas, asigura protecţia camarilei care a acaparat statul venezuelean. În fapt, alături de regimurile dictatoriale din Nicaragua şi de cel de la Havana plus în parte şi prin cel din Columbia (unde preşedinte este un fost lider de gherilă comunist), Venezuela constituise o axă care acţiona în corelare cu China, Rusia, Iranul şi Coreea de Nord, împotriva Occidentului, în special a Statelor Unite. Washingtonul a ignorat dezinvolt, în trecut, ampla operaţiune de implantare a Beijingului în America de Sud prin porturi precum cel din Peru sau prin cele din Panama (o companie chineză deţine ambele porturi de pe capetele canalului Panama). Se estimează că în total China a creditat Venezuela cu $100 miliarde care urmau a fi plătite cu exporturi de petrol. Între timp însă Beijingul a oprit în bună măsură finanţările, dar a continua să cultive bunele relaţii bilaterale. În fapt, Maduro a avut o întîlnire cu un oficial chinez chiar în ziua în care a fost arestat de trupele speciale americane.

În fine, desigur, în această competiţie geopolitică majoră Statele Unite nu-şi puteau permite să lase enormele rezerve de petrol ale Venezuelei sub controlul Beijingului şi Moscovei. Este relevantă reacţia unui oligarh rus, Oleg Deripaska, care avertiza că dacă, cu sprijin american (e nevoie de investiţii masive în infrastructura de extracţie petrolieră), Venezuela revine în forţă pe piaţa internaţională aceasta ar putea duce la o scădere semnificativă a preţului barilului cu efecte financiare dezastruoase asupra economiei Rusiei şi implicit a capacităţii acesteia de a susţin efortul de război de pe frontul din Ucraina.

Machiaveli spunea că pentru un lider este mult mai important să fie temut decît iubit. Iar într-o competiţie cu o miză atît de mare, viitorul, supravieţuirea civilizaţiei occidentale, asta e ceea ce contează cu adevărat. Atacul prin care au fost distruse facilităţile nucleare iraniene şi capturarea lui Nicolas Maduro au evident reverberaţii globale majore. La Moscova, la Beijing, în Iran dar şi în Cuba, Nicaragua sau Columbia.

De pildă, la noi mulţi nu par să realizeze că, din perspectiva conflictului din Ucraina, care ne afectează direct, ceea ce a făcut administraţia Trump în ultimul an prin loviturile aplicate Rusiei – scăderea preţului petrolului probabil în corelare cu Saudiţii, eliminarea influenţei ruseşti în Siria, diminuarea drastică a influenţei Iranului, scăderea importurilor de petrol rusesc de către India, cultivarea unor legături cu ţări cheie din Asia Centrală, care baleiază între Rusia şi China, dar care au dorit să aibă şi o legătură cu America, ceea ce a deranjat cu siguranţă Kremlinul – depăşeşte cu mult ca impact ceea ce a făcut administraţia Biden în trecut sau retorica europeană à la Kaja Kallas.