Ghioaga digitală şi dispariţia dezbaterii

Despre dictatura consensului cu naraţiunea oficială

Trăim într-o epocă în care opinia nu se mai argumentează, ci se execută. Undeva, în adâncurile Internetului, se dă un consemn, se distribuie o idee consensuală, se stabilesc hashtag-urile – iar cetățeanul digital, înzestrat cu tastatură proprie, trebuie doar să bifeze. Care cetățean digital? Păi, cel care nu dorește să se simtă exclus, cel „care face un bănuț” din chestia asta, „idioții utili” care cred că a împărtăși opiniile politice ale unui anumit gen de elită te situează automat în rândurile acesteia sau cei care copie mimetic manifestări care, pentru influenceri, sunt organice. Așa se construiește ghioaga digitală. Algoritmii amplifică apoi furia, iar dezbaterea e înlocuită de slogan.

Congresul PSD și indignarea cu buton

Congresul PSD a funcționat ca un test în acest sens. Nici nu începuseră bine discursurile și furia (prefabricată și prestabilită) se scurgea bălos prin venele rețelelor de socializare. Nu vorbim aici despre critica legitimă — partidele trebuie criticate, nu venerate. Problema este reflexul automat al celor care se declară „anti-PSD” în numele unor figuri care nici ele nu au fost providențiale.

În logica rețelelor, cei care înjură PSD o fac în numele lui Băsescu, Iohannis sau Nicușor Dan. Dar niciunul nu a fost o soluție miraculoasă: Băsescu a împărțit țara în tabere, Iohannis a condus cu o absență ridicată la rang de standard, iar Nicușor conduce cu o austeritate pigmentată cu rătăciri olimpice. Antiteza lor cu PSD este însă un exercițiu de moralism online, nu de analiză.

Dar, dacă privim rece cifrele — nu preferințele sentimentale — cei mai eficienți premieri ai României au fost Adrian Năstase și Victor Ponta. Putem să îi detestăm personal, să nu le gustăm stilul, să ne revoltăm moral, dar la nivel economic, investițional, fiscal și statistic, performanța lor este vizibilă. Aceasta nu e propagandă, e realitate măsurabilă. Faptul că asemenea adevăruri nu pot fi rostite fără să-ți atragi insulte arată cât de decerebrată a devenit discuția publică.

Indignarea a devenit automată: înjuri, dai share, bifezi tabăra. Nimeni nu întreabă de ce PSD are cel mai stabil electorat, de ce câștigă în zone sărace, de ce rămâne relevant după trei decenii. Nimeni nu le reproșează pesediștilor că, printr-o „bruxelizare” de fațadă, oglindă a eternei noastre forme fără fond, au debalansat grav scena politică, invitându-i pe alde Șoșoacă, Georgescu și Simion în prim-planul politicii românești. Nimeni nu le reproșează abandonarea liniei care promova repartizarea justă a plus-valorii sau atașamentul față de valorile tradiționale. Nimeni nu le spune în față că linia politică a fost dictată mulți ani de tractoriști reșapați în dosul unor tarabe cu diplome universitare. Nu! Cetățeanul digital rotește ghioaga deasupra capului și lovește cu insulte.

Ienei și epoca sa plină de lumini și umbre

Moartea lui Emerich Ienei ar fi trebuit să provoace nu doar emoție, ci și reflecție. El nu a fost doar om de fotbal, ci a aparținut unei epoci în care valoarea era, totuși, posibilă. Dar ce s-a întâmplat online? Două extreme: sanctificare sau anulare. Nimic între.

Da, Ienei a fost un gentleman al sportului românesc. Da, a modelat generații. Dar aceeași epocă a avut și umbre: colaborarea cu familia Ceaușescu, avantajele politice ale Stelei, faptul că echipa care a câștigat Cupa Campionilor Europeni a fost construită în mare parte de Florin Halagian. Sunt lucruri adevărate, dar cu care nu avem curaj să lucrăm, pentru că dezbaterea ar necesita nuanță.

Transformarea lui Ienei într-un simbol perfect este o formă de uitare: uităm contextul, oamenii, compromisurile, mecanismele. Uităm că miturile nu sunt realitate, ci poveste. Și, la fel de grav, uităm să discutăm despre ce s-a întâmplat cu sportul după Ienei. Dacă pe vremea lui exista un sistem, imperfect, dar viu, astăzi avem academii-fantomă, investiții minime, copii fără educație fotbalistică, într-o lume în care reper moral pentru ei ar trebui să fie... Adrian Mutu.

Moartea unui mare antrenor putea deschide o discuție despre viitorul sportului românesc. În schimb, a devenit un exercițiu de „copy-paste emoțional”, fără memorie și fără concluzie.

Femicidul, slogan în loc de soluție

Cuvântul „femicid” a intrat recent în spațiul public, cu brutalitate juridică și inconsistență sociologică. Dacă îl definim corect, desemnează uciderea unei femei în contextul violenței de gen, o categorie folosită în unele state pentru a evidenția o problemă structurală. În România, însă, termenul a fost importat ca etichetă morală, nu ca instrument legal.

În realitate, o crimă rămâne crimă, indiferent de sexul victimei. Nu e nevoie de discriminare pozitivă ca să înțelegem tragedia. Contează contextul: cazierul agresorilor, ordinele de protecție ignorate, polițiști care își bat joc de plângerile victimelor, procurori care mușamalizează, judecători care dau pedepse ridicole. Acolo este problema. Acolo mor femeile.

Stupizenia dezbaterii online este că „femicidul” e prezentat drept cauză, deși el este un efect. De parcă, dacă schimbăm cuvântul, schimbăm realitatea. Dar realitatea este că statul e incompetent, sistemul judiciar e lent, mentalitatea polițiștilor e medievală, iar prevenția lipsește. Discuția despre femicid ar trebui să fie una despre educație, legislație, protecție, finanțare, psihologie și aplicarea legii. În schimb, a devenit o competiție între două tabere: una neagă termenul, cealaltă neagă realitatea. Una leșină digital la orice flatulență venită din vestul ultraprogresist, alta crede că nevestei nu are de ce să-i strice câte o scatoalcă, aplicată periodic pentru a-i sugera care e locul ei în familie și în societate. Iar între aceste două tabere se duce un război în care arma supremă e răcnetul pe rețele.

Cele trei episoade au avut chipuri similare în online. Iar asta nu e doar o consecință a lipsei de educație. Este și o cauză. Dacă oamenii nu sunt învățați să citească critic, vor striga. Dacă nu sunt învățați să argumenteze, vor jigni. Dacă nu știu să compare date, vor crede slogane. Absența dezbaterii produce ignoranță; ignoranța produce absența dezbaterii. O societate care nu mai discută, moare intelectual înainte să moară economic. Viitorul nu se vede în trending, ci în capacitatea noastră de a suporta un dialog cu cineva care nu ne seamănă. Când nu mai putem vorbi, rămânem cu ghioaga. Și ghioaga nu convinge pe nimeni — doar strică tot ce atinge.