Cum trebuie să privim războiul din Ucraina?

Războiul din Ucraina nu este între aceasta și Rusia, nici între Rusia și NATO, ci o confruntare geopolitică pentru schimbarea ordinii mondiale în care Moscova se bucură de susținerea totală a Chinei

Gheorghi Arbatov, una dintre cele mai proeminente figuri publice sovietice din perioada Gorbaciov, este autorul unui celebru avertisment adresat Occidentului, ignorat atunci, la sfîrșitul Războiului Rece, dar care se dovedește extrem de valid, astăzi, la trei decenii și jumătate distanță: “V-am făcut un mare deserviciu, v-am lăsat fără un adversar”.

O anomalie care s-a dovedit a fi una de scurtă durată. Pe fondul aroganței și miopiei geopolitice a Occidentului care și-a externalizat cea mai mare parte a producției industriale, a cultivat agresiv politici nerealiste bazate pe energie regenerabilă ceea ce a dus nu doar la creșterea substanțială a prețului energiei ci și la o dependență periculoasă de metalele rare controlate în proporție considerabilă de Beijing, și și-a neglijat, mai ales europenii, preocuparea pentru securitate, s-a consolidat un redutabil front anti-occidental, în jurul Chinei și Rusiei. Un front care contestă deschis, agresiv, ordinea internațională consolidată după terminarea Războiului Rece, care părea multor a fi una eternă.

Deși evoluțiile pe această linie sunt de mai lungă durată punctul de inflexiune în care acest demers a fost declarat explicit și a fost accelerat substanțial a fost invazia Ucrainei din februarie 2022. E suficient să facem trimitere la declarația comună din 2022 de la Kremlin în care umăr la umăr Vladimir Putin și Xi Jinping au spus că „vor fi schimbări în lume cum nu s-au mai văzut în ultima sută de ani”. Din acest punct de vedere se poate face o paralelă cu războiul din Coreea care i-a făcut pe mulți să realizeze noua realitate geopolitică dominată de primul Război Rece cu toate că Churchill vorbise cu cîțiva ani înainte de noua „cortină de fier”. De aceea, războiul din Ucraina, nu trebuie privit ca unul dintre Rusia și Ucraina, nici măcar ca unul dintre Rusia și NATO, ci ca o confruntare globală în care Moscova se bucură de susținerea totală a Chinei, pe lîngă cele la fel de explicite ale Coreei de Nord și Iranului sau mai discrete ale Indiei și a altor țări din așa numitul Sud Global. O cu totul altă perspectivă.

Ceea ce face ca instrumentele și premizele de la care se pleacă atunci sunt analizate relațiile internaționale și dinamica geopolitică care continuă să fie utilizate inerțial în opiniile exprimate în spațiul public, să fie complet inadecvate. După cum la fel de ruptă de realitate este și speranța, încă prezentă, a prezervării unei ordini internaționale care nu mai există decît pe hîrtie.

Poziționările majoritare promovate în mass media, de think tank-uri, din zona intelectualilor publici, merg încă preponderent pe linia morală, a respectării legislației internaționale prin prisma căreia o agresiune brutală precum cea din Ucraina este inacceptabilă. O viziune fără îndoială tentantă, confortabilă în plan intelectual, dar care intră în coliziune cu o realitate politică care s-a schimbat semnificativ în ultima perioadă. Școala realistă în materie de relații internaționale, numele cel mai cunoscut fiind cel al lui John Mearsheimer, pleacă de la o premiză diferită. Pune în prim plan rolul decisiv jucat de dinamica relațiilor de putere, militară, economică, diplomatică, prin prisma cărora analizează și conflictul din Ucraina. În particular consideră în acest cadru de discuție dacă nu legitimă cel puțin de înțeles pretenția Rusiei de a-și delimita o sferă de influență în Europa care să cuprindă cu siguranță Ucraina și posibil și alte state din fosta Europă de Est. Făcînd trimitere la ceea ce s-a întîmplat întotdeauna în istorie, pentru că, după cum se vede, nu suntem nici pe departe în post-istorie așa cum credeau unii. Pe aceeași linie cu Mearsheimer se situează și Gilbert Doctorow, un expert recunoscut în spațiul sovietic și rus, care în analizele sale geopolitice critică extinderea NATO în estul Europei, extindere pe care o consideră responsabilă pentru războiul din Ucraina.

