„Forţa dreptului” versus „Dreptul forţei”

Afirmaţia că ar fi existat timp de şapte decenii o ordine mondială în care am avut un primat al „forţei dreptului” ca regulă de conduită nu are acoperire în realitate decît în mică măsură.

„Unele lucruri sunt adevărate pentru că sunt adevărate, altele sunt percepute ca fiind adevărate doar pentru că sunt repetate permanent”, spune Thomas Sowell. În această ultimă categorie intră sintagma repetată, pînă la saturație, că în întreaga perioada post-belică am fi avut pînă recent o ordine internațională în care a operat eficient o legislație internațională, altfel spus am avut primatul „forței dreptului” în fața „dreptului forței”, spre deosebire de ceea ce se întîmplă acum – Donald Trump fiind acuzat că a decis să abandoneze această construcție de sorginte americană.

Spun asta o mulțime de înalți demnitari, cum ar fi Kaja Kalas, sau analiști cunoscuți, ca Ian Bremmer, și bineînțeles se spune același lucru în mass media cu concursul unor „analiști”, „formatori de opinie” care repetă mecanic sintagma de mai sus, și sigur o găsim în mai toate tratatele de politologie. Deși am mai discutat chestiunea aceasta, chiar recent apropo de iluzia intrării în post-istorie, mi se pare important să reiau tema pentru că această manieră de a privi lucrurile distorsionează grav o mulțime de analize, declarații de poziție și chiar acțiuni politice, care se fac în această perioadă de mari turbulențe geopolitice.

Plecînd de la această premiză, postulatul privind existența unei ordini internaționale care oferă stabilitate, predictibilitate, domnia legiii la nivel internațional, am asistat după 1990, în baza a ceea ce a primit numele de „peace dividend”, la o reducere drastică a bugetelor apărării ale țărilor din Europa concomitent cu o creștere generoasă a celor sociale, din rațiuni primordial electorale, și la o neglijare completă a riscurile în materie de securitate ca urmare a externalizării în masă a unor facilități de producție esențiale din acest punct de vedere și pierderii controlului asupra unoraccesului la resurse critice precum metalele rare. Situație agravată în urma promovării unor politici din pachetul „Green Deal”, primordial motivate ideologic, al căror rezultat a fost o energie scumpă și o accelerare a dezindustrializării.

Într-un fel această abordare e de înțeles. Este evident confortabil din punct de vedere intelectual și moral să pleci de la premiza că pe plan global există reguli de conduită, lucru important mai ales pentru țările mici. Însă afirmația cu ordinea post-belică care ar fi existat timp de mai bine de șapte decenii și se destramă acum nu are în fapt acoperire în realitate, decît eventual marginal, într-un anumit context, în perioada hegemoniei americane, și de fapt doar în spațiul occidental, pînă la războiul din Ucraina, pentru că în rest au existat destule încălcări ale „dreptului internațional” și la ignorarea hotărîrilor unor structuri – un exemplu este Tribunalul de la Haga – care în teorie sunt responsabile pentru impunerea respectării acestuia. Și asta nu doar pentru că personalități între care se numără Graham Allison, de la Harvard, sau Niall Ferguson o contrazic, ci pentru că este infirmată factual de întreaga istorie recentă (lucru verificabil foarte ușor cu Google, sau, mai facil, utilizînd diferitele platforme de Inteligență Artificială). Ceea ce este regretabil, ar fi de dorit să fie așa, numai că din păcate lumea nu este așa cum ne-am dori noi să fie ci urmează logica istoriei dintotdeauna în care contează resursele materiale, forța militară, economia. E poate interesant de remarcat că la începutul anilor 1990 liderii din fostele țări comuniste proaspăt ieșite de sub controlul Moscovei nu s-au bazat pe protecția oferită de legislația internațională ci au făcut demersuri intense, în principal prin intermediul lui Vaclav Havel și Lech Walesa, să-și pună țările sub protecția umbrelei de securitate americană, prin NATO.

E adevărat, în perioada post-belică, sub bagheta Statelor Unite au fost create o serie de instituții internaționale precum ONU sau Banca Mondială și FMI, pentru zona economică (așa numitul acord monetar Bretton Woods), dar din perspectiva securității, de impunere a respectării legislației internaționale, în general am avut o paralizie la vot în Consiliul de Securitate, între țările occidentale (Statele Unite, Marea Britanie, Franța) versus Rusia și China, cu excepția unor conflicte sau tensiuni periferice fără o miză specială pentru cele două tabere.

