De ce criza politică din România nu are de fapt nici o soluţie viabilă

Competiţia Ilie Bolojan - Nicuşor Dan, blocajele impuse de dificultatea de a se ajunge la anticipate, un artificial cordon sanitar şi agendele de partid prioritare, fac demersul aproape imposibil.

„Eu în această ceaţă nu mai cred nimic”. Declaraţia, aparţine lui Kelemen Hunor, şi descrie perfect blocajul structural în care ne găsim. Unii ar putea crede că ceaţa se va risipi după nominalizarea, în sfîrşit, a unui premier de către preşedinte, în persoana lui Eugen Tomac, şi perspectiva de a avea din nou un guvern cu puteri depline.

Numai că ne aflăm încă departe de un astfel de deznodămînt fericit şi oricum, indiferent care va fi acesta, pe fond nimic nu se va schimba în mod semnificativ. Fie vom avea o prelungire a crizei politice, fie un executiv tehnocrat la Palatul Victoria, în mare parte impotent.

Prin decizia de a propune un premier, în persoana lui Eugen Tomac, care formal nu dispune de o majoritate în Parlament, preşedintele şi-a încălcat una dintre condiţiile autoimpuse. Ce şanse are acesta să obţină investitura guvernului pe care îl va propune? După cum arată lucrurile în prezent, cel puţin dacă ne luăm după poziţiile exprimate public de diferitele partide politice, nu pare prea probabil. Transpare asta din majoritatea declaraţiilor politice livrate mecanic pe toate canalele media, inclusiv pe reţelele sociale, în baza punctajelor de comunicare ale fiecărui partid. Chiar dacă se speculează că s-ar putea să existe unele înţelegeri care să permită obţinerea unui vot favorabil pentru investirea unui nou executiv.

E adevărat, Nicuşor Dan nu prea avea de ales. Trebuia să aibă o iniţiativă, fie şi pentru a pune cît de cît presiune asupra partidelor din fosta coaliţie. Care, cu excepţia PSD, al cărui calcul iniţial a eşuat, nu sunt deloc interesate să rezolve criza politică. Dar, ce şanse au Eugen Tomac şi Nicuşor Dan să obţină investirea unui nou guvern? E deocamdată neclar. Se mizează pe faptul că pentru toate aceste formaţiuni, care în fiecare zi, începînd imediat după votul la moţiunea de cenzură, ne explică cum se bat ele pentru binele general, prioritatea absolută este în realitate interesul de partid sau cel personal, în cazul unor lideri. Din acest motiv, cedînd locul la Palatul Victoria unui „guvern tehnocrat”, formaţiunile politice şi-ar micşora decontul electoral aferent unei perioade extrem de complicate, în plan economic şi social. Ca o observaţie suplimentară, se speculează faptul că, printr-o potenţială plasare a „premierului său”, în persoana lui Eugen Tomac, Nicuşor Dan încearcă să facă un prim pas în direcţia creării unui partid prezidenţial, cu care să contrabalanseze un pol previzibil PNL-USR, controlat de Ilie Bolojan. Numai că el nu are forţa politică de care dispuneau la vremea lor Ion Iliescu sau Traian Băsescu, care îşi tractau electoral formaţiunile politice din care proveneau, şi nici nu a avut şansa de a se trezi cu un cadou, conducerea unui partid important, de care a beneficiat Klaus Iohannis.

În ceea ce îl priveşte, Ilie Bolojan urmăreşte trei obiective majore, personale şi de partid, în confruntarea politică actuală: să rămînă în fruntea PNL, să cîştige teren în confruntarea cu Nicuşor Dan în pregătirea unui posibil demers prezidenţial, cine ştie, chiar înainte de vreme dacă actualul preşedinte ar fi suspendat şi demis, şi să degradeze masiv PSD. Retorica privitoare la reforme, livrată în cursul unei campanii de PR intense, e doar o armă în arsenalul bătăliei politice, nici pe departe un scop în sine. Ar mai putea intra pe listă, desigur, şi dorinţa de a rămîne în continuare premier interimar încă o bună bucată de vreme. Mai ales pentru că limitările acestei poziţii nu au împiedicat gruparea din jurul său să-şi plaseze oameni de încredere în conducerea unor companii de stat cheie, precum Hidroelectrica, şi să se achite de obligaţiile asumate la Berlin, oferind, între altele, corporaţiei Rheinmetall aproape 6 miliarde de euro pentru echipamente militare complet neadecvate pentru noua filosofie de război ilustrată din plin de ceea ce se întîmplă pe frontul ucrainean.

Mai mult, ca bonus, a avut grijă să transmită încă un semnal de sfidare deschisă către Washington, după cel cu reactoarele nucleare modulare, eliminînd din finanţarea SAFE un contract de peste 800 de milioane pentru vehicule militare amfibii Piranha (cele de la Rheinmetall nu sunt amfibii) produse în România într-o asociere cu o corporaţie americană. Ceea ce a conferit crizei politice de la noi şi o dimensiune geopolitică, de care chiar că nu era nevoie, cu atît mai mult cu cît în joc e securitatea ţării.

