Mizele şi forţele subterane implicate în actuala criză politică, eşuată în mare parte în circ?
Victoria lui Ilie Bolojan de la „congresul extraordinar” este în realitate o victorie a la Phyrus; nu rezolvă nici criza internă din PNL şi nici criza politică care paralizează România
Ceea ce se întîmplă în prezent pe frontul politic intern nu face decît să confirme în mare măsură ceea ce scriam cu cîteva zile în urmă într-o postare pe Facebook. În esenţă, spuneam atunci că dacă vrem să înţelegem cu adevărat cine sunt actorii şi care sunt mizele acestei aprige bătălii politice, trebuie să ne uităm, ca la aisberguri, la partea invizibilă, mult mai relevantă.
Dincolo de partea de la suprafaţă, declaraţii, comunicate, interviuri, există alte două dimensiuni, în mare măsură ignorate, dar mult mai importante:
una internă, care ţine de implicarea subteranelor puterii, zone legate mai mult sau mai puţin explicit de servicii , de justiţie, sau de alte structuri influente, care par şi acestea destul de împărţite;
o alta, externă, geopolitică, lucru care nu s-a mai întîmplat pînă acum, oricum nu atît de vizibil şi explicit, pentru că intervenţiile erau în consens; acum nu mai sunt: linia germană, americană, posibil şi cea franceză sunt în coliziune. În fapt, cele două chestiuni sunt probabil destul de strîns legate.
Convocarea lui Ciprian Ciucu la DNA, mesajul de susţinere pentru Ilie Bolojan venit de la Manfred Weber, liderul PPE din Parlamentul European înaintea Congresului PNL, intervenţia venită tot dinspre PPE, via Peter Magyar, noul premier de la Budapesta, pentru a determina UDMR să nu accepte să intre într-un guvern Adrian Veştea, decizia ÎCJ în privinţa lui Dominic Fritz, nu fac decît să confirme afirmaţiile anterioare. Cu observaţia, care nu pare să-i preocupe pe cei implicaţi, că toate sporesc degradarea severă a percepţiei publice nu doar în privinţa clasei politice ci şi a instituţiilor, în ansamblu, de la justiţie la alegeri.
Este evidentă implicarea în această confruntare, „cu cuţitele pe masă”, a unor forţe externe şi interne, subterane, aflate într-o competiţie acerbă, cu mize politice, geopolitice, financiare. E foarte posibil ca dosarul întocmit de procurori în cazul lui Ciprian Ciucu să fie unul solid, însă chiar dacă cercetarea a demarat cu luni în urmă, e greu să crezi că e doar o întîmplare faptul că este chemat la audieri exact cu trei zile înaintea Congresului PNL. Şi momentul deciziei în cazul lui Dominic Fritz ridică semne de întrebare. Deşi e foarte posibil să fie perfect justificată.
Problema este că tocmai cei care în trecut afişau o intoleranţă absolută faţă de orice abatere de la moralitate în politică, aplaudau „aducerile” la DNA, finalizate adesea cu cătuşe după audieri, sau, ulterior, atunci cînd se constatau excese, susţineau că „pierderile colaterale” sunt acceptabile avînd în vedere „ţelul nobil al luptei împotriva corupţiei”, acuză acum justiţia de ingerinţe politice. Poate chiar au dreptate, dar ar fi trebuit să aibă îndoieli şi îngrijorări şi în trecut, în situaţii oarecum similare. E totuşi ironic să vezi cum, la congresul extraordinar al PNL, este aplaudat în picioare Ciprian Ciucu, o scenă care aduce aminte de unele similare din perioada PSD – Adrian Năstase, de solidarizare în jurul unor lideri ai partidului cu probleme în justiţie. Ceea ce ne face să ne aducem aminte, iar şi iar, că ne aflăm sub zodia perenă a lui Caragiale.
Ajungem astfel în punctul în care chemarea vocală din trecut, din spaţiul politic şi din stradă, „fără penali în funcţii publice”, este reinterpretată radical în funcţie de cei implicaţi. Ceea ce demonstrează cît este de riscant să promovezi viziuni maniheiste partizane care pe moment îţi sunt de folos, dar pe termen lung se pot întoarce împotriva ta. Mai grav este că încrederea într-o instituţie esenţială, cum este justiţia, este astfel compromisă şi mai serios.