Dar, oricum, a vorbi despre primatul „forței dreptului” în întreaga perioadă post-belică, așa cum se procedează frecvent acum, e de-a dreptul curios. În perioada Războiului Rece, pînă în 1990, am avut o perioadă bipolară, e adevărat relativ stabilă, în care, într-adevăr, a fost evitat conflictul între cele două mari puteri, Statele Unite și Uniunea Sovietică, în principal datorită armelor nucleare. Însă în rest a existat o competiție geopolitică intensă între cele două părți, fără nici un fel de preocupare majoră pentru respectarea legislației internaționale. Am avut practic o delimitare clară a sferelor de influență în Europa (dincolo de declarații nu a existat nici un fel de altfel de reacție la intervențiile militare ale Pactului de la Varșovia în Ungaria, în 1956, sau în Cehoslovacia, în 1968, ambele încălcări grave ale legislației internaționale) și aprige dispute la „periferie”, perioadă în care America a încercat să contracareze demersurile sovietice, în multe cazuri eficiente, de a instala la putere regimuri comuniste. În Africa (cu intervenții cubaneze la comanda Moscovei în țări precum Mozambic sau Angola), în America de Sud (de pildă în Chile, unde președintele Salvador Allende, care dezvoltase relații foarte strînse cu Cuba a fost îndepărtat de la putere și și-a pierdut și viața, în urma unei lovituri de stat militare sub comanda lui generalului Pinochet), în Vietnam, război care s-a soldat în final cu victoria Vietnamului de nord comunist care a ocupat toată țara, sau în Coreea, în 1950-1953, cînd totuși americanii au reușit să salveze sudul peninsulei, actuala Coree de Sud, de invazia trupelor comuniste ale lui Kim Ir Sen, sprijinit de Stalin și China, evident o agresiune (reacția militară americană s-a făcut sub mandat ONU, lucru posibil însă doar pentru că URSS boicota ședințele Consiliului de Securitate, iar pînă în 1971 China a fost reprezentată ca membru permanent de Taiwan).

Însă lista cazurilor în care dreptul internațional a fost complet ignorat este mai lungă. De pildă ar trebui adăugată invazia și anexarea Tibetului de către China, în 1950-1951 (o mai gravă încălcare de „dreptului forței” e greu de imaginat!), invazia Cambodgiei de către Vietnam, în 1978-1979, justificată din punct de vedere moral, avînd în vedere crimele abominabile ale regimului Pol Pot, dar tehnic și atunci a fost o încălcare a legislației internaționale, intervenția militară a Turciei în Ciprul de Nord (e adevărat, o reacție la dorința regimului militar de atunci din Grecia de a anexa Ciprul). La fel de departe de a fi un exemplu al triumfului „forței dreptului” în dauna „dreptului forței” au fost și războaiele din 1967 și 1973 dintre țările arabe și Israel în care deznodămîntul a fost tranșat în baza forței militare.

Toate aceste exemple nu fac decît să facă greu de susținut ideea că pînă în 1989-1990 ar fi operat în vreun fel „forța dreptului”. S-au schimbat lucrurile după terminarea Războiului Rece? S-a creat atunci această percepție, care există și astăzi, pentru că a urmat o perioadă de hegemonie americană. Ceea ce a permis Statelor Unite să-și asume rolul de „jandarm mondial” de facto, ingredient obligatoriu pentru o legislație internațională funcțională. Dar și în această perioadă sunt probleme de legitimitate pentru că o serie întreagă de intervenții nu au avut o acoperire legală formală din perspectiva dreptului internațional, chiar dacă au existat în unele cazuri justificări de ordin moral valide, de exemplu în Kosovo. Intră în această categorie intervenția Statelor Unite în Panama din 1989, intervenția NATO în Kosovo din 1999, sau cea a unei „coaliții de voință” în Irak, în 2003. Nici una nu a avut mandat din partea Consiliului de Securitate ONU, iar cea din Libia, din 2011, și-a depășit mandatul. Doar în Irak, în 1991, și Libia (parțial) a fost respectată din punct de vedere formal legislația internațională.

Cu toate acestea, mai ales după terminarea Războiului Rece ideea existenței unei ordini internaționale, chiar liberale – care pleca de la convingerea că valorile occidentale sunt universale, în ciuda opiniei contrare exprimate inițial de Samuel Huntington și ulterior și de alții, a devenit sacrosanctă. S-a mers pe argumentul că în ciuda unor „accidente”, precum cele de mai sus, în general legislația internațională operează în mod real. Ceea ce era parțial adevărat numai că motivul pentru care se întîmpla asta era existența unei lumi unipolare dominate de Statele Unite. Cînd însă a început să se treacă mai întîi treptat și apoi tot mai rapid la o lume multipolară această iluzie evident atrăgătoare a început să se destrame. S-a văzut tot mai clar că e o eroare să ignori complet lecțiile istoriei, adevărul inconfortabil că lumea, relațiile dintre state, competiția pe resurse, dorința impunerii unor sfere de influență, nu s-au schimbat fundamental așa cum ni se tot spune, arată în mare asemănător din acest punct de vedere cu situația din secolul al 19-lea și din cele anterioare.

