Curajul de a fi nuanţat

Despre nuanţă în epoci tentate de extreme

Polarizarea opiniilor, pe care utilizarea tot mai compulsivă a reţelelor sociale o favorizează, nelinişteşte de câţiva ani. Cu excepţia celor înregimentaţi politic (mai mult sau mai puţin oficial), a militanţilor îndârjiţi în afirmarea propriei viziuni, numeroşi sunt cei care resimt astăzi, mai peste tot în lume, un puternic „sentiment de opresiune”.

Tocmai despre acest „sentiment de opresiune” a scris Jean Birnbaum, jurnalist şi eseist francez, director al suplimentului Le Monde des livres, în volumul Le courage de la nuance (Curajul nuanţei), apărut la editura Seuil (Paris) în 2021.

Coperta cărţii „Le courage de la nuance” de Jean Birnbaum, editura „Seuil”, 2021

Pentru a face posibilă ieşirea din bulele ideologice ale prezentului, din sărăcia spirituală a viziunii militante, autorul eseului menţionat se îndreaptă către câţiva scriitori dintr-un trecut nu prea îndepărtat, care au excelat în „eroismul măsurii” (p. 17) şi au refuzat „vitrificarea ideologică” (p. 15): Albert Camus, George Orwell, Hannah Arendt, Raymond Aron, Georges Bernanos, Germaine Tillon, Roland Barthes.

Jean Birnbaum remarcă rolul preţios pe care îl joacă experienţa sensibilă în traiectoria unui intelectual, experienţă ale cărei efecte sunt foarte vizibile în cazul lui Camus, cel care critica „raţionalismul fără nuanţe” şi era preocupat să nu devină victimă a „idealismelor prefabricate”, adică, în chiar termenii marelui scriitor francez, a „optimismelor la comandă”. Autorul eseului aici recenzat citează şi aceste cuvinte dintr-o scrisoare a lui Camus adresată fostului său profesor, Jean Grenier: „(...) voi refuza mereu să pun între viaţă şi om un volum al Capitalului” (p. 26). Această poziţie îl va ţine pe Camus departe de agitaţiile altor intelectuali progresişti din generaţia sa şi nu numai, care, în încercarea lor de a pune semnul egalităţii între realitatea socială şi teoriile pe care le susţineau şi în refuzul lor de a admite că dreptatea s-ar putea afla din când în când în tabăra adversarilor, rămâneau orbi în faţa complexităţii existenţei umane şi a societăţii.

A şti să taci

În anumite perioade, de zgomot şi dezbinare (cum a fost perioada de după cel de-al doilea război mondial, dar şi prezentul nostru), a fi un intelectual curajos înseamnă uneori a şti să taci. Gândindu-se în primul rând la vremurile actuale, Jean Birnbaum, care se exprimă foarte rar pe reţelele sociale, scrie: „(...) etica măsurii este o etică a tăcerii” (p. 29).

Dar, desigur, nu tăcerea, ci cuvintele sunt cele care îl preocupă cel mai mult pe Jean Birnbaum în eseul Le courage de la nuance. „Pentru a exista, nuanţa are nevoie de o limbă liberă.” (p. 31). Or, mult prea adesea, cuvintele sunt corupte de diverşi impostori şi de ideologi radicalizaţi. Cuvinte care ar trebui să evolueze liber sunt fixate în sloganuri tocite, dar asurzitoare, ce nu ţin cont de realitate. „Banalitatea răului” (Hannah Arendt) este consecinţa banalităţii discursului. Eichmann – scria Arendt, citată de Birnbaum -, era „incapabil să scrie o frază care să nu fi fost un clişeu” (p. 57), adică era incapabil să scrie o frază gândită şi asumată personal.

Desigur, nu oricine e un intelectual. Problema este însă că mulţi intelectuali se rezumă la a-şi încarna statutul doar prin erudiţie, prin acumulare de cunoştinţe. În opoziţie cu aceştia şi atenţi la efectele nefaste ale culturii fără conştiinţă, s-au situat Georges Bernanos, Hannah Arendt, Raymond Aron şi toţi ceilalţi prezenţi în volumul lui Birnbaum. Integri, detestând ipocrizia, lucizi până la suferinţă, punând orice adevăr dogmatic sub semnul îndoielii, aceştia au salvat figura intelectualului, neaderând la grupul partizanilor „delegaţi la propagandă” (p. 73 - formula îi aparţine lui Raymond Aron).

Adevărul sentimentelor

Şi ajungem negreşit la adevăr, la „adevărul sentimentelor” şi la „justeţea ideilor” (p. 95) – despre care scrie autorul eseului prin prisma lui George Orwell –, imposibil de găsit în „adunările gregare”, „efectele de turmă”, „agitaţiile sălbatice” (p. 112), care o oripilau pe Germaine Tillon.

Ultimul capitol al cărţii îi este consacrat lui Roland Barthes, cel care considera literatura „stăpâna (sau maestra) nuanţelor” şi avea ca deviză în viaţă: „să încercăm să trăim după nuanţele pe care le învăţăm din literatură” (citat de Birnbaum, p. 117). Autorul eseului Le courage de la nuance continuă pe aceeaşi linie: „Literatura este cea mai aptă să subvertească logicile binare; doar ea poate dejuca raţionamentele maniheiste ce împart omenirea între amici şi inamici; într-un cuvânt, literatura este păstrătoarea pluralităţii infinite ce ne defineşte condiţia.” (p. 114)

Volumul Le courage de la nuance însuşi constituie un elogiu adresat unui anumit gen de scriere – eseul – şi puterii acestuia de iradiere, dată de situarea sa la graniţa dintre ficţiune şi filozofie, dintre jocul cu cuvintele şi gândirea filozofică. Cert e că eseul lui Birnbaum este un balsam pentru toţi cei lucizi şi de bună credinţă, pentru toţi cei care nu se pliază pe adevărurile dogmatice, care nu adoptă puncte de vedere doar pentru că sunt acceptate de elite, care nu se tem de confruntarea cu propriile contradicţii, care sunt capabili să vadă bârna din propriul ochi şi care au ştiut să extragă învăţăminte din experienţele propriei vieţi.