Europa de Est contra Bruxelles: migraţie, frică şi memoria propriilor emigranţi

O tensiune identitară

Europa Centrală și de Est trece printr-un nou moment de distanțare față de Bruxelles, iar pretextul – sau realitatea – este din nou migrația. Polonia, Ungaria, Slovacia și Cehia au anunțat în ultimele săptămâni că nu vor participa la mecanismul de solidaritate prevăzut în Pactul european pentru migrație și azil. Nu vor relocări, nu vor contribuții financiare și nu vor nici măcar simbolica acceptare a unei logici comune. Privit din Vest, gestul pare un act de încăpățânare politică. Privit din Est, însă, reacția are rădăcini mai adânci decât par ele la o primă vedere.

De aproape zece ani, Estul trăiește cu trauma anului 2015. Deși Polonia sau Ungaria nu au fost destinații majore pentru migranții extracomunitari, imaginile acelei veri – coloane de refugiați pe autostrăzi, tensiunea de pe ruta balcanică, gardurile ridicate în câteva zile – au fost absorbite în imaginarul colectiv drept un avertisment permanent. În regiuni care au trecut prin comunism, sărăcie, tranziție și exod masiv, orice semn de instabilitate externă activează reflexe de protecție. Astăzi, când Bruxelles-ul cere un sistem coerent de împărțire a responsabilităților, Estul occidentalizat doar pe jumătate răspunde cu aceeași anxietate.

Polonia, chiar dacă e condusă de un guvern proeuropean, nu vrea să ofere opoziției conservatoare ocazia de a spune că „aduce migranți în țară”. Ungaria lui Viktor Orbán își apără cu îndârjire narativul central: că migrația este amenințarea fundamentală a Europei, iar Bruxelles-ul complice. Slovacia lui Robert Fico își întărește profilul naționalist, iar Cehia preferă să rămână într-o zonă de precauție identitară, chiar dacă tonul ei este mai temperat. Toate aceste poziții au un element comun: o defensivă culturală profundă, în care migrația nu este tratată ca o problemă administrativă, ci ca una de identitate.

Ucraina și iluzia unei deschideri generale

Războiul din Ucraina a complicat și mai mult lucrurile. Societățile est-europene au demonstrat la început o solidaritate extraordinară. Polonia, România, Slovacia și Cehia au primit milioane de oameni, au oferit locuințe, hrană, asistență, joburi, fără resentimente și fără ezitări. Pentru o perioadă, Estul a arătat Occidentului ce înseamnă compasiunea practică.

Această deschidere nu s-a extins însă și asupra migrației extraeuropene. Din contra, a consolidat mecanismele de diferențiere: ucrainenii sunt percepuți ca europeni, apropiați cultural, victime ale unui război care ne privește direct; ceilalți migranți continuă să fie priviți prin filtrul fricii acumulate în ani de discurs alarmist. Empatia s-a împărțit pe criterii culturale, nu pe criterii umanitare.

România, de pildă, a reacționat exemplar la criza refugiaților ucraineni, însă acest gest nu a generat o mai mare încredere în propria capacitate de integrare pe termen lung. Țara rămâne într-o zonă ambiguă: deschisă, dar reticentă; solidară, dar prudentă; parte a soluției europene, dar fără a-și asuma asta public.

O tăcere care ascunde o fractură adâncă

În România, reacția instituțională și reacția politică merg în direcții diferite. Bucureștiul se aliniază discret Pactului, implementează prevederile lui fără să anunțe triumfalist fiecare pas și nu se alătură retoricii dure a grupului V4. În același timp însă, scena politică evită cu grijă subiectul. Este o tăcere strategică, menită să prevină inflamarea unui electorat tot mai sensibil la teme identitare. A vorbi astăzi despre migrație în România înseamnă a deschide o cutie a Pandorei.

Această prudență maschează însă o tensiune structurală. România este simultan o țară care trimite milioane de cetățeni în Vest și o țară care primește tot mai mulți lucrători extracomunitari. Sunt două realități care coexistă fără a fi integrate într-o poveste convingătoare despre ce vrea România să devină: o societate deschisă și competitivă sau una defensivă și anxioasă. Statul acționează tehnic european, dar politicienii evită discursul european, iar acest decalaj crește confuzia publică.

Experiențele noastre de emigranți se întorc ca un ecou

Cea mai ignorată dimensiune a dezbaterii este modul în care est-europenii – migranți în Vest timp de două decenii – își proiectează propriile experiențe asupra celor care vin acum în regiune. Milioane de români, polonezi, bulgari și baltici au trecut prin ani de muncă grea, salarii mici, prejudecăți și precaritate. Pentru mulți, identitatea lor a fost definită, direct sau indirect, de statutul de „străin ieftin” într-o lume mai bogată. Această memorie nu dispare când se întorc acasă; dimpotrivă, se sedimentează într-o formă de prudență care seamănă cu respingerea, dar este mai degrabă o reacție de autoapărare.

Din ea se naște un paradox moral: cei care au fost discriminați nu devin neapărat mai toleranți, ci uneori mai circumspecți. Empatia lor este selectivă, orientată spre cei care le seamănă, iar frica lor este amplificată de sărăcie, de dificultățile integrării și de senzația că orice schimbare o poate lua razna. Mai mult, în societăți încă marcate de tranziție și insecuritate economică, discursul despre „migrația necesară” devine imposibil de formulat politic, chiar dacă realitatea economică e alta.

Un test pentru viitorul Europei

Refuzul V4 și tăcerea României nu sunt simple episoade administrative, ci semnele unui decalaj psihologic între Est și Vest. Vestul discută despre migrație ca despre o chestiune de infrastructură și proceduri; Estul o trăiește ca pe o poveste despre identitate și recunoaștere. Pentru Vest, Pactul este o reformă funcțională; pentru Est, el atinge un nerv sensibil al unei regiuni care încă se simte periferică, vulnerabilă și nevalidată complet în proiectul european.

Europa nu este o singură comunitate afectivă. Este o sumă de istorii paralele, de frici care nu se potrivesc și de memorii colective care se ciocnesc. Pactul pentru migrație nu va repara acest decalaj, dar îl face vizibil. Iar dacă Bruxelles-ul vrea solidaritate reală, trebuie să înțeleagă că Estul nu reacționează doar la fluxuri migratorii, ci la propria sa poveste de insecuritate și migrație. Numai atunci discursul european poate deveni credibil, nu ca obligație, ci ca recunoaștere reciprocă a rănilor și responsabilităților deopotrivă.