La moartea lui Ion Iliescu

Considerații triste, nu neapărat după dispărut

N-am crezut că voi suferi atât de mult la moartea lui Ion Iliescu. Nu dispariția politicianului, nici măcar cea a președintelui ales m-au întristat însă, ci felul în care moartea persoanei care a preluat puterea de la Ceaușescu în 1989 a revelat esența poporului român și, mai ales, starea de beligeranță ideologică deplină care blochează capacitatea de acțiune a statului și puterea de analiză a elitelor.

Ratarea unei necesare discreții

„În locul familiei lui Ion Iliescu, aș fi renunțat la funeraliile naționale” nota Ion Cristoiu într-una dintre filele jurnalului său video. Greu de spus ceva mai cu temei. Contextul actual al României, unul în care era mai mult decât evident că propaganda de ambe sensuri și războiul asimetric vor exploda pe toate palierele comunicării sociale, familia și apropiații lui Ion Iliescu ar fi trebuit să renunțe la funeraliile naționale, chiar dacă ar fi fost cumva nedrept din punct de vedere instituțional. Iar argumentul fundamental pentru această afirmație nu vine nici din relativul eșec al ceremoniei și nici din agitația toxică pe care a produs-o, ci din istorie.

Harry S. Truman, președintele american care a ordonat, acum fix optzeci de ani, bombardamentul atomic asupra orașelor Hiroșima și Nagasaki, a fost toată viața lui o persoană controversată, nu numai prin prisma celor 250.000 de victime civile din cele două orașe ci și prin prigoana dementă pe care a pornit-o împotriva propriului popor și, în special, a personalităților de origine evreiască. Funeraliile lui nu au avut caracter de stat și au fost discrete deși Truman, teoretic, a fost cel care a câștigat cel de-Al Doilea Război Mondial.

Margaret Thatcher a fost, la rândul ei, o personalitate controversată a politicii britanice. Reprimarea furioasă a grevelor minerilor, reformele dure, poziția inflexibilă au fost doar câteva dintre punctele discutabile ale politicilor ei. I se reproșează de asemenea și faptul că a răspuns disproporționat în Războiul Malvinelor, trimițând temutele detașamente alcătuite din combatanți ghurka, din Nepal, împotriva unor pifani argentinieni. Nici funeraliile ei nu au avut caracter de stat, dar, spre cinstea ei, Regina Elisabeta a II-a a participat la ele. Deh, altă cultură democratică, altă înțelegere a rolului de șef al statului.

În pofida tuturor acestor exemple, familia Iliescu a dorit funeralii naționale, ratând un bun prilej de discreție. Și asta e trist.

A mai crescut numărul nostalgicilor

A fi politician la noi înseamnă să te adecvezi constant nu numai vremurilor ci și esenței poporului român. Talibanii de dreapta l-au transformat, de pildă, pe Iuliu Maniu într-un fel de erou al democrației, uitând de tentativa sa din 1918 de a instaura un stat transilvan independent și de organizarea Marșului asupra Bucureștiului, din 1928, anulat în ultima clipă la riposta fermă a autorităților liberale, care l-au prevenit că vor acționa armat, dat fiind că scopul manifest al mișcării era dărâmarea guvernului și aducerea pe tron a lui Carol al II-lea. Toate astea s-au uitat fiindcă Maniu a fost un anticomunist convins, poate și prin prisma relațiilor sale cu britanicii, dar mai ales datorită ateismului și internaționalismului propovăduit de bolșevici.

Poporul român este foarte atent la cutume, ține la ele, nu e dispus să renunțe la credințe seculare doar fiindcă proletariatul digital propovăduiește din taste o „Bravă lume nouă”, vorba lui Huxley. Poate că negarea principiului „despre morți numai de bine” sună spectaculos la ședințele de partid progresist, dar în marea masă a poporului român aduce a înjurătură, mai ales când se referă la Ion Iliescu, un om cu o popularitate incontestabilă.

Ce să înțeleagă România profundă atunci când o vede pe Esca purtând bluză cu flori la jurnalul din ziua de doliu național? Ce să-i spui lui Marian Ceaușescu, activistul care deschide șampania atunci când moare cineva? Dar despre armata de tineri cu buzunare adânci, care a inundat internetul cu păreri despre o epocă pe care o cunosc doar din cărțile pe care sunt plătiți să le propovăduiască asiduu, ce se poate zice? Recent, am ascultat siderat pe un canal de YouTube, un june care explică ritos cum a profitat Ion Iliescu de cutremurul din 1977 pentru a dărâma cartiere întregi de clădiri de patrimoniu din Iași și cum, în urma inundațiilor din același an, el a decis construirea... barajului de la Stânca Costești (sic!).

Cum te poți lupta cu asemenea imbecilități? Simplu: unii au norocul de a scrie, deși textele lor nu vor avea niciodată vizibilitatea celor monetizate mai mult sau mai puțin transparent. Alții îngroașă rândurile celor care spun despre comuniști și, implicit despre Ion Iliescu, că au fost o binecuvântare pentru țară. Și asta e tare trist.

Muțunache, Meduza și Trahanache

Cel mai trist aspect pe care l-a relevat însă moartea lui Ion Iliescu este acela că statul nu mai are nici reguli și nici legături cu cetățenii. Domnul Nicușor Dan, fiindcă așa e normal să-i spunem actualului conducător al României, ar fi trebuit să înțeleagă că alegerea sa la Palatul Cotroceni coincide cu anumite renunțări, cu necesitatea racordării la rațiunile și la protocolul de stat. El a preferat să-și exprime opinia politică în privința lui Ion Iliescu, ceea ce e în dreptul oricărui cetățean, dar nu și a președintelui. Ceea ce îl descalifică și ne face să ne recalibrăm modalitatea de adresare. Chiar așa: oare cum se spune Muțunache în franceză?

Cu aceeași tristețe, aflăm că și MAE e o instituție care stă în pixul doamnei ministru Țoiu. Dacă vrea ea, se deschid cărți de condoleanțe. Dacă nu... capitalizăm pe toate canalele de comunicare faptul că nicio personalitate internațională nu și-a exprimat regretul la decesul lui Ion Iliescu. Bine, poate că nu era ce regret să fie exprimat, dar, ca bugetar lucid, nu pot să nu mă întreb ce spune procedura din MAE. Sau poate că nu există așa ceva? Aș adresa întrebări din astea de control intern managerial doamnei ministru, dar, nu știu de ce, siguranța ei mă îngheață. Parcă ar fi Meduza.

Despre Dominic Fritz, inițiatorul boicotului USR la adresa funeraliilor, nu e mare lucru de zis, decât că e un fel de Trahanache de import. Nu știm ce cetățenie are, ce studii a urmat, dar intuim că a găsit o scrisoare scrisă în nemțește și că în felul ăsta a evitat rușinea să rămână „fără coledzi”. Că dacă nu se alegea, „pac, la Războiul”!

Din păcate, discuțiile despre moartea lui Ion Iliescu nu au nicio legătură cu primul șef al statului postdecembrist. Ele nu pot stârni decât tristețea cuiva care a văzut în aceste zile tot ce poate fi mai urât la o națiune, de la imaturitate politică și disoluție a statului până la lipsa de modestie și de înțelepciune a unora care au dorit morțiș funeralii naționale. Cum spuneam, nu mi-am imaginat că voi suferi atât la moartea lui Ion Iliescu.