Cum se vede mediatic războiul împotriva Iranului prin lentila TDS

Ostilitatea deschisă a majorității mass media occidentale față de Donald Trump își pune amprenta asupra tonului relatărilor și analizelor privitoare la războiul din Iran

TDS este abrevierea de acum încetățenită pentru Trump Derangement Syndrome, atitudinea generalizată la nivelul celei mai mari părți a establishmentului politic, academic, mediatic, de pe ambele maluri ale Atlanticului de a interpreta automat, mecanic, în mod negativ, practic fără excepție, orice are legătură cu Donald Trump: politici, inițiative, declarații.

În marea lor majoritate, mass-media tradiționale („legacy media”) și, foarte important, agențiile de presă precum Associated Press, Reuters sau Bloomberg, care alimentează informațional instituțiile media din întreg spațiul occidental, acoperă editorial războiul din Orientul Mijlociu de o manieră cît mai defavorabilă administrației Trump, ilustrînd din plin sindromul TDS. Fără îndoială nu era de așteptat și nici de dorit o „abordare mediatică patriotică”, așa cum se întîmplă în cazul regimurilor autoritare, însă nici să cazi în extrema cealaltă nu e un titlu de glorie.

Liniile editoriale dominante urmăresc să scoată în evidență și să inoculeze în spațiul public o perspectivă preponderent negativă, defetistă, asupra derulării conflictului, adesea cu sprijinul unor „experți” cu convingeri ideologice similare. Prin felul în care sunt formulate titlurile (6 din 10 cititori nu trec mai departe de titluri!). Prin eludarea completă a contextului. De pildă, faptul că Iranul se află într-un război de facto de 47 de ani cu Statele Unite, „Marele Satan”, că este cel mai important sponsor global al terorismului, finanțînd o serie întreagă de grupări teroriste între care se numără Hezbollah, Houthis sau Hamas. Ultima este responsabilă pentru masacrul din 7 octombrie și are ca obiectiv declarat oficial în Carta sa eliminarea completă a statului Israel.

Pînă în iunie 2024 era instalat în centrul Teheranului un „Ceas al distrugerii Israelului” care afișa o numărătoare pînă în 2040, anul în care Ali Khamenei a prezis că Israelul nu va mai exista. Ceasul care avea un ecran digital uriaș a fost instalat în 2017 în Piața Palestina din Teheran, cronometrul fiind setat inițial la 8.411 zile, plecînd de la afirmația lui Khamenei din 2015 că „regimul sionist nu va supraviețui următorilor 25 de ani”, adică pînă în 2040. Pe panou apărea un mesaj în persană, arabă şi engleză: „....zile rămase pînă la distrugerea Israelului”, alături de un pumn în culorile palestiniene care spărgea un steag israelian. În iunie 2025, Israelul a lansat o serie de lovituri aeriene în Teheran (Operațiunea „Rising Lion”) care au vizat sediul Basij, închisoarea Evin și acest ceas din Piața Palestina, care a fost astfel distrus.

Preponderent sunt urmărite cîteva idei majore care fie sunt discutabile, fie nu sunt privite în context, fie sunt false de-a dreptul. Însă, după cum remarca Thomas Sowell, multe lucruri par adevărate doar pentru că sunt repetate constant. „Nu există obiective clare”, o afirmație complet falsfalsă; acestea au fost precizate foarte clar de la început: un Iran fără arme nucleare, fără un parc enorm de rachete balistice, și care să înceteze finanțarea grupărilor proxy teroriste. Evident, nu există garanții că vor putea fi îndeplinite, iată o discuție legitimă. Însă asta nu înseamnă că nu au fost enunțate obiectivele operațiunii. În discuție este și o „schimbare de regim” dar aici, e adevărat, există diferențieri: Israelul este mai determinat să meargă pe această direcție decît Statele Unite, care s-ar mulțumi chiar și cu un regim rămas la putere, dar considerabil slăbit.

O altă idee reliefată permanent este aceea că „ofensiva militară s-a împotmolit, aduce aminte de Afganistan sau Irak”. Dar nu poți spune asta la doar 4 săptămîni de la declanșarea atacului, făcînd analogia cu intervenții care s-au derulat pe intervalul a două decenii, chiar dacă, e adevărat, războaiele sunt imprevizibile. Este contestată, bineînțeles, și necesitatea atacului. Iranul nu reprezenta o amenințare iminentă”, o afirmație enunțată și de cei care erau în teorie susținători ai președintelui. În opinia lor America a fost împinsă în război de Israel. Ipoteză fără acoperire în realitate: Donald Trump s-a pronunțat în repetate rînduri împotriva unui Iran dotat potențial cu arme nucleare cu mult înainte de a fi președinte.

