Mamdani, un primar comunist la New York?

“După căderea comunismului mai toată lumea a fost de acord că a fost un eșec și capitalismul a fost un succes; după care Occidentul a decis că este nevoie de mai mult socialism” (Milton Friedman)

“Distribuția inegală a prosperității în capitalism este infinit de preferat distribuției egale a mizeriei în socialism. Experiența continuă să demonstreze acest lucru”. Este reacția marelui campion de șah Gary Kasparov, provenit din fosta Uniune Sovietică, la succesul lui Zhoran Mamdani, un adept al curentului radical de stînga, “socialismul democratic”, la alegerile primare pentru desemnarea candidatului Partidului Democrat pentru primăria New York-ului. Iar cum de zeci de ani New York-ul este un fief Democrat el are toate șansele să devină nu doar viitorul primar al orașului ci și un proeminent purtător de stindard al tot mai influentului curent radical de stînga din Partidul Democrat. De altfel, la Minneapolis, un alt Democrat, chiar mai radical decît Mamdani, are și acesta bune șanse să devină primar.

La alegerile primare Democrate de la New York au votat un milion de oameni, mult mai mult ca de obicei, iar în final Mamdani l-a învins pe Andrew Cuomo, fost guvernator al statului New York, provenit dintr-una din familiile celebre din politica americană. Într-un fel, victoria lui Mamdani, aplaudată de o parte din mass media, de numeroase personalități din spațiul cultural, și de mulți angajați ai corporațiilor din Silicon Valley (care au făcut chiar donații în favoarea sa) poate fi comparată ca semnal, sigur la o altă scară, cu cea a lui Donald Trump de la alegerile prezidențiale din 2016 asupra establishment-ului Republican. Ilustrînd, cel puțin la nivelul marilor orașe de pe coaste, o deplasare semnificativă către zona radicală de stînga a Partidul Democrat. Acesta este de fapt și motivul pentru care succesul electoral al lui Mamdani a provocat o adevărată furtună în spațiul public din Statele Unite.

Fenomenul este prezent și în Europa, inclusiv la noi. În numeroase țări centrul politic este într-un declin sever, dacă nu chiar prăbușit. Sunt într-o ascensiune majoră pe de o parte stînga radicală reprezentată de formațiuni precum cea a lui Jean Luc Melanchon și dreapta populistă, partidul lui Marine Le Pen în Franța sau AfD în Germania. Numai că în timp ce elitele politice, intelectuale, mass media, se declară preocupate de ceea ce ele consideră pericolul reprezentat de „extrema dreapta”, deși în multe cazuri eticheta de extremism este nejustificată, nu se discută aproape deloc despre extrema stînga, aflată de exemplu în Spania chiar la guvernare prin gruparea Sumar.

În discursul său care a urmat anunțului victoriei în alegerile primare Mamdani a anunțat că sub conducerea sa New Yorkul va respinge „fascismul lui Donald Trump”, se va opune deportării imigranților ilegali și va guverna orașul ca un model pentru Partidul Democrat. În opinia sa guvernarea, în acest caz primăria New York-ului, trebuie să asigure “o viață demnă pentru toți”. Prin înghețarea chiriilor, un transport public gratuit, creșe gratuite, lansarea unui lanț de magazine alimentare ale primăriei cu prețuri controlate, plus alte programe sociale generoase finanțate prin redistribuirea bogăției, respectiv prin taxarea masivă a „bogaților”, și o abordare nouă a siguranței publice prin dirijarea unei părți a bugetului alocat forțelor de poliție către „programe comunitare”.

Perspectiva ca Mamdani, provenit dintr-o familie de imigranți indieni musulmani (mama sa este o producătoare de film de succes iar tatăl său este profesor la Universitatea Columbia), care se pronunță pentru „globalizarea Intifadei” și declară că îl va aresta pe premierul Netanyahu dacă va veni la New York, să devină primarul New York-ului, gazda celei mai mari comunități evreiești din diasporă, a generat o enormă emoție în rîndul acesteia. Motiv pentru care o parte dintre evreii din New York se gîndesc serios să se mute într-un stat Republican, precum Florida. Jurnalista Melanie Phillips se întreabă dacă New York-ul nu va deveni următorul Londonistan, la fel ca metropola din Marea Britanică unde primarul musulman Sadiq Khan este deja la al treilea mandat.

Succesul lui Mamdani nu ar trebui însă să surprindă. Un sondaj Gallup din 2018 releva că tinerii americani cu vîrste între 18 și 29 de ani preferă în proporție de 51% față de 45% socialismul capitalismului. În timp ce un alt sondaj mai recent reieșea că 28% dintre din tinerii din generație GenZ au o părere favorabilă despre comunism. De aici își extrage o bună parte din sprijin Mamdani.