Astfel de puncte de vedere sunt, previzibil, privite extrem de critic în fostele țări comuniste care în anii 1990 se temeau că vor rămîne undeva într-o zonă gris, deci vulnerabile în fața ambițiilor Moscovei de a-și reface, măcar parțial, fosta sa sferă de influență. Însă ele ne reamintesc că trebuie să privim lumea așa cum este în realitate, nu cum ne-am dori noi să fie, și din această prismă trebuie analizate intențiile și acțiunile marilor puteri.

Oricum, pînă la urmă tranșarea dezbaterii pe tema responsabilităților reciproce este puțin relevantă. Ce este important în acest moment este să privim în mod realist conflictul, miza geopolitică a acestuia, situația de pe teren, pentru a putea fixa obiective realiste și linii roșii, în funcție de resurse (militare, financiare, tehnologice, umane), de riscuri, de capacitatea de reziliență a Occidentului, în contextul noii lumi multipolare.

Această dezbatere extinde în planul relațiilor internaționale teoria lui Thomas Sowell din cartea sa „A Conflict of Visions” privitoare la falia existentă nu doar în spațiul politic, academic, mediatic, ci și în societate în ansamblu, între cele două viziuni: “constrained vision” și “unconstrained vision”. Prima pleacă de la faptul că natura umană, în elementele ei fundamentale, a rămas aceeași de-a lungul mileniilor, este imperfectă și înclinată spre interese proprii. Lucru de care trebuie să ținem cont atunci cînd formulăm politici publice, precum de exemplu cele care țin de siguranța cetățeanului.

A doua are ca punct de plecare ideea, desigur foarte tentantă în plan intelectual, asumată de o mare parte a elitelor politice, academice, culturale, din mass media, că natura umană este perfectibilă, poate fi modelată în sens pozitiv, și că problemele critice din societate, criminalitatea, sărăcia, imigrația, etc pot fi rezolvate prin politicile luminate ale guvernelor. Concept care duce la paradoxuri cum ar fi de exemplu acela că succesul politicilor sociale ar fi măsurat nu prin numărul celor scoși din sărăcie ci prin creșterea numărului celor care primesc beneficii sociale.

Această poziționare ideologică, extinsă în planul relațiilor internaționale, pleacă de la o premiză similară. Aceea că poate fi modelat în sens pozitiv comportamentul statelor astfel încît acestea să renunțe la ambiții de putere și influență, la resentimente istorice, acceptînd arbitrajul unor instituții internaționale și primatul legislației internaționale. Concepție care s-a dovedit de asemenea și aceasta complet eronată, în condițiile în care nu există un guvern global și instituții de forță planetare care să impună respectarea unor norme și legi deși s-a creat această impresie falsă datorită faptului că Statele Unite, din postura de hegemon global, a suplinit parțial acest rol în ultimele trei decenii. Lucrurile s-au schimbat însă substanțial între timp. Suntem în prezent într-o lume multipolară sub semnul unui Război Rece 2.0, e adevărat foarte diferit de primul, cu China preluînd rolul jucat în trecut de Uniunea Sovietică.

Într-un interviu pentru Kyiv Independent istoricul Niall Ferguson se întreba cum se va termina războiul din Ucraina. Cu un deznodămînt de tip Coreea, cu o linie de demarcație care să separe o cincime din țară rămasă în sfera de influență a Rusiei de o restul acesteia și o Ucraină independentă, securizată, ancorată în sfera occidentală, sau cu unul de tip Vietnam în care pe fondul fondul erodării masive a sprijinului din opinia publică de pe ambele maluri ale Atlanticului pentru sprijinirea Kievului Moscova va ajunge la un moment dat să preia controlul asupra întregului teritoriu?

