De ce acordul privind Gaza are un impact geopolitic global?
Demersul administrației Trump are în vedere nu doar reconfigurarea geopolitică a Orientului Mijlociu ci și dorința de a puncta în competiția geopolitică cu China și Rusia
„În ultimii ani s-au întîmplat multe lucruri în lume: catastrofe naturale, crize financiare, cutremure politice, o pandemie globală și războaie de cucerire și răzbunare. Cu toate acestea, niciun dezastru nu se compară cu cel din Gaza – nimic nu ne-a lăsat o povară atît de insuportabilă de durere, perplexitate și conștiință încărcată. Nimic nu a scos la iveală atît de rușinos lipsa noastră de pasiune și indignare, îngustimea viziunii și slăbiciunea gîndirii.” Este un pasaj extras din ultima carte a lui Pankaj Mishra, “Lumea după Gaza”, în care referirile la motivul care a provocat intervenția militară israeliană în Gaza, masacrul din 7 octombrie, sunt expediate sumar într-o frază. Cît despre masacru, se spune doar că este regretabil, atît.
Acuzele lui Mishra, un indian de religie hindu care locuiește la Londra și publică frecvent în The Guardian, New Yorker, New York Review of Books, privind indiferența Vestului față de conflictul din Gaza sunt în total dezacord cu realitatea. Din contra, propaganda pro-palestiniană și anti-Israel este comparabilă doar cu cea legată de “combaterea schimbărilor climatice”. Premierul socialist spaniol, Pedro Sanchez chiar a deplîns faptul că țara sa nu are capacitatea de a folosi arme nucleare împotriva statului evreu pentru a opri războiul din Gaza împotriva Hamas. Și desigur, o bună întrebare este și de ce Mishra, care trăiește confortabil în Occident, despre care spune că e un fel de izvor al răului planetar, nu se arată îngrijorat și de soarta celor peste o sută de mii de refugiați armeni din Nagorno Karabach, de cea a Kurzilor sau de războiul civil din Sudan, unde se practică curent sclavia, a uighurilor din China, sau față de sutele de mii de victime ale războiului civil din Yemen.
Motivul este destul de simplu, nu are în principal legătură cu o mare preocupare pentru soarta palestinienilor. Ni-l spune chiar Mishra într-un alt pasaj din carte: existența în sine a statului evreu, văzut ca un implant occidental. Un stat, născut ca rezultat, în opinia sa, al „rasismului albilor”. Chiar dacă statul evreu modern a fost creat pe 14 mai 1948 (la doar o zi distanță cinci state arabe, Egipt, Iordania, Siria, Liban și Irak, au atacat Israelul, declanșînd Primul Război arabo-israelian!) într-un areal care cuprindea teritoriul fostului regat al Iudeei de acum trei mii de ani, cu capitala la Ierusalim.
„În 1967, gînditorul iranian Ali Shariati a exprimat un argument al „populațiilor mai întunecate” care nu s-a schimbat de zeci de ani: De ce ar trebui Occidentul și creștinismul să renunțe la Palestina islamică ca răsplată? De ce nu ar trebui să renunțe la o parte din Polonia, unde i-au supus pe evrei la cele mai teribile torturi? De ce nu cedează un stat al Republicii Federale Germania ca despăgubire pentru Holocaust? De ce ar trebui creștinismul să compenseze torturile la care i-a supus pe evrei în ultimii două mii de ani din buzunarul Islamului? De ce ar trebui Occidentul să plătească pentru crimele sale din buzunarele goale ale națiunilor din Orientul Mijlociu?”
Cartea lui Pankaj Mishra a apărut evident înainte de semnarea acordului privind Gaza mediat de administrația Trump. Însă asta nu-l va determina cu siguranță să-și schimbe atitudinea. Lucru important pentru că exprimă o viziune destul de larg răspîndită în ceea ce numim Sudul Global și din acest punct de vedere ilustrează semnificația globală a conflictului din Gaza. Atît Gaza cît și estul Ucrainei nu sunt niște zone de conflict regionale ci sunt puncte critice care trebuie văzute în corelație pe harta competiției geopolitice globale de redesenare a sferelor de influență și a “regulilor de joc” pe acest eșicher. Și nu e vorba doar de China, Rusia, Iran sau Coreea de Sud ci și de țări ca India, Brazilia, Africa de Sud, Indonezia sau Filipine. În aceste vremuri tulburi se fac și se desfac alianțe, evoluții sau evenimente aparent izolate pot avea un impact global. Așa cum retragerea americană dezastruoasă din Afganistan se poate să fi încurajat Rusia să invadeze Ucraina acordul privind Gaza care a reunit state cheie, și nu doar din Orientul Mijlociu, consfințînd o reafirmare a influenței Statelor Unite în întreaga regiune, i-a deranjat pe mulți. În principal Rusia și China.