Dacă parcurgem lista lui Ilie Bolojan aparent primul obiectiv pare îndeplinit, menţinerea sa în fruntea PNL nu pare să fie ameninţată. Deşi ieşirea de la guvernare presupune şi riscuri. Apoi, poziţia de premier interimar nu mai este neapărat tentantă, avînd în vedere vremurile extrem de complicate care ne aşteaptă. Dilema pentru Ilie Bolojan şi PNL este alta. Să accepte un guvern Tomac care să-l scape imediat de presiunea socială sau, din contră, să-l pice pentru a menţine retoric presiunea atît asupra PSD, cu mesajul de acum standard că acesta este responsabil pentru provocarea crizei, aşa că trebuie să-şi asume guvernarea împreună cu AUR, cît şi asupra lui Nicuşor Dan, care ar rămîne în continuare cu respectiva criză politică nerezolvată pe cap? Mai ales că preşedintele şi-a impus singur, pentru rezolvarea ecuaţiei politice, nişte condiţii practic imposibile: un guvern cu sprijin majoritar în Parlament, păstrarea „cordonului sanitar” – deci fără AUR, fără alegeri anticipate.

În ceea ce îl priveşte, PSD suportă consecinţele unei estimări eronate: aceea că după ce moţiunea de cenzură va trece, liberalii îl vor elimina pe Ilie Bolojan din fruntea partidului, aşa cum s-a întîmplat în trecut cu Nicolae Ciucă, Florin Câţu sau Ludovic Orban, şi imediat va fi refăcută fosta coaliţie cu un alt premier PNL mai acceptabil. Se miza pe faptul că formaţiunea condusă de Sorin Grindeanu ar fi urmat să beneficieze electoral de faptul că a provocat eliminarea unui „prim-ministru odios” care a impus măsuri nepopulare. Numai că nu s-a întîmplat asta iar prin prelungirea crizei PSD tinde să devină perdantul principal. De partea cealaltă, AUR nu poate decît să crească şi mai mult electoral. Mai ales că nici nu i se poate reproşa că nu pune umărul la rezolvarea crizei din moment ce preşedintele îl exclude explicit din orice formulă de guvernare. În timp ce binomul PNL – USR pare să-şi prezerveze scorul electoral sau chiar să crească uşor, cu toate că într-o situaţie atît de fluidă a face astfel de calcule este extrem de riscant.

Capacitatea de a depăşi orice criză politică din România este minată din start de prevederea constituţională, foarte greu de îndeplinit, în baza căreia decizia finală privind declanşarea unor alegeri anticipate trebuie luată în Parlament de către membrii acestuia, care sunt, evident, foarte puţin interesaţi să treacă din nou printr-un examen electoral, riscant în cazul multora dintre ei. În alte ţări, o astfel de decizie revine şefului statului, chiar şi atunci cînd acesta are un rol mai degrabă ceremonial, aşa cum se întîmplă, de exemplu, în Italia, Germania, Slovenia sau Bulgaria (unde au avut loc recent cinci rînduri de alegeri). Ori, în România, deşi preşedintele are puteri consistente, nu are acest atribut.

Un alt blocaj, de data aceasta autoindus, este un concept inventat în interiorul UE, cu larga încurajare a Bruxellesului, şi uneori chiar mai mult decît atît: „cordonul sanitar”. În baza acestuia, formaţiunile etichetate drept „extremiste”, care s-ar abate de la „valorile europene”, trebuie excluse obligatoriu din orice formulă de guvernare, indiferent de dimensiunea sprijinului primit la urne. Conceptul nu e doar problematic şi de fapt anti-democratic, pentru că în numele „salvării democraţiei” elimini din start segmente importante dintre votanţi (AFD în Germania sau RN în Franţa, partide care intră în această categorie, sunt pe primul loc în sondaje, cu 28 de procente, respectiv peste o treime din electorat, în timp ce la noi AUR are în unele sondaje 40 de procente) dar şi contraproductiv, chiar din perspectiva avocaţilor „cordonului sanitar”, pentru că nu face decît să enerveze publicul şi să crească constant zestrea electorală a formaţiunilor aflate sub un embargou guvernamental. În acest fel se ajunge la guvernări cu coaliţii complet nefuncţionale, cu interese şi agende ideologice incompatibile. Rezultatul: paralizia politică. Se vede asta, de pildă, în Germania, unde majoritatea iniţiativelor lui Friedrich Merz, care a devenit între timp cel mai nepopular cancelar din istoria postbelică a ţării, sunt sabotate chiar de partenerul de coaliţie, Partidul Social Democrat.

