Făt-Frumos cel cocalar și Ileana Cosânzeana cea botoxată

Arhetipuri, mituri și simboluri reinterpretate în cultura pop românească

În perioada comunistă, tot ce mișca metaforic, metafizic sau în tramvai, trebuia să aibă conștiință de clasă. Făt-Frumos era musai un luptător contra oprimării burghezo-moșierești, Ileana Cosânzeana era apărătoarea purității culturii sătești, vestală virgină a unui românism pogorâtor din Burebista, iar capra, aia cu trei iezi, era spiritul răzbunător care „rezolva” dușmanul de clasă. Toate astea veneau însă din trecut și erau rescrieri ale unor mituri și arhetipuri românești din vechime. Și dacă comuniștii (cacofonia nu e tocmai întâmplătoare) au putut preschimba asemenea esențe, de ce n-ar face-o și contemporaneitatea?

Arhetipurile românești – haiducul, Ileana, zmeul, baba, moroiul – s-au mutat în media. Au intrat în reclame, în videoclipuri, în seriale, în meme-uri. Țara doinelor a început să jelească agresiv în talk-show-uri, doar că e vorba despre același fel de simțire: o comunitate care vrea dreptate, un erou care se răzvrătește, o vrăjitoare care știe prea multe. Mircea Eliade a spus că „miturile nu dispar, ci se camuflează în istorie”.

Noi adăugăm că istoria noastră e croită azi din televiziune și Internet.

Țăranul, haiducul și „omul simplu care le știe pe toate”

România a pierdut țăranul real nu neapărat după 1989, ci chiar din vremurile colectivizării, dar l-a păstrat ca mit. Asta... dacă el a existat vreodată și nu e o construcție romantică din secolul XIX. Cert este că, multă vreme, acest personaj niciodată întâlnit a fost creditat cu rolul de depozitar al înțelepciunii și al moralei românesc-ortodoxe. El e prezent astăzi în talk-show-uri, în seriale, în reclame, ca o figură care știe „din bătrâni”, ceea ce face ca ideile lui să nu poată fi analizate obiectiv. E urmașul lui Păcală și al Moșului din poveste, doar că acum poartă pulover și vorbește la televizor. Concret, e singurul om care mai știe secretul fainoșagului din reclamele la pate.

Haiducul, în schimb, a coborât din codru și s-a mutat în cartier. Îl găsești în hip-hop, în manele, în serialele polițiste. Este cel care încalcă legea, dar păstrează moralitatea proprie. De la La Familia și B.U.G. Mafia la Umbre sau Clanul, arhetipul haiducului rămâne viu: omul care fură de la corupți, dar o face cu stil. E un nenorocit, un escroc lipsit de scrupule, dar e legitimat de faptul că fură de la niște oameni mai răi decât el. E un Robin Hood cu trening și glugă, dar cu aceeași legitimitate morală.

N-am cum să nu mă refer la Campbell! El ar fi zâmbit gândindu-se la eroul care nu mai are pădure, așa că își caută sensul pe asfalt.

Ileana și zmeul: doi influenceri

Ileana Cosânzeana n-a murit. Fata pură, născută să atragă eroul, depozitara feminității așa cum e ea percepută de români, a înțeles vibrația timpului prezent și s-a făcut vedetă. Acum trăiește pe Instagram, în reclame, pe scenă. Își gestionează propria imagine, dar rămâne aceeași promisiune providențială. Ea este frumusețea care mântuiește, zâna surprizelor, matroana întâlnirilor duminicale, vocea ascuțită a opoziției sau femeia ușoară acoperită cu un voal transparent care mai degrabă îi expune nurii decât îi ascunde. Azi, Cosânzeana nu mai adună calități morale ci abonați și vizualizări.

Zmeul, la rândul lui, s-a reinventat. A devenit „băiatul de succes”, cuceritorul, afaceristul, starul de televiziune, patronul de echipă de fotbal, cel care vorbește, de la înălțimea intelectuală a unui cioban deloc-mioritic despre salariații firmelor sale ca fiind „sclavi”. Are buzdugan Versace și șlapi Vuitton, dar mănâncă brânză cu ceapă. Se îmbracă în haine scumpe, dar vrea să posede și să domine. Într-un fel, a devenit un soi de căpcăun, dar nu are sens să intrăm în diferențieri atât de delicate.

Vrăjitoarea: de la rug la talk-show

În folclor, vrăjitoarea trăia la marginea satului, ostracizată pentru stranietatea ei și poate pentru cunoștințele cu care domina comunitatea. După 1989, s-a mutat la televiziune.

De la „Mama Omida” la astrologii de pe YouTube, magia populară a devenit entertainment. Neti Sandu e un reper național, Urania a fost mare star de televiziune, iar țigăncile care dau în ghioc fac mai mulți bani decât Combinatul Siderurgic de la Galați.

Arhetipul e cumva același: femeia știe, dar nu e crezută decât atunci când convine publicului și, oricum nu dă acces spre cunoașterea ei decât cu bani mulți.
După 1989, România a fost plină de „vrăjitoare de tranziție”: ghicitoare, bioenergeticieni, guru, influenceri spirituali. Tot ce era sacru în sat s-a transformat în serviciu cu tarif la minut.