„China nu își poate permite ca Rusia să piardă războiul din Ucraina”, sprijinul Chinei pentru Moscova derivă dintr-o „necesitate strategică” de a menține stabilitatea Rusiei ca contrapondere la puterile occidentale pentru că o înfrîngere a Rusiei ar permite Statelor Unite să-și reorienteze întreaga atenție strategică către China, în special în ceea ce privește tensiunile din Indo-Pacific și Taiwan, declara în iulie 2025, Wang Yi, ministrul chinez de externe, în timpul vizitei sale la Bruxelles, în cadrul Dialogului strategic UE-China. Iar în cursul unei întîlniri recente de la Bruxelles, între membri ai Parlamentului European și o delegație compusă din membri ai Adunării Naționale a Poporului din China, aceștia din urmă după ce au spus că din perspectiva chineză, nu exista niciun motiv pentru care NATO ar fi trebuit să existe după sfîrșitul URSS, au acuzat UE că s-ar fi aliniat poziției americane în privința războiului Israelului împotriva Hamas în Gaza. În subtext asta înseamnă destul de explicit că Beijingul este deranjat de stabilizarea relativă a situației din Orientul Mijlociu. Chinezii își doresc o prelungire pe termen nedefinit a oricărei crize în care este implicată America într-o formă sau alta.
Este un detaliu important, e vorba de o reacție care trebuie interpretată nu doar din perspectiva Beijingului ci dintr-una mai largă, care vine din întregul spațiu extra-occidental. Un prieten îmi povestea recent că a rămas șocat în cursul unui dialog cu un oficial indian de virulența retoricii anti-occidentale a acestuia. Am avut același tip de experiență cu mai bine de zece ani în urmă, cînd Xi Jinping nu preluase încă frîiele puterii, cu prilejul unei întîlniri cu un vicepreședinte al televiziunii de stat din China în care acesta s-a lansat într-o adevărată diatribă anti-americană. Însă întîmplarea recentă este mult mai relevantă pentru că e vorba în teorie de cineva care provine din „marea tabără a democrațiilor opusă regimurilor autocratice”, dacă ar fi să ne luăm după logica de abordare geopolitică promovată de administrația Biden, bazată pe o imagine complet distorsionată asupra lumii și istoriei.
În aprilie 2020 Kishore Mahbubani, un proeminent diplomat și consultant geopolitic din Singapore, scria în The Economist că „era dominației occidentale se apropie de sfîrșit, va avea loc o renaștere a Asiei în afacerile mondiale și în economia globală, care era în curs înainte de apariția COVID-19, dar se va consolida într-o nouă ordine mondială după criză”. Argumentația sa se baza pe comparația pe care o făcea între “răspunsul incompetent la pandemie” din Vest în raport cu “răspunsurile competente” ale guvernelor din Asia de Est (în special China, Coreea de Sud și Singapore). De unde trăgea concluzia că “respectul față de societățile occidentale, care era norma în secolele XIX și XX, va fi înlocuit de un respect și o admirație crescînde față de cele din Asia de Est, pandemia putînd astfel marca începutul secolului asiatic”.
Ulterior admirația lui Mahbubani față de maniera în care China lui Xi Jinping a gestionat pandemia a trebuit serios ponderată, însă dincolo de asta sunt evidente resentimentele unei bune părți a spațiului extra-occidental, justificate sau nu, față de Occident în ansamblu, sigur în principal față de Statele Unite. Așa se și explică reticența față de condamnarea invaziei Ucrainei de către Rusia, interpretarea fiind aceea că acolo este în realitate o confruntare între Rusia și Occident. La fel, ralierea la poziția de condamnare virulentă a Israelului, văzut ca un nedorit implant occidental în regiune.
De aceea trebuie să ne uităm în ansamblu la peisajul geopolitic global, să privim în acest context actualele conflicte fierbinți, Ucraina și Orientul Mijlociu, dar și cele potențiale, în principal Taiwanul dar și Venezuela unde presiunile americane asupra lui Maduro au crescut considerabil.
