Duhul şi gustul limbii

Virgil Tănase, scriitor de limbă franceză şi română

Dacă, pe lângă limba maternă (natală), mai utilizezi cel puţin o limbă, înţelegerea şi exprimarea realităţilor devine mai subtilă şi mai problematică. Această observaţie, altminteri banală, este cu atât mai valabilă în cazul celor al căror instrument de lucru este însăşi limba, adică în cazul scriitorilor.

De aceea găsim în scrierile multor autori bilingvi (sau plurilingvi) o abundenţă de reflecţii pe acest subiect. Este şi cazul lui Virgil Tănase (1945-2025), autor care şi-a scris mare parte din operă direct în limba franceză, pe care însă ulterior şi-a tradus-o el însuşi în română.

Precum Cioran, Virgil Tănase a trebuit să constate că, oricât de asemănătoare ar părea româna şi franceza, diferenţa dintre aceste două limbi „surori” se arată a fi ca de la cer la pământ în cadrul exerciţiului literar. Sau cu cuvintele scriitorului, aceste două limbi „îşi schimbă radical înfăţişarea deîndată ce le ceri să te slujească literar”.

Limba lui Voltaire şi cea a lui Eminescu

În „Scrisoare adresată unor cititori care vor să ştie ce simte un scriitor român devenit scriitor de limbă franceză”, text apărut în volumul Scrisori despre literatură şi teatru (Muzeul Literaturii Române, 2013), Tănase descria limba lui Voltaire ca fiind „un spectacol cu o scenografie în alb şi negru, tăioasă şi precisă, o confruntare de jurişti convinşi că destinul omenirii depinde de-o virgulă şi că o cât de mică greşeală de ortografie poate provoca un dezastru mondial”. Scriitorul nostru mai asemuia limba franceză cu o „invitaţie la balul de la palat” sau cu un „sân purtat în platoşă de brocart”.

Despre limba lui Eminescu, acelaşi autor scria că ar fi „o liturghie care adună un sfat de plugari îmbrăcaţi ca dacii într-un palat levantin unde câteva vocabule venite la-ntâmplare dinspre soare-apune gem descoperindu-şi sufletul slav”, o limbă ca o „piaţă de mirodenii”, un „sân greu de patimi nedesluşite”.

Respect pentru cele două spaţii lingvistice

În practica literară proprie, Virgil Tănase s-a arătat atent la specificul fiecărei limbi utilizate, nefiind mai deloc tentat de exploatarea interferenţelor dintre ele (remarcă valabilă şi în ceea ce priveşte scrisul lui Cioran). Ambii scriitori au preferat să onoreze munca marilor antecesori din cele două spaţii lingvistice respective, prin cultivarea respectuoasă a fiecărei tradiţii în parte, adică prin conştientizarea straturilor sedimentate de civilizaţie elaborate în timp de comunităţile reunite în jurul aceleiaşi limbi şi tezaurizate de marii scriitori.

Despre scrierile sale în franceză, Virgil Tănase afirma: „Ceea ce căutam era gândirea colectivă, secolele de istorie a căror chintesenţă se regăseşte în folosirea unui subjonctif sau în subînţelesurile unei prepoziţii, căutam experienţa unei atât de îndelungate vieţi de zi cu zi ordonate prin limbă, căutam tezaurul unei civilizaţii care se întrupa în sintaxa proustiană, în lexicul lui Julien Gracq, în pasta narativă a lui Claude Simon, în ascuţimea frazelor lui Gide...”.

Despre română, acelaşi scriitor observa că aceasta este „mult mai înţeleaptă decât noi”, astfel că, ea face ca „povestit, faptul real cel mai neînsemnat să devină cosmic, frântura unei constelaţii. Din plecare, ea dă fiecăruia din cei care o practică, oricât de nătâng ar fi acesta, punctul istoric care (...) permite să ştim (...) care e viitorul nostru (...), să ştim unde suntem în rătăcirile noastre, în rebeliunile noastre.” (Aşa a fost să fie..., Virgil Tănase în dialog cu Simona Modreanu, Junimea, 2019)

Noroi atlantic amestecat cu balegă de filfizon

Cu anglicismele din română Virgil Tănase nu s-a arătat deloc tandru, declarându-se scandalizat de intelectualii noştri „care-şi desfac brăcinarul” în faţa acestora. În interviul citat mai sus cu Simona Modreanu, scriitorul s-a amuzat propunând ca aceştia să fie „judecaţi pentru trădare şi puşi să copieze de o sută de ori Nicoară Potcoavă şi tot de o sută de ori câte o sută de versuri din Arghezi care să-i lăiască de mâzga unei vorbiri croite din noroi atlantic amestecat cu balegă de filfizon.”

În concepţia lui Virgil Tănase, autor atent la „duhul limbii”, „menirea” scriitorilor veritabili este aceea de a conferi limbii „o densitate care o apără (măcar în parte) de necuviinţele pe care cititorii sunt uneori ispitiţi să le săvârşească cu limba care le-a fost dată (...)” („Scrisoare adresată unor cititori care vor să ştie ce simte un scriitor român devenit scriitor de limbă franceză”).