Revenind la clasici, Eliade ar fi spus că „sacrul nu dispare, ci se degradează în profan”.
Și are dreptate: magia nu mai e ritual, e spectacol. Dar, la o privire atentă, avem de-a face cu aceeași nevoie veche: vrem să privim dincolo de timp și de existența biologică.

Strigoii tranziției

România nu și-a exorcizat niciodată morții. După Revoluție, ei au continuat să bântuie discursul public: „teroriștii”, „comuniștii din umbră”, „moștenitorii Securității”. Ei sunt strigoii sociali, umbrele unei istorii care refuză să se stingă în uitare. Românii sunt un neam bântuit de sufletele celor plecați, cu care nu fac neapărat pace, ba chiar se trezesc într-o stare de confruntare. De multe ori, agenda publică românească este dominată de discuții în care strigoii vorbesc prin vocile celor vii.

În cultura pop, strigoiul a devenit vedetă. De la filmele horror inspirate din folclor Capra cu trei iezi, 2022, la literatura BD-ul românesc, Harap Alb Continuă, miturile morților vii s-au întors cu o ironie lucidă. Ele nu mai sperie. Comentează.
Moroiul de azi nu suge sânge, ci energie: e politicianul care nu dispare, trecutul care se repetă, corupția care reînvie. Este bugetarul care trăiește din bani publici fără să facă nimic pentru societate, este exponentul statului gras care s-a urcat în cârca bietului investitor privat. El este o fantomă a comunismului prin filiația lui social-democrată, este un președinte care trebuie îngropat cu un țăruș în inimă, ca să nu mai revină printre noi. Moroiul modern e acela care se uită spre ruși, care mai crede în suveranitate. El e o creație putrezită a trecutului infam.

Codrul, pământul și publicitatea

„România naturală” a devenit un brand. Reclamele cu păduri virgine, ciobani fotogenici și țărani în port popular sunt noile icoane ale marketingului național. Chit că stâna tradițională românească e un cuib de boli netransmise încă. Bun, e foarte spectaculos să vezi ciobanii din Făgăraș cum fac cașul, dar după ce te uiți, parcă îți vine să te mai gândești dacă vrei să mănânci de la ei. Dar asta nu e important pentru cei care vor să facă bani, fiindcă mitul fondator al României sau, mai bine zis, al românilor, a fost reciclat în sloganuri: „Țara lui Andrei”, „Rom Autentic”, „Descoperă România frumoasă”.

Doar că sensul s-a schimbat. În doină, natura era destin, azi e produs. Codrul nu mai e frate cu românul, ci decor pentru reclame drăguțe.

Există totuși o lumină în acest punct. Sub poleiala scabroasă a publicității, se simte nostalgia unei identități pierdute. Eroii de azi beau apă plată din izvorul simbolic al basmelor sperând că, undeva departe, precum Nirvana sau Shangri-La mai respiră amintirea unei Românii pure.

Religia spectacolului, spectacolul religiei

După 1989, credința s-a instrumentalizat mediatic. Au apărut canale media dedicate exclusiv rugăciunilor, evenimente religioase promovate după toate regulile marketingului la detergenți, preoți-vedetă care înfierează bărbații care se bărbieresc, icoane cu LED-uri care plâng cu lacrini de Ottonel, sute de mii de pelerini filmați cu drona. Sacrul a intrat în fluxul vizual, renunțând la mister, dar în căutare de rating.
Arhetipurile religioase – Profetul, Păstorul, Mântuitorul – s-au topit în televiziune și în social media. Arsenie Boca a devenit brand, icoanele printate ieftin se vând online, iar credința e o formă de story-telling. Este din ce în ce mai puțin vorba despre relația omului cu Dumnezeu, mediată de biserică. Nu ne mai raportăm la credință, ci la relația cu ceilalți, cu cei printre care ne dorim să fim ca să nu ne simțim marginalizați. Ca atare cumpărăm tot felul de erzațuri religioase: icoane cu staniol, cruciulițe cu baterii...

Există totuși speranță. Fiindcă, indiferent de felul în care o fac, românii demonstrează că au încă nevoie de miracole, de credință. Doar că, acum, le găsesc mai ales în mass-media.

De peste treizeci de ani, România trăiește între două lumi: una care râde hâtru și una care visează inocent. Miturile n-au murit, ci s-au mutat printre pixeli. Și, într-un fel, asta e devenirea de la care nici nu putem și nici nu are sens să ne abatem. Când un rapper vorbește despre haiducie, când o influenceriță pozează ca Ileana, când un film horror rescrie basmul, se întâmplă același lucru: folclorul respiră în alt costum. Arhetipurile noastre nu s-au stins. Doar s-au rebranduit.

PS. Dacă v-a plăcut abordarea, dați un ochi și pe serialul meu „Mituri și arhetipuri în cultura pop”. Aici pe contul meu de substack.