Eliberarea tuturor ostaticilor în viață este deocamdată primul succes important al planului american pe de o parte din cauza impactului politic și emoțional din Israel dar și datorită faptului că în acest fel Hamas ar trebui să rămînă fără un levier esențial, sprijinul țărilor arabe și al Turciei, dacă va încălca acordul în viitor. Sunt destule necunoscute mai ales în legătură cu ce va face Hamas, se va dezarma sau nu, va accepta să renunțe la controlul politic în Gaza, dar și în legătură cu formula de administrare a Fîșiei sau cu planul de reconstrucție. Deja execuțiile sumare efectuate de Hamas și mai ales reluarea ostilităților din Gaza între armata israeliană și gruparea teroristă transmit un semnal destul de limpede: Hamas nu pare dispus să se dezarmeze și nici să cedeze controlul politic asupra Fîșiei.
De partea cealaltă, premierul israelian Benjamin Netanyahu a avertizat că războiul din Gaza nu se va încheia pînă cînd Hamas nu va fi dezarmat și Fîșia Gaza nu va fi demilitarizată. Între timp forțele israeliene au lansat o serie de atacuri aeriene în Gaza și au oprit temporar toate livrările de ajutoare, reluate ulterior, motivînd că e vorba de un răspuns la un atac în care doi soldați au fost uciși și alți trei răniți în Rafah. În ciuda acestui lucru, acest acord fragil, la care s-a ajuns în urma unor proces de negociere extrem complicat și delicat, ale cărui culise au fost parțial dezvăluite de principalii responsabili americani, Steve Witkoff și Jared Kushner, în emisiunea „60 minutes” de la CBS, are șanse rezonabile să rămînă în viață, e drept cu multe sincope, în special datorită implicării directe și active a administrației Trump.
Planul de pace în 20 de puncte reprezintă un important succes simbolic și pentru Israel și pentru Statele Unite. Sigur, în condițiile în care țările arabe semnatare din regiune își iau în serios obligațiile de a forța Hamas să respecte prevederile acordului. Deși este amintită posibilitatea existenței în viitor a unui stat palestinian este vorba în realitate de ceva extrem de îndepărtat, dependent de condiții greu de îndeplinit, precum aceea de a “de-radicaliza” populația palestiniană educată încă din primii ani de viață în școli, administrate de UNRWA (eșecul ONU, care a lipsit complet din peisaj este un detaliu semnificativ!) în care copiii învață aritmetică numărînd evreii care trebuie omorîți. Ceea ce face cu atît mai jenantă și ridicolă inițiativa multor state europene de a recunoaște un utopic “stat palestinian” cu doar puțină vreme înainte de semnarea acordului și explică iritarea Washingtonului, exprimată foarte deschis de Marco Rubio, care s-a temut că demersul ar putea afecta șansele de semnare a acestuia.
În realitate toată retorica pro-palestiniană, cu leit-motivul “celor două state” prezentă aproape pe tot mapamondul, în ciuda faptului că orice inițiativă în acest sens nu a fost respinsă de către Israel ci chiar de către palestinieni, era doar un pretext, avea la bază fie naivitatea europenilor combinată cu frica față de milioanele de musulmani din țările lor, fie ostilitatea, opoziția, față de Israel. Deși era clar pentru oricine avea ochi să vadă că numeroasele manifestări care condamnau intervenția militară israeliană din Gaza, în esență un suport deschis pro-Hamas, nu erau în realitate motivate de grija față de populația din zonă ci de opoziție față de însăși existența Israelului, de ostilitatea, de ura împotriva Americii și a Occidentului în ansamblu, împărtășită atît de curentele militante islamiste cît și de stînga radicală occidentală care a devenit treptat tot mai influentă în interiorul unor partide de stînga tradițional moderate precum Partidul Democrat din Statele Unite.
În esență obiectivul strategic al planului american este acela de a perfecta un aranjament larg care să răspundă atît unor interese economice, politice, sau de altă natură ale statelor din regiune cît și anxietății provocate de proximitatea unui Iran agresiv. Succesele spectaculoase ale Israelului care a decapitat conducerea Hezbollah și a efectuat operațiuni de mare efect în interiorul Iranului, răsturnarea la fel de spectaculoasă a regimului Assad din Siria, sprijinit de Rusia și Iran, bombardarea de către americani a instalațiilor nucleare ale Teheranului, toate acestea la un loc au creat un cadrul favorabil pentru demersul Washingtonului a cărui statură a crescut masiv în ochii celor din regiune după experiența dezastruoasă cu administrația Biden.