În plus, conceptul de „valori europene” şi eticheta de „extremism” sunt manevrate extrem de selectiv. În realitate, multe dintre formaţiunile acuzate de extremism nu au făcut decît să exploateze aroganţa şi maniera excesiv de ideologică prin care partidele tradiţionale au promovat politici în domenii precum imigraţia, „combaterea schimbărilor climatice” sau identităţile sexuale, în contradicţie cu ceea ce dorea majoritatea populaţiei. La noi, sprijinul pentru AUR a crescut pe fondul nemulţumirii generalizate faţă de partidele care au asigurat guvernarea în ultimele decenii, amplificată de criza economică pe care o traversăm. Pentru că, altfel, în ciuda retoricii livrate mecanic în spaţiul public, sunt greu de găsit argumente pentru acuzaţia de extremism dacă ne raportăm la politicile şi poziţiile publice ale partidului. Asta nu înseamnă neapărat că AUR ar avea soluţii miraculoase în situaţia actuală, însă beneficiază, în mod natural, de faptul că nu a fost niciodată la putere.

În acest ultim caz, ca şi, de exemplu, atunci cînd vine vorba de AFD-ul german, ceea ce îngrijorează Bruxelles-ul este probabil blocarea sau oricum limitarea masivă a sprijinului pentru Ucraina. În plus, spre deosebire de AUR, în cazul AFD, care şi-a trimis reprezentanţi la forumul economic în curs de desfăşurare la Sankt Petersburg, sunt manifeste opoziţia faţă de ajutorarea Ucrainei, simpatia faţă de Moscova şi dorinţa de a relua legăturile bilaterale, inclusiv în privinţa livrărilor de gaze naturale prin conducta Nord Stream. Ceea ce ar putea fi un motiv real de îngrijorare din perspectivă geopolitică. Însă aplicarea cordonului sanitar nu rezolvă problema de fond. Formaţiunea nu face decît să exprime politic un destul de larg sentiment de simpatie faţă de Rusia, existent în societatea germană, preponderent în fosta Germanie de Est dar prezent şi în vestul ţării.

Cu două decenii în urmă, un sondaj de opinie releva faptul că aproape jumătate dintre germani nu vedeau neapărat ţara lor ca parte a Occidentului, ci undeva între Vest şi Est. Şi chiar dacă invazia rusească din Ucraina a mai influenţat opiniile pe această temă, pe termen mediu şi lung vom asista, foarte probabil, la o revenire la bunele relaţii bilaterale existente în trecut. Ar fi înţelept să avem şi noi asta în vedere, din perspectiva securităţii naţionale, atunci cînd ne gîndim la poziţionările şi alianţele pe care ne bazăm. Pentru că astfel de percepţii profunde existente într-o societate precum cea germană, la fel ca şi anti-americanismul vechi de decenii, manifest, de pildă, în Germania sau în Franţa, au o mare inerţie, nu dispar definitiv sub impactul unor evoluţii de moment. E interesant că la forumul de la Sankt Petersburg, în cursul unei întîlniri cu mass media, răspunzînd întrebărilor unui jurnalist german, Vladimir Putin a ţinut să facă trimitere la o veche viziune a generalului De Gaulle care, în perioada Uniunii Sovietice, îşi imagina un spaţiu de cooperare comun, de la Atlantic la Urali, ba chiar pînă la Vladivostok, din care să fie excluşi anglo-saxonii.

Dar, dacă ne întoarcem la etichete şi acuzaţii de extremism, trebuie remarcat faptul că acestea sunt selective şi asimetrice. Atunci cînd e vorba de partide conservatoare, precum PiS-ul din Polonia, care se opun acumulării de puteri sporite la Bruxelles şi procesului subteran, treptat, de federalizare de facto, Comisia Europeană reacţionează agresiv, prin declaraţii critice şi măsuri financiare punitive, blocînd fonduri precum cele din PNRR. În schimb, închide ochii atunci cînd e vorba de guvernul socialist de coaliţie din Spania, care include un partid cu adevărat extremist de stînga, Podemos. În condiţiile în care atît actualul premier, Pedro Sanchez, cît şi fostul lider socialist, Zapatero, se confruntă cu serioase acuzaţii de corupţie, inclusiv legate de deturnarea unor fonduri europene pentru salvarea unei companii aeriene din Venezuela, în perioada regimului Maduro.

Dacă revenim însă pe teren propriu, chiar dacă un guvern Tomac va fi în final investit, acesta nu va fi unul viabil, nu va putea face mai nimic consistent, oricît de onorabile şi competente ar fi persoanele care l-ar compune. Problema de fond este că, în cel mai complicat şi periculos moment geopolitic pe care îl traversăm din 1990 încoace, România se confruntă cu o criză structurală multiplă, profundă, extrem de greu de depăşit. Avem simultan o situaţie economică precară, cu deficite nesustenabile, la care s-a ajuns în urma erorilor repetate de guvernare de peste un deceniu, într-un context în care şi Uniunea Europeană, afectată de un deficit semnificativ de competitivitate în domeniul tehnologiilor de vîrf, pierde teren constant pe plan global, cu multe instituţii, la nivel central şi local greoaie şi ineficiente, un vid exasperant de lideri politici autentici şi credibili şi o clasă politică în ansamblu mediocră.