Dubla cetățenie, între drept și emoție

O analiză regională

În Europa Centrală, cetățenia nu mai este doar o chestiune administrativă, o formalitate izvorâtă din naștere sau din schimbarea locului de trai. Ea a devenit mai degrabă un semn de apartenență emoțională și o unealtă politică de mare precizie. Dubla cetățenie, cândva excepție, a devenit în ultimele decenii un mecanism identitar, folosit simultan ca instrument de reparație, ca strategie geopolitică și ca punte între lumi. După 1989, statele fostului bloc comunist au descoperit că pot restabili legături simbolice cu cetățenii pierduți în exil sau cu cei rămași în zonele de contact istoric. Dubla cetățenie devine astfel un limbaj al memoriei, amintirea unei statalități trecute din realitate în legendă, dar și o armă diplomatică.

România și Republica Moldova – cetățenia ca reîntregire afectivă

După 1989, România a redeschis simbolic poarta către est, oferind cetățenie tuturor cetățenilor din Republica Moldova care puteau demonstra origini românești. În teorie, era o măsură reparatorie, o corectare a rupturii din 1940. În practică, s-a transformat într-un fenomen masiv: peste un milion de moldoveni au redobândit cetățenia română, devenind astfel și cetățeni ai Uniunii Europene.

Gestul a avut o puternică dimensiune emoțională. Pentru mulți, pașaportul românesc a fost simbolul întoarcerii „acasă”, chiar dacă asta însemna, de fapt, accesul la muncă în Vest. Pentru ei, a fost o decizie pragmatică. Dar, dincolo de motivații, efectul politic și identitar a fost uriaș: România a devenit nu doar un stat membru UE, ci și un vector de europenitate într-o regiune care încă se caută.

Treptat și paradoxal, această politică a produs și ambiguități. Republica Moldova s-a trezit prinsă între tentația integrării europene și reflexul de autonomie națională. Românii, mai ales după succesul în alegeri al lui Traian Băsescu datorat votului masiv în Moldova, au început să aibă rezerve față de cei pe care îi numeau odinioară „frați”. La rândul lor, moldovenii au translat mecanic posesia pașaportului într-un discurs de afirmare agresivă a presupuselor drepturi pe care le au în partea dreaptă a Prutului și chiar în UE.

Ungaria și vecinii săi – cetățenia ca instrument de influență

Niciun alt stat nu a înțeles mai bine potențialul strategic al dublei cetățenii decât Ungaria. După 2010, guvernul de la Budapesta a adoptat o lege care permite etnicilor maghiari din țările vecine – România, Slovacia, Serbia, Ucraina – să obțină rapid cetățenie ungară, fără rezidență obligatorie. Rezultatul: aproape două milioane de noi cetățeni, răspândiți în întreaga regiune.

Această extindere simbolică a fost percepută diferit: pentru maghiarii din Transilvania, a fost o recunoaștere identitară; pentru statele vecine, o ingerință mascată. În Slovacia, legea a provocat o criză diplomatică, iar în Ucraina a fost privită cu suspiciune. Dar pentru Viktor Orbán, efectul intern a fost clar: un electorat loial în afara granițelor, un capital electoral și simbolic uriaș.

Ungaria a transformat dubla cetățenie într-un instrument de soft power. A investit-o cu sens istoric, invocând trauma Trianonului, și a transformat-o într-un liant național.

Polonia și diaspora – cetățenia ca memorie morală

Polonia a ales o altă cale. După 1989, nu a oferit masiv dubla cetățenie, dar a încurajat diaspora să rămână conectată la țară. Sute de mii de polonezi au emigrat în Marea Britanie, Irlanda sau Germania, dar legătura culturală cu patria-mamă a rămas puternică.

În locul politicii de recuperare administrativă a cetățenilor, Polonia a preferat cultivarea unei „cetățenii simbolice”, bazate pe valori și limbă. De aceea, diaspora poloneză a devenit una dintre cele mai active din Europa, păstrându-și limba, bisericile, tradițiile și solidaritatea.

Ucraina și Slovacia – cetățenia ca suspiciune

În Ucraina, dubla cetățenie e interzisă prin Constituție, dar e destul de răspândită. Zeci de mii de ucraineni dețin pașapoarte românești, poloneze sau maghiare. Motivele sunt simple: mobilitate, protecție, siguranță. Dar din perspectivă politică, fenomenul e perceput ca o fisură în suveranitate. În regiunile vestice, autoritățile privesc cu teamă spre Budapesta, iar în sud spre București.

În Slovacia, situația e opusă: legea interzice explicit dubla cetățenie pentru cei care dobândesc alta voluntar. Motivația e tot una identitară – frica de fragmentare națională. Dar, paradoxal, tocmai rigiditatea acestei legi a alimentat tensiunile interetnice.

Croația și Bosnia – cetățenia ca protecție identitară

În Balcani, dubla cetățenie este mai degrabă o strategie de supraviețuire a popoarelor. După războaiele din anii ’90, milioane de oameni s-au trezit în afara granițelor țării lor natale. Croația a acordat cetățenie etnicilor croați din Bosnia și Herțegovina, iar Serbia a făcut același lucru pentru sârbii din regiune. Aici, dubla cetățenie nu e instrument de influență, ci de securitate. Ea garantează protecția consulară, libertatea de mișcare și continuitatea identitară într-o regiune instabilă. Din păcate, ea menține vii diviziunile etnice, alimentând cu birocrație conflicte înghețate.

Pentru o generație întreagă, pașaportul dublu a fost o poliță de asigurare existențială: o formă de apartenență multiplă într-o lume care nu mai garantează siguranța unei singure patrii.

Cetățenia multiplă și alegerile – între drept și reprezentare

Din perspectivă democratică, dubla cetățenie ridică o dilemă fundamentală: poate vota cineva pentru viitorul unei țări în care nu trăiește și căreia nu-i plătește taxe? Poate un guvern să reprezinte corect o diasporă care votează cu alte criterii decât cei rămași acasă?

În România, Republica Moldova și Ungaria, această problemă e recurentă. Diaspora votează altfel – mai liberal, mai proeuropean sau, dimpotrivă, mai conservator, în funcție de context. Rezultatul e adesea o polarizare accentuată: una care a explodat de pildă pe rețelele sociale în recentele alegeri anulate din România.

Democrația modernă se confruntă cu un paradox: globalizarea cetățeniei dilată masa electorală și ridică o problemă ale cărei baze teoretice sunt extrem de greu de stabilit. Cine aparține unei comunități politice – cei care locuiesc într-un teritoriu sau cei care se simt legați de el prin limbă, memorie și emoție?

Dubla cetățenie e mai mult decât un pașaport: e o hartă emoțională a Europei Centrale și de Est. Ea arată că apartenența nu mai e exclusiv teritorială, ci afectivă. Diaspora se implică, iar țara-mamă nu-și uită cetățenii. Regiunea trăiește azi cu mai multe inimi, fiecare bătând în același timp pentru două sau trei patrii. Această realitate nu slăbește ideea națională, ci o transformă, ridicând în același timp probleme politice cu totul noi.