În realitate, nu există, dincolo de nuanţe, o delimitare clară între „cei buni” şi „cei răi”. Oricum, se întîmplă aşa ceva rareori în politică, şi la noi şi în afară. Problema e că e aproape imposibil să porţi în spaţiul mediatic, ce să mai vorbim pe reţelele sociale, discuţii bazate pe argumente. Totul se învîrte în jurul sintagmei din volumul lui George Orwell, „Ferma Animalelor”: „patru picioare bun, două picioare rău”. Mulţi dintre cei care, cu doar cîteva luni în urmă, erau extaziaţi de faptul că, în persoana lui Nicuşor Dan, aveam în sfîrşit un „preşedinte al societăţii civile”, îl înfierează acum cu mînie, în timp ce se uită la Ilie Bolojan ca la un fel de Mesia. În realitate, nimic nu e în tuşe de alb şi negru; asistăm la o bătălie clasică pentru putere între persoane şi grupuri cu interese opuse, ceea ce contrazice imaginea contrară, schematică, promovată de o bună parte din societatea civilă sau de către mass-media.
O altă constatare, nu neapărat surprinzătoare, dar mult mai vizibilă acum, este aceea că partidele tradiţionale autohtone nu sunt de fapt decît în mică măsură autonome. Din două motive. Primul este acela că politicienii noştri nu vor să devină cumva nefrecventabili la Bruxelles, îşi doresc acceptarea de către elitele europene, situaţie ce le oferă şi numeroase avantaje personale. În al doilea rînd, sunt conştienţi că o ţară ca România se sufocă dacă este decuplată de la rezervorul de finanţare externă, nu-şi poate permite să ignore „recomandările ferme” de la Bruxelles şi din alte capitale importante. Pentru că, atît PNRR cît şi, mai nou, SAFE, au fost inventate ca instrumente pentru a consolida controlul Bruxellesului şi a promova federalismul pe sub masă, oferind leviere semnificative de influenţă împotriva unor rebeli precum PiS-ul polonez sau Viktor Orban.
Un alt element demn de remarcat este faptul că aceleaşi partide sunt complet golite de convingeri ideologice. Retorica PSD ar putea să contrazică această concluzie, dar ea nu este internalizată în partid, e doar un vehicul electoral. La PNL vidul ideologic e şi mai pronunţat, partidul a devenit doar un instrument de gestionare a resurselor la care ai acces dacă eşti la guvernare. Eticheta de „partid de dreapta”, care este în mare măsură fără acoperire reală în cazul liberalilor, devine de-a dreptul ridicolă în cazul USR care e în esenţă un partid progresist din convingere pentru unii, din oportunism pentru alţii. În realitate, ştampila „de dreapta” este atribuită mecanic în spaţiul politico-mediatic pentru a desemna poziţionarea anti-PSD.
Fostul preşedinte liberal, Crin Antonescu, acuză, de altfel, golirea PNL de identitatea ideologică conservatoare, derapajul de la conservatorism către progresism, sau ceea ce mulţi numesc „userizarea partidului”. În realitate, la PNL identitatea conservatoare nu a fost niciodată foarte pronunţată, chiar dacă, în ansamblu, simpatiile progresiste sunt şi ele minimale. Majoritatea activului este destul de flexibilă din punct de vedere ideologic. Ceea ce deranjează mai degrabă în cazul multora nu este neapărat „deriva ideologică”, ci ceea ce criticii lui Ilie Bolojan din interior, de pildă Hubert Thuma, a acuzat explicit asta la o şedinţă a Biroului Permanent Naţional sau Toma Petcu, liderul PNL Giurgiu, este influenţa excesivă a useriştilor în guvern. Iar propulsarea în conducerea partidului a Oanei Gheorghiu şi a lui Dragoş Pîslaru, ambii înscrişi abia de două zile în PNL, nu face decît să dea şi mai multă consistenţă acestei acuzaţii.