În acest context liderii musulmani au considerat că e mult mai avantajos să colaboreze pe diferite direcții cu Tel Avivul-ul, în plan economic și tehnologic, și să-și rezolve interesele imediate, decît să bată în continuare monedă pe “chestiunea statului palestinian”. Regele Abdullah din Iordania are nevoie de stabilitate și de acces la infrastructura de alimentare cu apă din Israel. Pakistanul își dorește să limiteze pe cît se poate o alianță între India și Statele Unite, în timp ce Indonezia, cea mai mare țară musulmană, vrea să intre în OECD. Apoi, India și țările din Golf își doresc să dezvolte o rută comercială terestră majoră prin Arabia Saudită și Israel către Europa care să ocolească strîmtoarea Hormuz pe care Iranul ar putea la un moment dat să o blocheze. Chiar și țări mai îndepărate, precum Kazahstanul – care a fost prezent prin ministrul de externe la Sharm El-Sheikh, speră să beneficieze de diminuarea tensiunilor și de schimbarea atmosferei generale din regiunea extinsă, ceea ce desigur trebuie să fi iritat Moscova.
Este o formulă de abordare foarte diferită de diplomația de tip Oslo, care a eșuat lamentabil, care nu-și propune în nici un caz să încurajeze mișcări pro-democrație precum Primăvara arabă, aplaudată inițial de mulți lideri occidentali, în frunte cu Barack Obama, mișcări al cărui rezultat final a fost să provoace haos și instabilitate în zonă și să faciliteze migrația masivă către Europa. Un analist din Israel descria diplomația lui Trump drept una bazată pe “build on deals, not on dreams”. “Nu pe virtuți sau clarita morală ci pe intereste, pîrghii de intervenție și supraviețuire”.
Faptul că Donald Trump a reușit să reunească la Sharm El-Sheikh, în Egipt, alături de principalii lideri musulmani, numeroși șefi de stat și de guvern (în total acordul este susținut de 59 de țări), într-un format în care a jucat rolul central, a iritat cu siguranță în chip major Beijingul. În plus a pus sub semnul întrebării interpretarea în baza căreia criza din Gaza era văzută drept unul dintre semnele declinului ineluctabil al Vestului plecînd de la cvasi-unanimitatea de la ONU în condamnarea Israelului.
Într-un fel, atît criticile virulente împotriva Occidentului, adesea simpliste, ale lui Mishra prilejuite de conflictul din Gaza, care exprimă explicit resentimentele “Sudului Global” care își pune toate eșecurile și neîmplinirile aproape exclusiv pe seama colonialismului și dominației Vestului cît și cele mai nuanțate ale lui Muhgabani pentru care declinul Occidentului, degradarea instituțională internă, anunță ascensiunea de neoprit a Asiei, secolul asiatic, dau un răspuns întrebării lansate într-un articol recent de pe iDebate, “De ce chestiunea palestiniană preocupă tot mapamondul?”.
Va fi capabil Occidentul să răspundă acestei provocări existențiale pe care mulți par să nu o înțeleagă sau să o subestimeze? E greu de spus. Prin demersul său din Orientul Mijlociu administrația Trump încearcă nu doar să iasă din capcana geopolitică din Orientul Mijlociu care părea de nezdruncinat exploatînd contextul favorabil creat de neutralizarea temporară a ambițiilor agresive ale Teheranului, ca urmare a eliminării unui aliat esențial, Siria sub regimul Assad, alături de degradarea semnificativă a capabilităților Hezbollah, diminuării masive a influenței rusești în regiune și de evoluțiilor din Liban defavorabile Hezbollah, ci să-și amplifice influența politică și militară în regiune în dauna Chinei, Rusiei și Iranului.
Pe de altă parte spațiul occidental rămîne minat de mari provocări interne. Curentul radical de stînga, tot mai influent în Partidul Democrat și în alte formațiuni similare din Europa, promovează o agendă agresiv anti-capitalistă și anti-occidentală în alianță cu grupările radicale islamiste agresive, bine organizate, din Europa.