Nu încape nici o îndoială care este scenariul agreat la Kremlin chiar dacă sunt încă destui care sunt convinși că în fapt rușii s-ar putea mulțumi doar cu păstrarea sub administrarea lor a părții de est a țării, pe care o controlau oricum în mare parte și înainte de invazie, cu excepția unei situații interne atît de critice în care nu ar avea de ales, variantă care pare astăzi destul de puțin probabilă. Acest mesaj este de altfel transmis constant de la Moscova pe toate canalele. Ori de cîte ori se discută despre un acord de încetare a războiului, un armistițiu, Rusia, Vladimir Putin personal, au grijă să precizeze că acest lucru e posibil doar în condițiile în care sunt rezolvate “cauzele fundamentale” ale conflictului.

Ce înțelege prin asta Kremlinul? Răspunsul îl găsim în documentele trimise americanilor în decembrie 2021, cu două luni înaintea invaziei, în care se cerea retragerea NATO pe aliniamentele dinaintea anului 1997. Foarte probabil o solicitare maximală dar cu siguranță pentru Vladimir Putin minimul acceptabil era cel puțin o Ucraină în întregime în sfera sa de influență dacă nu chiar și mai mult decît asta, un coridor spre Balcani, prin România și Bulgaria.

Niall Ferguson crede că Ucraina poate continua să reziste pe front, cu sprijin occidental, în condițiile unui război de lungă durată, dar singura soluție pentru a se ajunge la încetarea acestuia ar fi ca Statele Unite și europenii să aplice sancțiuni mult mai dure Moscovei. În discursul de la ONU Donald Trump a criticat India și China care prin importurile masive de petrol și gaz lichefiat susțin economic Rusia. De altfel China subminează și sancțiunile impuse Iranului din cauza programului său nuclear. O nouă dovadă, dacă mai era nevoie de încă una, că în condițiile demersului concertat extra-occidental de impunere a unei noi ordini mondiale, prin intermediul BRICS dar și pe alte căi, apelurile la principii, la moralitate în relațiile internaționale, la respectarea legislației în materie, sunt complet ineficiente și golite de conținut. Ceea ce, între altele, trimite în derizoriu și viziunea adoptată de fosta administrație Biden care punea tulburările de pe planetă sub semnul confruntării dintre democrații și regimuri autoritare. Problema e că, de pildă, India și Brazilia, încadrate evident în categoria „democrații”, sunt mai degrabă de partea Rusiei în războiul din Ucraina, pe care îl descriu ca fiind în realitate un conflict între Rusia și Occident.

Cu prilejul aceluiași discurs Trump i-a criticat și pe europeni care practic importă și ei petrol și gaze lichefiate rusești pe diferite filiere, prin Turcia, India, prin țări din Asia Centrală. “Este o adevărată nebunie să sprijini războiul Ucrainei împotriva Moscovei în timp ce prin aceste importuri ajuți economic Rusia să continue conflictul”. În acest punct se impune o precizare. De cîte ori se discută acest aspect ni se spune, nici nu se poate altfel atunci cînd e vorba de Trump, că președintele american face asta pentru a impune vînzările de LNG american către Europa deși acesta e mult mai scump decît cel provenit din alte surse. Ceea ce e fals. Prețurile sunt absolut comparabile: 12,4 USD/MMBtu în raport cu 11,5 USD/ MMBtu pentru LNG din Qatar (care asigură circa 10% din consumul european), diferența datorîndu-se în principal costului mai mare al transportului, datorită distanței.

Realitatea este că e aproape imposibil, în ciuda retoricii, să impui sancțiuni ample Rusiei, în condițiile în care aceasta e sprijinită mai mult sau mai puțin explicit de numeroase țări din afara spațiului occidental, nu doar de către China, de la India și Africa de Sud la Brazilia. De fapt nu sunt în realitate blocate nici exporturile sau importurile europene de altă natură către și dinspre Rusia, în teorie aflate sub un regim de sancțiuni, doar că acestea nu se mai fac direct ci pe diferite trasee, de exemplu prin Turcia sau țări din Asia Centrală.