De altfel, atît PNL cît şi USR au renunţat complet la dimensiunea ideologică şi şi-au orientat discursul public exclusiv pe aşa-numita „bătălie pentru reformă”. Cred că niciodată, în perioada ultimelor decenii, retorica publică, atît cea politică, cît şi cea emanată dinspre ONG-uri, „formatori de opinie” şi mass-media, nu a fost dominată într-o asemenea măsură de cuvîntul „reformă”. Putem face însă o trimitere la vremurile în care totul se învîrtea în jurul „luptei împotriva corupţiei”, văzută şi aceasta atunci, ca şi cea legată de reforme acum, drept o aprigă înfruntare între Bine şi Rău. Ori, s-a dovedit deja că, în ambele cazuri, au fost sau sunt doar vorbe mari, cu prea puţină acoperire în realitate.
Dacă privim însă lucrurile în context, comparativ, lupta împotriva corupţiei, declanşată în 2005, a avut totuşi o justificare mai solidă. A fost gîndită de Traian Băsescu, care ajunsese surprinzător preşedinte învingîndu-l în alegeri pe Adrian Năstase, împotriva tuturor calculelor hîrtiei, ca o armă împotriva PSD care, nu trebuie să uităm asta, reuşise să absoarbă metodic aproape complet statul în cursul mandatului fostului premier şi lider al partidului. În aceste condiţii, noul preşedinte a mizat pe această strategie, care se bucura de un larg suport popular, apelînd la sprijinul serviciilor secrete şi justiţiei.
Numai că odată scos duhul din sticlă, nu-l mai poţi controla. Demersul privind combaterea corupţiei, altfel, în teorie, absolut admirabil, a fost în mod semnificativ discreditat de maniera în care a fost instrumentat, chiar dacă au existat şi succese incontestabile. Prin maniera în care a fost utilizat ca armă împotriva unor ţinte politice sau din mediul de afaceri, cît şi prin discursul, mai mult decît problematic, susţinut adesea, regretabil, şi de voci din societatea civilă, care veneau cu justificarea că erorile sau abuzurile erau doar nişte „pierderi colaterale acceptabile”, avînd în vedere cauza nobilă.
Atunci cînd procurorii şi, în general, sistemul de justiţie, acţionează selectiv, trimiţi în derizoriu întregul demers. De altfel, nu e un patent local; e o strategie utilizată şi în alte zone de pe glob, nu numai în ţări autoritare, precum China sau Arabia Saudită, ci şi în spaţiul occidental (de pildă, în Franţa, cu trimitere la Nicolas Sarkozy, François Fillon sau Marine Le Pen) împotriva adversarilor politici sau a unor persoane incomode.
Acum, discursul oficial livrat public este acela că această grupare, la pachet cu USR, se luptă eroic pentru reformarea României, împotriva opoziţiei acerbe a forţelor retrograde, reprezentate de PSD, a celor extremiste, reprezentate de AUR şi, mai nou, a unor trădători din PNL. Numai că, realitatea incomodă este aceea că dacă retorica generală pro-reformistă este aplaudată de toată lumea, multe dintre încercările ulterioare de acţiuni concrete în această direcţie se lovesc invariabil de o opoziţie acerbă. Şi la noi şi prin alte părţi. Nu e vorba de ceva de care guvernul Bolojan poate fi acuzat exclusiv. Ce i se poate reproşa, însă, este că discursul pro-reformă nu a fost urmat de niciun fel de detalii concrete despre tipul de reforme urmărite şi modul de implementare a acestora. Creşterea taxelor sau tăierea unor beneficii nu justifică asimilarea acestora cu reformele despre care se vorbeşte fără încetare. Un exemplu ar putea fi reorganizarea administrativă a ţării, trecerea de la fragmentarea masivă, cu 40 de judeţe, la o schemă mult mai coerentă şi eficientă, de care România are nevoie vitală, de care se vorbeşte de decenii.