Însă, poate mai important din perspectiva argumentelor în favoarea intervenției militare, este ceea ce sublinia Marco Rubio: era mai bine și mai puțin periculos să se aștepte pînă cînd se ajungea la o confruntare cu un Iran, avînd sau foarte aproape de a avea arme nucleare, dotat cu mii de rachete balistice (înainte de atac fabrica în jur de o sută pe lună)? Rachete care, tocmai s-a văzut după ce două dintre acestea au vizat baza militară mixtă britanică și americană Diego Garcia, aflată la 4000 de kilometri distanță, că pot atinge aproape orice punct din Europa?

Amenințare pe care, în paranteză fie spus, europenii ar fi trebui să o ia în serios înainte de a declara ritos că “nu este războiul lor”. DupăDe altfel, după ce secretarul american al Apărării, Pete Hegseth, a sugerat că Londra se află în raza de acțiune a unui atac cu rachete iranian, repetînd declarații făcute de reprezentanți ai armatei israeliene, secretarul Apărării din Regatul Unit, John Healey, a ținut să-i liniștească pe britanici spunînd că „nu dispune de nicio evaluare privind planurile Iranului de a ataca Londra”, deși nu a exclus această posibilitate.

Într-un podcast National Review Rich Lowry ilustrează cu cîteva exemple relevante cum arată acest comportament mediatic, care în esență pleacă de la premiza din plecare că nu poate exista nicio veste bună legată de războiul cu Iranul. Iată un titlu tipic de la NBC News: „Israelul a ucis un alt lider iranian, dar experții spun că asta nu înseamnă cîștigarea războiul”. „Soarta lui Ali Larijani nu va influența în nici un fel creșterea în spirală a prețului petrolului din cauza blocării strîmtorii Hurmuz, ne-au spus analiștii”. Experții citați care oferă această interpretare sunt Michael Stevens, de la Royal United Services Institute din Londra, în opinia căruia „Larijani este o piesă importantă. Este impresionant ce reușește să facă Israelul. Promit că vor lovi regimul și o fac cu mare succes. Dar, dintr-o perspectivă globală, trebuie să te întrebi: și ce dacă?”

În ceea ce o privește, Ellie Geranmayeh, senior fellow European Council of Foreign Relations, crede că „asasinarea lui Ali Larijani a consolidat poziția celor mai radicali reprezentanți ai forțelor de securitate din Republica Islamică Iran”. „Larijani era considerat un personaj pragmatic care a jucat și rolul de negociator în relația cu Washingtonul. Israelul pare să dorească eliminarea celor care ar putea promova o soluție politică la problemele interne și externe ale Iranului.” Cu observația necesară că dacă este să ne referim la „problemele interne”, Larijani este cel care a coordonat direct execuția celor peste 30 de mii de manifestanți în cursul protestelor din ianuarie. În plus, e greu de crezut că „pragmaticul” Ali Larijani ar fi dat dovadă de flexibilitate în cursul unor negocieri.

Acest gen de abordare editorială nu este însă nicidecum surprinzătoare. Iată cum prezenta în octombrie 2019 Washington Post moartea liderului organizației islamice ISIS, Abu Bakr al-Baghdadi, unul dintre cei mai căutați lideri teroriști din lume, în timpul unui raid al forțelor speciale americane în nord-vestul Siriei.

De o manieră chiar mai șocantă, săptămînalul britanic The Economist prezintă pe un ton aproape nostalgic moartea fostului lider suprem iranian, Ali Khamenei, ucis de aviația israeliană chiar în debutul operațiunii militare din Iran. Khamenei a avut un rol cheie, începînd din 1989, în procesul de consolidare a unui stat teocratic radical islamic, devenit cel mai important agent destabilizator în regiune și cel mai important sponsor al terorismului internațional. Este principalul responsabil pentru uciderea a mii de participanți în cursul protestelor succesive, începînd din 2009, inclusiv cele din ianuarie anul acesta cînd trupele de securitate ale regimului au executat peste 30 de mii de protestatari. În „interpretarea” The Economist moartea sa a intervenit în contextul confruntării sale „eroice” cu „Marele Satan”.