Însă în acest context întrebarea de fond este dacă sunt posibile sancțiuni atît de severe încît să-l determine pe Putin să decidă să ajungă la un acord de încetare a focului? Wolfgang Munchau crede că este extrem de naiv să crezi asta într-un articol din UnHerd în care critică sever faptul că Rusia a fost subestimată și avertizează asupra pericolului reprezentat de posibilitatea extinderii războiului pe continent.

Munchau face o analiză interesantă a raportului de resurse de care dispune fiecare parte plecînd nu de la comparația pe bază de PIB în termeni nominali (retorica tipică care spune ceva de genul: economia Rusiei este comparabilă cu cea a Spaniei sau Italiei) ci aceea pe bază de putere de cumpărare (PPP). Și introduce în ecuație nu doar economia Rusiei despre care afirmă că în această cheie este mult mai competitivă decît se apreciază, depășind-o chiar pe cea a Germaniei (ceea ce înseamnă, spune Wolfgang Munchau, că „rușii pot produce cu aceeași bani mult mai multe tancuri decît noi”) ci și în ansamblu cea a blocului format din Rusia, China, Coreea de Nord, Iran. Sigur în principal este de vorba de economia Chinei care măsurată în termeni de putere de cumpărare depășește semnificativ PIB-ul Statelor Unite. Premiza de la care pleacă analiza fiind aceea că suntem de fapt în situația în care din perspectiva resurselor și a forței economice blocul pro-rus ar fi egal, dacă nu chiar superior, celui occidental.

În acest punct merită să facem trimitere la o carte din 2009 a istoricului Azar Gat care contrazice narațiunea dominantă cultivată în Occident, aceea că deznodămîntul celui de-al doilea război mondial a marcat o victorie a forțelor reprezentînd Binele, democrația, în raport cu cele ale obscurantismului, dictaturii. Nu doar pentru că în coaliția cîștigătoare s-a aflat Uniunea Sovietică sub conducerea lui Stalin care era foarte departe de această încadrare generoasă ci, spune el, pentru că în realitate factorul decisiv au fost resursele net superioare de care dispuneau Statele Unite în raport cu Germania nazistă și cu Japonia.

În același context mai trebuie făcută și observația generală că oricum nu doar PIB-urile sunt cele care cîștigă războaiele, alte elemente sunt importante, precum determinarea părților aflate în conflict, capacitatea acestora de a rămîne implicate pe termen lung, chiar în condițiile în care sprijinul la nivelul populației se erodează semnificativ. Iar aici Rusia și China, care sunt regimuri autocratice, au un avantaj real în raport cu reziliența Occidentului.

În acest punct ajungem din nou la întrebarea formulată de Niall Ferguson: care ipoteză este mai probabilă, aceea ca Rusia să fie abandonată de China sau ca Statele Unite, pentru că e greu de crezut că fără America Europa poate asigura cu succes pe termen lung sprijinirea Kievului, să abandoneze Ucraina? Răspunsul pare previzibil iar Niall Ferguson dă exemplul războiului din Vietnam în care după ce s-a ajuns la un acord de pace Vietnamul de Sud a intrat în colaps după ofensiva militară a Nordului. Problema Occidentului este că prin natura regimului politic țările din acest spațiu sunt mult mai vulnerabile decît adversarii lor la presiunile opiniei publice.

Trebuie spus că este totuși discutabil dacă exemplul Vietnamului e potrivit în cazul Ucrainei. Din cel puțin trei motive:

1. Vietnamul de Sud s-a bazat aproape exclusiv nu pe forțele proprii ci pe armata americană iar atunci cînd aceasta s-a retras a rămas complet debusolat;

2. Regimul de la Saigon era acuzat de corupție și nu dispunea de un sprijin popular semnificativ, ceea ce nu e cazul Ucrainei deși și aici există destulă corupție;

3. Europenii au totuși un interes direct să sprijine în continuare Kievul, din rațiuni de securitate, deși nu putem exclude cu totul ipoteza că dacă America se extrage explicit din conflict vor fi nevoiți să ajungă la un acord defavorabil cu Moscova, cedînd poate mai mult decît Ucraina.