Problema de fond de care se lovesc nu doar liberalii, ci şi celelalte partide semnificative româneşti, mai puţin AUR, care beneficiază de faptul că nu a fost niciodată la guvernare, este că, în timp ce se războiesc intens între ele, ignoră complet realitatea din afara bulei, tot mai restrînse, în care acţionează. Nu doar încrederea în clasa politică e complet prăbuşită, ci şi, mai grav, cea în instituţii, inclusiv în instituţia alegerilor. Din nou, nu e ceva specific României. Din păcate, suntem într-un sincronism deloc fericit cu ceea ce se întîmplă în afară.
Peste tot în Europa, în ţări importante ca Franţa, Marea Britanie, Germania, Italia, asistăm la o prăbuşire spectaculoasă a partidelor tradiţionale aflate sub asaltul curentelor populiste, de stînga sau de dreapta. De pildă, în Franţa nu este deloc exclus ca la alegerile prezidenţiale de anul viitor în finală să ajungă Jean Luc Mélenchon, din zona stîngii radicale (una chiar mai extremă decît comuniştii) vs Jordan Bardella, din partea RN (Adunarea Naţională), dreapta conservatoare (sigur botezată „extrema dreapta”). Aceste curente nu au făcut decît să exploateze maniera în care partidele tradiţionale au ignorat arogant frustrările publicului legate de imigraţie, politicile climatice extreme nerealiste sau cele identitare şi de gen.
În plus, în marea lor majoritate, acestea se opun demersurilor establishmentului de la Bruxelles de a acumula tot mai multă putere în dauna guvernelor naţionale. Ba chiar militează, ca Bardella, în favoarea transferului înapoi către statele membre a unor competenţe legate de migraţie, frontiere, politica industrială, şi critică „supremaţia dreptului UE” şi „judiciarismul” Curţii Europene de Justiţie, toate poziţii care au devenit tot mai populare în rîndul publicului.
Răspunsul partidelor tradiţionale a fost să încerce să se reinventeze sub alte denumiri şi, mai ales, să inventeze conceptul de “cordon sanitar”, care exclude de la guvernare aceste curente pe care le etichetează drept “extremiste”. Cu observaţia că abordarea este totuşi flexibilă, extremiştii de stînga, un exemplu fiind partidul Podemos din Spania, aflat la guvernare în coaliţia premierului socialist Pedro Sánchez, sunt acceptabili, nu şi cei de dreapta. Nu e vorba nicidecum de o scăpare: pe de o parte, ideologic, stînga este bine văzută la Bruxelles, nu şi dreapta conservatoare, iar pe de altă parte, ceea ce îngrijorează în realitate este opoziţia dreptei conservatoare faţă de linia de facto pro-federalistă.
Ideea ”cordonului sanitar” a fost prompt preluată şi la noi, la pachet cu sintagme precum „orientare pro-europeană”, sau, mai nou, cu contribuţia lui Nicuşor Dan, „orientare pro-occidentală”, care nu au în realitate niciun fel de acoperire ideologică sau principială. Termeni pe care nici cei care îi folosesc non-stop nu sunt în stare să-i explice convingător. AUR nu este acceptabil nu pentru că ar fi extremist, dovadă că, dincolo de etichetă, nu se intră niciodată în detalii, cu exemple de poziţii sau propuneri de politici concrete care să justifice încadrarea, ci pentru că o astfel de soluţie ar crea mari probleme în relaţia cu establishmentul de la Bruxelles, în principal cu Comisia Europeană şi cu familiile politice din care aceste partide fac parte. Ajungem aici la una dintre explicaţiile importante ale impunerii „cordonului sanitar”.
Numai că lucrurile s-ar putea schimba în viitor. Excluderea AUR de la guvernare, devine tot mai complicată, datorită rupturii din interiorul fostei coaliţii, chiar şi acum cînd ponderea acestuia în Parlament este în mare la jumătate faţă de cea pe care ar obţine-o dacă ar avea loc alegeri în prezent. În plus, deja „cordoanele sanitare” încep să crape în Europa occidentală, inclusiv în Parlamentul European, aşa că e puţin probabil să mai reziste şi la noi multă vreme.
