Ion Iliescu
Pe ce cale ar fi evoluat România dacă la sfîrşitul anului 1991 nu se destrăma URSS?
Că Ion Iliescu rămîne un personaj controversat, cu multe umbre, nu încape nici o îndoială. Dar asta nu justifică reacţiile isterice apărute în spaţiul public la adresa sa nu doar acum după decesul său ci şi în perioada din urmă cînd, internat în spital, devenise evident că era doar o chestiune de zile pînă la acest deznodămînt inevitabil.
Asta nu înseamnă nici pe departe că trebuie să renunţăm la o privire critică asupra carierei sale politice cu impact major asupra României mai ales în primul deceniu post decembrie după 1989. Însă o minimă decenţă cere să dai dovadă de reţinere în astfel de momente.
Să aplauzi decesul în intervenţii publice impregnate de injurii şi epitete din aceeaşi categorie e un semn nu doar al tensiunilor toxice din societate, peste cele vechi de decenii s-au suprapus cele generate de evenimente recente (anularea alegerilor, anti-Americanismul şi sindromul deranjamentului Trump), ci şi al degradării grave a discursului public.
La fel de nepotrivite sunt şi criticile venite din spaţiul politic (USR) sau din zona intelectuală faţă de decizia de a institui o zi de doliu naţional sau de organizare a unor funeralii de stat. Cu bune şi cu rele Ion Iliescu a marcat semnificativ perioada care a urmat unei monumentale schimbări istorice în destinul României. În plus, este de aşteptat ca la o considerabilă distanţă în timp faţă de întîmplările primului deceniu post-comunist să privim lucrurile de o manieră ceva mai relaxată.
Şi spun asta din perspectiva cuiva care s-a aflat constant de partea cealaltă a baricadei politice, uneori în moment dramatice, în raport cu Ion Iliescu. De pildă la sfîrşitul lunii ianuarie 1990, în contextul marilor demonstraţii anti-FSN (structură care în ciuda promisiunilor iniţiale anunţase că va participa la alegeri), cînd tipografii ieşeni, cu care colaborasem ani de zi la realizarea numerelor din revistele studenţeşti, refuzau să pagineze un număr din „Opinia Studenţească” în care erau articole critice faţă de decizia FSN şi Ion Iliescu. Sau, cu cîteva săptămîni mai tîrziu, cînd cu prilejul unui mare miting desfăşurat la Iaşi, cu zeci de mii de participanţi, Ion Iliescu a avut o amplă intervenţie critică faţă de aceeaşi revistă, ceea ce în contextul tensionat din acele momente putea degenera în acţiuni scăpate de sub control asupra redacţiei noastre.
În afară de asta, este cred de dorit o abordare mai înţeleaptă şi mai detaşată în privinţa felului în care privim evenimentele de atunci, o înţelegere a acestora într-un context istoric, politic, geopolitic, mai larg. Din acest punct de vedere aş formula două întrebări care mi se par esenţiale:
Era oare posibilă în România, o ţară cu o dizidenţă minimală, disparată, prin comparaţie de pildă cu mişcarea Solidaritatea din Polonia sau Carta 77 din Cehoslovacia, o altă formulă de putere, în cadrul căreia Ion Iliescu a jucat un rol central, decît cea care s-a impus în prima parte a decadei 1990? De regulă, în cazul unor rupturi de amploare, marcate de prăbuşirea unor regimuri politice autoritare/totalitare, cum au fost şi cele din Europa de Est în anul 1989, forţele care preiau puterea sunt fie extrase din structurile de forţă din stat, precum armata sau serviciile secrete, sau reţelele de influenţă deja existente, în partid, în administraţie, din planul doi, cu binecuvîntarea primelor. Aşa cum s-a întîmplat nu doar în România ci şi în alte foste state comuniste. Constituite din oameni aflaţi în poziţii mai puţin vizibile în organizaţiile de partid, în cele de tineret (UTC sau UASCR – Uniunea Studenţilor). Îmi amintesc că în acele zile foarte tulburi de după 22 decembrie 1989 pînă la sfîrşitul anului, cînd traseul politic al României era foarte greu de întrevăzut într-o seară în care eram în redacţia „Opiniei Studenţeşti” am primit vizita cuiva care îmi solicita să semnez într-un registru de sprijin în favoarea lui Ion Iliescu. Îmi vine greu să cred că era doar o întîmplare. Asistăm, mai degrabă, un moment a procesului de coagulare a unei coaliţii, extrase inevitabil din acest bazin politic menţionat. Oameni care aveau cu siguranţă diferite opinii şi simpatii ideologice dar care doreau să umple golul lăsat de colapsul regimului Ceauşescu. Este de altfel un fenomen pe care îl vedem şi pe alte meridian, în situaţii foarte diferite. Ca să dăm un alt exemplu, în cu totul alt context, este cazul protestelor din perioada Primăverii Arabe, salutate atunci cu un entuziasm naiv de politicieni, experţi universitari, mass media, din Occident. În Egipt, de pildă nu studenţii şi ceilalţi manifestanţi care prin protestele din Piaţa Tahrir au determinat căderea lui Mubarak au fost beneficiarii de moment ci gruparea politică cea mai bine organizată, „Frăţia Musulmană”, care au avut un rol decisiv la alegerile care au consfinţit ulterior alegerea lui Mohamed Morsi ca preşedinte. Preşedinte care la rîndul său a fost îndepărtat de la putere printr-o lovitură de stat militară, la doar puţin peste un an de la preluarea mandatului, ca reacţie la politicile radicale islamice pe care dorea să le promoveze. A fost arestat şi a murit ulterior, în 2019, în cursul procesului care i-a fost intentat.
