După blocuri suntem noi, băieții din Alaska!

Despre văicăreala europeană și nu numai

Întâlnirea din Alaska, între Donald Trump și Vladimir Putin, este evenimentul care a polarizat atenția întregii planete. A polarizat degeaba, dacă e să ne gândim bine, fiindcă nu a avut niciun rezultat concret, în sensul în care hotărârile luate acolo nu au fost făcute publice și nu par să afecteze decât stima de sine a liderilor europeni și a mult-prea-înaltului Vladimir Zelensky, care au fost în postura de a privi peste gard o petrecere de „băieți mari”.

O alegorie

Haideți să ne imaginăm o gașcă de băieți dintr-un cartier unde coexistă niște foste blocuri comuniste și niște vile cu curți luxuriante, deținute de tații unor băieți, cetățeni foarte bogați și bine înfipți în administrația și în afacerile locale. Și nu de azi de ieri, ci dintotdeauna. Ei au doi-trei fii, cărora le place să mai dea peste cap câte o tărie fiindcă nu agreează prafurile, merg la sală și iau steroizi care le fac mușchii „cât casa”, au mașini puternice și negre, atrag toate junele din împrejurimi și îi disprețuiesc pe cei cu identități sexuale incerte, care se stabilesc după astrograme sau în funcție de mersul norilor pe cer.

La bloc, stau alți băieți, unii preocupați de cât de mult li se vede din gleznuță când se urcă pe trotineta electrică, care caută comoara de la capătul curcubeului, precum Dorothy, fata care a realizat că „nu mai suntem în Kansas”, care se dau cu grijă cu lac pe unghii, propovăduiesc libertatea la iubirea propriilor profesoare și, mai ales, sunt democrați până la libertarianism și feminiști până la limita la care pot fi suspectați că suferă de sindromul Stockholm.

Băieții ăștia care au mușchi și amiciții cu șprițul, despre care trebuie spus că nu au atâta școală cât colegii lor de cartier, dar se bucură de o inteligență emoțională superioară, organizează o petrecere fabuloasă, la care nu-i invită și pe cei de la blocuri, deși odinioară, în copilărie, nu făceau nimic unii fără alții. Iar băieții de la bloc se supără, se tăvălesc în spume, urlând că vor și ei să vină la piscina bogaților și să se bucure de DJ-ul chemat pe bani mulți și chiar, la limită, să-și scuture pelvisul în ritmuri de manele. Cu toate astea sunt ținuți la poartă.

Cam asta e relația între americani, ruși și europeni.

O realitate

Putin și Trump sunt indivizi care ar putea trece în multe medii din lumea largă drept niște tipi rudimentari. Pozele la bustul gol ale septuagenarului Vladimir, combinate cu rumorile despre eternele cuceriri galante ale „bărbatului portocaliu”, bruschețea gesturilor lor, lipsa scrupulelor morale și, mai ales, atitudinea negativă față de principiile de la Helsinki din 1975, (re)aduc întreaga planetă într-o logică semifeudală, în care contează doar forța și niciun alt principiu pe care l-am crezut civilizațional în ultima jumătate de secol. Doar că... sunt puternici.

Lamentările europene și bocetele ucrainene nu au cum să schimbe realitatea. Sigur că i-au păcălit anii îndelungați de USAID, de apropiere doctrinară între democrații americani și administrațiile europene, acțiunile la limita legalității promovate de ONG cu finanțări suspecte dar generoase și, îndeosebi, doctrina Obama. Obama, președintele american care spunea că, odată ce are un iPhone cu internet și poate mânca hamburgeri vânduți sub franciză americană, orice cetățean planetar apreciază democrația și va apăra cu pieptul gol drepturile omului și economia de piață.

Anul 2025 a arătat cât de amarnic s-au înșelat europenii și a consacrat faptul că orice construcție politică, indiferent cât de rafinată este ea, nu poate rezista atâta vreme cât neagă natura umană și istoria. Or, omul e etern, obișnuit și predispus să reacționeze la forță, gata să dea libertatea pe egalitate și pe stabilitate, iar istoria nu e chiar atât de clară cu privire la temeiul istoric al pretențiilor ucrainene la independență.

O previziune

Întâlnirea din Alaska s-a terminat teoretic nedecis. Desigur, doar cineva extrem de naiv ar putea crede că primii doi oameni ai lumii s-au întâlnit degeaba sau pentru vreun „câștig de imagine” a vreunuia dintre ei. Ajunge să trecem în revistă doar câteva provocări ale lumii moderne ca să ne lămurim că nu e așa: China este pe cale să construiască reactoare nucleare de fuziune, care ar asigura energie nelimitată și curată; progresele AI vor rescrie curând toate cutumele pieței muncii; minereurile rare vor deveni mai importante decât petrolul până în 2030; fără a valida în totalitate teoria schimbărilor climatice, trebuie să acceptăm că, pentru prima dată în ultimele două milenii, lumea civilizată se va confrunta cu lipsa apei; Antarctica devine noul El Dorado al planetei. E greu de crezut că, în fața unor asemenea provocări, liderii lumii mai vorbesc despre niște părți din Ucraina, despre principiile de la Helsinki, despre iubirea liberă sub curcubeu sau despre Zelensky.

Este deci de așteptat ca întreaga politică globală să devină cu mult mai pragmatică, să revină la reguli ceva mai vechi. Mai rudimentare, mai puțin seducătoare, poate mai nedrepte, dar în concordanță cu provocările pe care le aduc dezvoltarea tehnologică și dinamica demografică.

„După blocuri suntem noi/ Care te facem pe tine”, cânta B.U.G. Mafia, înainte de a statua că viața se bazează pe... virilitate. Urât, greu de acceptat... Întrebarea pentru România și pentru Europa este însă ce rămâne de făcut. Ne plângem în continuare că băieții mari nu ne primesc la petrecerea lor sau ne opintim, amintindu-ne că istoria lumii actuale a pornit de la noi.