Dar sigur, ce „spun experții” depinde, desigur, cui îi ceri părerea. În cele mai multe cazuri, mass-media tradiționale, de regulă ostile lui Donald Trump, contactează experți ostili și ei lui Donald Trump. Deși nu toți văd lucrurile la fel, unii dintre au păreri diametral opuse. Cred, de pildă, din contra, că asasinatele țintite vor afecta probabil eficacitatea operațiunilor interne ale Iranului. Potrivit lui Michael Horowitz, analist în domeniul geopoliticii și securității. „Pot crea haos în structura de comandă, încetini procesul decizional, forța succesorii să se ascundă, și demoraliza atît conducerea, cît și militarii de rînd”. Plecînd de aici poți desigur furniza un titlu care să transmită cu totul altceva. Asta nu înseamnă neapărat că ultimii ar avea mai multă dreptate, însă ar fi de dorit ca analizele să fie relativ echilibrate.

Un alt exemplu, același subiect: uciderea lui Larijani, prezentată de The New York Times. „Israelul elimină unul cîte unul liderii iranieni, dar această strategie de decapitare are limitele sale. Moartea lui Ali Larijani a scos în evidență cît de mult se bazează Israelul pe asasinatele țintite pentru a-și atinge obiectivele de război. Această abordare poate avea însă efecte contrare”. De fapt în cazul The New York Times aproape toate titlurile referitoare la războiul din Iran sunt negative. „Pentru Statele Unite, așteptările neîndeplinite în Iran se încadrează într-un model familiar în regiune. Reacția militară a Iranului, alături de atitudinea de sfidare politică a noilor săi lideri, evocă un model vechi de zeci de ani al obiectivelor nerealizate ale intervențiilor americane în regiune”. Ar putea fi o observație validă dar nu și atunci cînd eram, la momentul respectiv, la doar două săptămîni și jumătate de la începutul războiului!

În continuarea inventarului său editorial Rich Lowry dă exemplul unui alt titlu din The New York Times. E vorba de un articol de opinie al lui Nicholas Kristoff al cărui titlu este „Cum ar trebui Trump să se extragă din mlaștina iraniană”. „Mlaștină după două săptămîni și jumătate! Este uluitor”, spune Lowry. „Acest cuvînt a devenit asociat cu Războiul din Vietnam, care a durat aproximativ opt ani. Am pierdut peste 50.000 de soldați uciși în luptă în Vietnam. Al doilea război din Irak a durat aproximativ opt ani. Același lucru se întîmplă și cu Afganistanul, care a durat aproximativ 20 de ani. Puteți caracteriza, dacă doriți, toate aceste războaie ca fiind mlaștini. Dar, la mai puțin de 21 de zile, puteți numi războiul din Iran o mlaștină?

Bineînțeles, mass media s-au grăbit imediat să exploateze și falia apărută în interiorul mișcării MAGA, între o serie de personalități influente, precum Tucker Carlson sau Megyn Kelly, și președintele Trump în privința războiului din Golf. Subiectul este evident cît se poate de legitim însă pare oarecum ciudat că de pildă Zanny Minton Beddoes, redactorul-șef al revistei The Economist, o publicație sobră, a decis să-i ia chiar ea un interviu lui Tucker Carlson, pe care cu siguranță îl consideră un extremist toxic și în alte condiții ar fi fost extem de improbabil să-l fi abordat, doar pentru că acesta s-a poziționat critic față de Trump.

The Economist e doar o parte dintr-un mare angrenaj mediatic extrem de ostil lui Trump și deci extrem de critic față de războiul împotriva Iranului. În Statele Unite acest demers este în parte contrabalansat de Fox News, de o serie de publicații conservatoare și mai ales de podcasturi. Însă în Europa, inclusiv în România, și în general pe plan internațional, unde analizele și acoperirea informațională a conflictului sunt în mare măsură influențate de abordările editoriale din surse ca New York Times, BBC sau CNN, de cele din fluxurile de agenție de la Associated Press sau Reuters, sau de platformele de inteligență artificială care și ele își iau referințele preponderent din surse avînd aceeași orientare ideologică sau din Wikipedia, care în urmă cu un deceniu s-a deplasat ideologic spre stînga “woke”, lucrurile sunt sensibil mai debalansate.

Se spune că în războaie principala victimă este adevărul, prin asta înțelegînd că fiecare parte încearcă să distorsioneze în favoare sa evoluțiile de pe front. Însă, fără îndoială, în societățile democratice, lucrurile sunt mai nuanțate atunci cînd e vorba de mass media private. Cu toate acestea, mai ales la debutul lor, acțiunile militare în cursul celor două războaie din Golf sau a celui din Afganistan au beneficiat de o acoperire editorială relativ favorabilă. Lucrurile s-au schimbat însă substanțial în ultimul deceniu, cînd de altfel și politica externă a Statelor Unite, în mod tradițional în mare măsură bi-partizană, a devenit profund partizană. Dacă mai suprapunem peste această evoluție și impactul sindromului TDS avem explicația pentru maniera preponderent negativă în care este mediatizată acțiunea militară din Iran.