În timp ce în cursul protestelor violente din 2020 sub stindardul Black Lives Matter au fost demolate sau mutate în spații fără vizibilitate publică, statuile lui Thomas Jefferson sau George Washington statuia lui Lenin din cartierul Fremont din Seattle a rămas neclintită. Mai mult, un jurnalist de la Seattle Times, care a scris că i se pare absurd să i se dedice o statuia grotescă de peste 5 metri unui personaj malefic care a ordonat uciderea a milioane de oameni, între care s-au aflat și membri ai familiei sale, a fost concediat.

Cum s-a ajuns aici? Este un produs al climatului academic din marile universitați americane, cu suportul solid a unei bune părți din mass media tradiționale. Cu cîțiva ani în urmă, un articol din The Guardian susținea că dacă vrem să combatem schimbările climatice trebuie să avem curajul să renunțăm la capitalism și economia de piață. Îndoctrinarea ideologică marxistă din spațiul academic american a început cu decenii în urmă, încă din anii 1960, nu este un produs de dată recentă chiar dacă a căpătat o mare amploare și vizibilitate în perioada pandemiei. Deja în 1987 Allan Bloom vorbea în „The Closing of the American Mind” despre relativismul moral care se instaurase în universități devenind, scria el, o piedică în calea noțiunilor de adevăr, gîndire critică și cunoaștere autentică.

"Ceea ce mi-a displăcut cel mai mult la Harvard”, sublinia și Thomas Sowell, „a fost faptul că presupunerile arogante erau prea des tratate ca înlocuitori ai dovezilor sau ai logicii. Ideea părea să fie că, dacă noi, cei inteligenți și buni, credem cu toții ceva, trebuie să fie adevărat."

Așa s-a ajuns ca la marile universități americane care se declară în teorie mari campioni ai diversității, climatul dominant din spațiul academic să fie de o copleșitoare uniformitate ideologică. La Harvard doar 1,5% procente dintre profesori se identifică ca fiind "conservatori", în timp ce peste 82% dintre ei spun că sunt "liberali" sau "foarte liberali". Un sondaj din 2018, pe un eșantion de aproape 8700 de profesori titulari de doctorat care predau la 51 de instituții americane bine cotate, releva că inclusiv în domeniile STEM (Matematică, Fizică, Chimie, Computere) sunt 5-6 liberali la un conservator. La Istorie, Psihologie, Biologie, ponderea conservatorilor este mult mai mică, doar în jur de 5-6%, în Sociologie de 2,5%, iar în Antropologie și Comunicare procentul e practic zero.

După căderea Zidului Berlinului se spunea glumind că ultimul loc în care mai găsești acum marxiști este în universități. Iată însă că între timp din universități ideologia marxistă s-a răspîndit în întregul spațiu occidental în majoritatea structurilor statului, în mass media, în corporații.

După cum remarca Milton Friedman, „după căderea comunismului mai toată lumea a fost de acord că acesta a fost un eșec și capitalismul a fost un succes; după care țările capitaliste au decis că au nevoie de mai mult socialism”.

Într-o discuție cu Gerard Baker, Editor-at-Large Wall Street Journal, găzduită de podcastul Free Expression al acestuia, Heather Mac Donald spunea că are sentimentul că New Yorkezii au bune șanse să fie guvernați de grupul radical al studenților protestatari pro-Hamas de la Universitatea Columbia, cu trimitere nu atît la chemarea la o “globalizare a Intifadei” ci la incredibila ignoranță juvenilă în materie de istorie și economie, de înțelegere a funcțiilor de bază ale unei administrații. Pentru că asta înseamnă în esența sprijinul extins, în special printre tineri, pentru programul politic expus public de Mamdani al cărui mesaj este acela că “dacă oferim totul gratis și lăsăm guvernul să gestioneze lucrurile în locul nostru vom implementa pe pămînt utopia socialistă”.

Interesant este că reverberațiile îndoctrinării ideologice din școli și universități se văd și în platformele de Inteligență Artificială care ne vor modela, și încă destul de repede, o bună parte a existenței. Dacă sunt întrebate despre politicile propuse de Mamdani le prezintă de regulă de o manieră favorabilă. Copilot-ul de la Microsoft, de pildă, ne spune că nu trebuie să cădem în greșeala de a privi „socialismul democratic” drept ceva asemănător cu comunismul practicat în fostul bloc sovietic sau în China ci ca un curent care are în centru justiția socială, redistribuirea bogăției, preluarea controlului asupra serviciilor publice și oferirea unora dintre acestea cu titlu gratuit, politicile de combatere a schimbărilor climatice, etc.