Cum se reflectă toate aceste evoluţii pe terenul politic autohton? În culise au loc de luni de zile tatonări pentru constituirea unui aşa-numit „pol PNL-USR”, proiect la care, iată, face o trimitere explicită, într-o postare pe Facebook, şi Dominic Fritz. Proiectul, care se concentrează cvasi-exclusiv pe retorica „reformist”–„antireformist”, abandonează, în mare măsură, chiar şi formal apartenenţa la curentul conservator şi, cu siguranţă, nu va adopta niciun fel de poziţie care să deranjeze Bruxelles-ul. Mizează pe un electorat cu simpatii progresiste din zona urbanului mare, tradiţional anti-PSD, care crede în continuare în eticheta de „extremism” asociată cu AUR. Este însă un bazin limitat care, prin delimitarea categorică faţă de PSD, face complicat accesul la guvernare sau la preşedinţie.
În afară de asta, nu este clară nici traiectoria viitoare a partidului. Victoria lui Ilie Bolojan de la „congresul extraordinar” este în realitate o victorie a la Phyrus, care duce la o continuare a crizei politice, atît în interiorul PNL cît şi la nivel naţional. În ceea ce priveşte PNL congresul extraordinar nu a tranşat foarte probabil în niciun fel lucrurile în mod definitiv, aşa după cum speră echipa Ilie Bolojan. Se confruntă atît cu dispute juridice de contestare a hotărîrilor luate la congres cît şi cu mari tulburări interne. Partidul rămîne divizat în fibra sa, cu multe organizaţii judeţene importante rebele.
Iar problemele s-ar accentua sensibil dacă guvernul Veştea ar obţine votul de investitură, ceea ce nu pare, deocamdată, probabil. Dar, dacă acest lucru se va întîmpla totuşi, opoziţia internă faţă de Ilie Bolojan, care pînă acum, din prudenţă, este una în surdină, va creşte. Una dintre motivaţii este iritarea faţă de apropierea exagerată a acestuia de USR, partid pe care mulţi dintre liberali sunt departe de a-l simpatiza. Dar această nemulţumire, care era una suportabilă atîta vreme cît Ilie Bolojan era premier şi apoi premier interimar, capătă cu totul altă dimensiune dacă acesta pierde această poziţie, simultan cu trecerea PNL în opoziţie. Un potenţial prim-ministru liberal va exercita o mare forţă de atracţie în partid, chiar şi pentru cei care, pe moment, s-au aliniat cuminte, nu neapărat din convingere, în spatele lui Ilie Bolojan.
De partea cealaltă, Nicuşor Dan va dori probabil să mizeze pe construirea unui partid prezidenţial cu accente suveraniste, dar care să nu deranjeze prea tare Bruxellesul. Proiect care ar fi căpătat cu siguranţă mai mult contur dacă Eugen Tomac ar fi reuşit să ajungă prim-ministru, dar care are şanse discutabile de împlinire, între altele şi din cauza faptului că actualul preşedinte nu are, personal, cine ştie ce tracţiune electorală. A doua problemă este că acelaşi culoar „naţionalist soft” este vizat şi de PSD pentru a descuraja erodarea electoratului său în favoarea AUR. Cu ce succes, nu e clar, pentru că PSD e perceput drept unul dintre principalii responsabili pentru criza actuală.
La fel de neclar este şi răspunsul la întrebarea privind soluţionarea actualei crize politice. În tot acest timp, situaţia generală a economiei României sau vulnerabilităţile de securitate nu par să fie o prioritate pentru principalii actori politici. Deşi ţara tocmai a pierdut 12 locuri în clasamentul global de competitivitate, IMD World Competitiveness Ranking, pe 2026, ocupînd locul 61 dintr-un total de 70 de economii (Polonia este pe locul 41 iar Bulgaria pe 56). Motivele contraperformanţei sunt, în principal, problemele din mediul de afaceri şi lipsa de predictibilitate a legislaţiei în domeniu. O consecinţă a acestei situaţii este faptul că, în timp ce aproape toată discuţia din spaţiul public face trimitere la banii şi jaloanele din PNRR, se ignoră complet nivelul modest, îngrijorător, al investiţiilor străine, un aspect critic, avînd în vedere deficitul substanţial al contului curent al ţării. Numai că actuala „cafteală politică”, cum a descris-o plastic cineva, are la bază altfel de considerente, este complet ignorat interesul naţional.