În acest climat se pot semna tratate, pot exista înțelegeri între marile puteri ale momentului, la fel cum s-a întîmplat în repetate rînduri în trecut, ceea ce asigură perioade benefice de stabilitate. Un exemplu este ordinea westfaliană, consfințită după semnarea Păcii de la Westfalia, din 1648, la capătul Războiului de Treizeci de Ani, considerată un precursor al ordinii internaționale moderne, care introducea conceptul de state-națiune suverane, egale juridic, protejate de principul neamestecului în treburile interne. Se face adesea trimitere și în prezent la acest moment istoric, evident important, pentru a face legătura cu “ordinea internațională” actuală.

Numai că aceste principii lăudabile au funcționat pe timp limitat, și doar în Europa. Au fost adeseori încălcate ori de cîte ori s-a modificat balanța de putere relativă dintre marile puteri ceea ce a dus invariabil la demersuri de redefinire nu doar a sferelor de influență ci și a granițelor. De pildă Polonia a fost partajată în repetate rînduri în 1772, 1793 și 1795 de către Rusia, Prusia și Austria, a fost lichidată ca stat suveran, după cum Napoleon a mers mult dincolo de logica „clasică” a echilibrului westfalian, transformînd state europene în sateliți, anexînd teritorii și impunînd dinastii proprii sau regimuri politice subordonate, un exemplu fiind reconfigurarea Italiei și Germaniei.​

Ulterior, Congresul de la Viena (1814–1815), care poate fi văzut drept un demers de restaurare a ordinii westfaliene, printr-un nou sistem de echilibru de putere între puterile momentului (Marea Britanie, Austria, Prusia, Rusia și Franța) a făcut posibilă o perioadă de stabilitate, care s-a frînt însă brusc o sută de ani mai tîrziu. De fapt, chiar mai devreme. Războiul franco-prusac din 1870 care se termină cu o umilitoare înfrîngere a Franței, care pierde Alsacia și o parte din Lorena, și cu proclamarea Imperiului German la Versailles, în 1871, marchează din perspectiva istoriei „ordinii europene” momentul în care arhitectura de securitate stabilită la Viena cedează. Imperiul German devenit o putere continentală majoră, în plan economic și militar, începe să conteste rolul dominant global de atunci deținut de Imperiul Britanic. Un element favorizant care va duce la izbucnirea Primului Război Mondial cu toate că mulți istorici spun că acest conflict devastator a fost în parte accidental și putea fi evitat. În acest context merită remarcat faptul că o serie de jurnaliști și diplomați occidentali aflați cu două - trei decenii în urmă la Hong Kong vorbesc despre interesul deosebit manifestat de China pentru studierea dinamicii competiței de atunci dintre Marea Britanie și Germania.

Această scurtă trecere în revistă nu face decît să scoată în evidență faptul că perioadele de stabilitate, de predictibilitate, de liniște, sunt doar temporare, echilibrul se rupe atunci cînd se modifică substanțial raportul de putere dintre actorii dominanți ai momentului. Așa s-a întîmplat în 1989, atunci cînd lucrurile s-au schimbat în mod fericit pentru noi, așa pare să se întîmple și în acest moment cînd deznodămîntul e greu de anticipat. Altfel spus, deși mulți își imaginează contrariul nu e nimic nou sub soare, nu am intrat în post-istorie. Istoricul Niall Ferguson observa ironic că nu înțelege trimiterile depreciative care se fac des la secolul al 19-lea pentru a sublinia cît de diferită e situația de astăzi.

Diferența este că acum în această competiție geopolitică Europa are mai degrabă un rol dacă nu periferic cel puțin semnificativ diminuat. Nu despre acest tip de demers vorbea Xi Jinping la Moscova atunci cînd alături de Putin anunța că vom asista la schimbări în lume cum nu s-au mai văzut în ultima sută de ani? E vorba de ambiții regionale de reconfigurare a sferelor de influență sau, în cazul Chinei, de ambiții de hegemonie globală. În acest sens, Donald Trump nu este cel care a provocat aceste turbulențe geopolitice potențial seismice, ci reprezintă o reacție a Statelor Unite, vom vedea cît de inspirată, la schimbări globale disruptive provocate de modificarea raporturilor de putere între marile puteri.

Cum vor arăta în viitor regulile de conduită la nivel internațional, inclusiv modelul de societate predominant în lume, depinde de felul în care se va tranșa această competiție globală în care actorii principali sunt Statele Unite și China și în care un rol decisiv îl vor juca tehnologiile de vîrf, cu impact masiv în economie și în domeniul securității: Inteligența Artificială, computere cuantice, spațiul (sisteme de sateliți, baze lunare), biotehnologia. Sigur că vor exista anumite reguli de comportament, armele nucleare impun restricții privind limitele utilizării forței militare, dar e vorba de ceva foarte diferit de primatul legislației internaționale, în sensul în care o văd cei care deplîng ceea ce ei numesc „dezagregarea ordinii globale de sorginte americană”.