Dar chiar dacă acceptăm interpretarea nuanțată furnizată de Inteligența Artificială, indiferent de maniera în care este definită ideologic această orientare, rezultatele politicilor ostile față de proprietatea privată, de consolidare a unui stat omnipotent au dus peste tot la o mizerie generalizată, în Zimbabwe, în Cuba sau Venezuela, după cum remarca și Gary Kasparov. La începutul secolului al XIX-lea Argentina era una dintre cele mai prospere țări din lume. Politicile populiste ale lui Peron au transformat-o într-o țară care a ajuns în ultimele trei decenii la limita colapsului. Vestea bună este că reformele radicale promovate de noul președinte, Javier Milei, de liberalizare a economiei și restrîngerea rolului statului, par să dea rezultate spectaculoase la doar un an de la implementare. Însă succesul lui Milei pare mai degrabă să deranjeze majoritatea elitelor occidentale, care rămîn prizoniere ale unui model ideologic falimentar.

La fel, în Venezuela regimul instituit de Chavez, care în timp ce îi înfiera pe bogați în discursurile sale televizate kilometrice, pe model Fidel Castro, își flutura mîna pe care trona un Rolex, regim continuat după moartea acestuia de Maduro, admirat la un moment dat nu doar de personalități din zona culturală, ca regizorul Oliver Stone, ci și de către economiști de prestigiu, unii chiar laureați ai Premiului Nobel, ca Joseph Stiglitz, a dus și acolo complet la ruină o țară cu enorme resurse de petrol.

În spațiul occidental neomarxiștii au înlocuit retorica clasică care avea în centru lupta de clasă cu formate noi în care opresiunea este descrisă în cheie rasială, religioasă, sexuală, etc. Iar în afară de asta există desigur retorica clasică: “comunismul nu a fost pînă acum aplicat cu adevărat”. Ideologia promovată de Zhoran Mamdani, Bernie Sanders, Alexandria Ocasio-Cortez, și aripa radicală tot mai numeroasă și mai influentă în Partidul Democrat, presupune preluarea controlului de către stat a celei mai mari părți a mijloacelor de producție și proprietăților în vederea atingerii scopului, aparent nobil, de asigurarea “echității” generalizate prin redistribuire. Stînga este atît de obsedată, cel puțin la nivel retoric, de egalitate încît a înlocuit-o cu termenul de “echitate”, care presupune impunerea uniformizării sociale forțate nu doar egalitatea de șanse. Într-un mod doar aparent surprinzător am asistat în principal după 7 octombrie 2023, la o fuziune explicită între ideologia neo-marxistă și islamism, în care “cauza palestiniană” a devenit simbolic terenul de luptă împotriva capitalismului și în general împotriva civilizației occidentale.

În opinia lui Thomas Sowell, care la 95 de ani a lansat un website cu numele sugestiv factsagainstrethoric.org, pentru a combate distorsionarea grosolană motivată ideologic a elementelor factuale asociate unor teme majore din spațiul public, inclusiv din manualele școlare sau din cele recomandate în universități, New Yorkul este un excelent studiu de caz care ilustrează ce se întîmplă atunci cînd ideologia ignoră evidențele. Bunele intenții nu sunt suficiente, politicile trebuie judecate după rezultate, nu după scopurile declarate, în teorie nobile. De cele mai multe ori, politicile socialiste au efecte contrare, agravînd problemele pe care își propun să le rezolve. Un exemplu este criza fiscală din New York din anii 1970, când politicile sociale extinse și cheltuielile publice necontrolate au dus orașul aproape de faliment. După cum remarca doamna Margaret Thatcher cu cîteva decenii în urmă “problema socialismului este că la un moment dat se termină banii altora”.

Politicile de redistribuire și intervenție excesivă a statului în economie descurajează antreprenoriatul și inovația, afectînd negativ creșterea economică și crearea de locuri de muncă. Nu elimină sărăcia, ci creează dependență și descurajează inițiativa. Reformele progresiste în domeniul siguranței publice, la care s-a recurs în anii 1960 și 1970 în multe orașe americane, de reducere a rolului poliției sau de înlocuire a acesteia cu structuri comunitare, au dus istoric la creșterea criminalității. Practic toate politicile radicale propuse de Mamdani au fost încercate în repetate rînduri în trecut, pe tot globul, și de fiecare dată au eșuat. Motivul fiind acela că deși sună bine pe hîrtie ignoră complet limitările introduse de natura umană.

„Atunci cînd o societate pedepsește succesul și subvenționează eșecul, nu este vorba doar de economie proastă, ci și de sinucidere culturală”, spune Thomas Sowell. „Declinul cultural nu se referă la faptul dacă oamenii poartă costume sau ascultă muzică clasică. Ci dacă își asumă responsabilitatea pentru ei înșiși, dacă își onorează angajamentele, dacă prețuiesc adevărul mai mult decît confortul. Atunci când aceste obiceiuri dispar, la fel se întîmplă și cu libertatea. Pentru că libertatea necesită indivizi care se autoguvernează. Dacă oamenii nu se pot guverna singuri, guvernul o va face pentru ei. Aceasta este adevărata tragedie a declinului cultural. Nu este vorba doar de pierderea realizărilor din trecut. Este pierderea potențialului viitor”.