A doua întrebare majoră este cea legată de dilemele din acel moment legate de orientarea politică a României post-comuniste. În condiţiile în care intervenţia Moscovei a avut un rol decisiv în căderea regimului Ceauşescu şi a simpatiei explicite a lui Ion Iliescu şi a unor altor figuri cheie din grupul care l-a sprijinit faţă de Mihail Gorbaciov oare pe ce cale ar fi evoluat România dacă la sfîrşitul anului 1991 nu se destrăma URSS? În mod evident, conducerea sovietică de la acea vreme ar fi dorit instaurarea unor regimuri comuniste mai liberale, de tip perestroika, în ţările din Europa de Est. Însă după acel moment nu a mai avut capacitatea de a influenţa în mod serios desfăşurarea evenimentelor din regiune. În acest context, instinctul politic de netăgăduit al lui Ion Iliescu, l-a determinat, indiferent de ceea ce intenţionase anterior, să meargă în mod clar pe direcţia Vest. Rezultatul fiind viitorul Pact de la Snagov din 1995. Relevantă din acest punct de vedere este evocarea de către Anneli Ute Gabanyi, în cadrul unui articol postat pe Contributors, a unei întîmplări legate de vizita la Bucureşti în vara anului 1991 (cînd Uniunea Sovietică încă exista!) a Secretarului General NATO din acea vreme, Manfred Worner:
„Voi încheia cu o întâmplare semnificativă, cred, pentru de ceea ce aș numi atitudinea de «duplicitate strategică» a președintelui Iliescu din primul său mandat, întâmplare la care am fost martoră și care nu a fost remarcată până acum. S-a întâmplat în iulie 1991, cu ocazia vizitei Secretarului General NATO Manfred Wörner la București. Institutul meu münchenez mă delegase să particip la acest eveniment important care se ținea la impunătorul Cerc Militar din București. După alocuția domnului Wörner au luat cuvântul Președintele Ion Iliescu și Ministrul Român al Apărării Nicolae Spiroiu. Conform obiceiului meu de elevă silitoare am luat notițe la toate cele trei discursuri. Spre deosebire de generalul Spiroiu, care se pronunțase fără doar și poate pentru o politică de apropiere a României de instituțiile euro-atlantice, mesajul transmis de Ion Iliescu era unul mai degrabă neclar, șovăitor în cea ce privește direcția dezvoltării politicii externe și de securitate a României. Deschizând ziarul Adevărul în ziua următoare, ce să vezi: pe frontispiciul ziarului era tipărit discursul generalului Spiroiu purtând... semnătura președintelui Iliescu. Oricine a făcut această rocadă a făcut un lucru bun!”
Iar aşa ca o observaţie de final, trebuie să remarcăm totuşi faptul că, fără a pune în nici un fel în discuţie justeţea opţiunii pro-occidentale de atunci, uitîndu-ne adsesea cu uimire la o serie de evoluţii din spaţiul occidental, trebuie totuşi să remarcă faptul că sutn multe diferenţe, nu neapărat în sensul cel mai fericit, între Vestul de acum trei decenii şi Vestul de acum, în plan politic, geopolitic, societal.