Contradicţiile memoriei colective în Europa Centrală şi de Est

O analiză regională

Conceptul de „memorie colectivă” a fost dezvoltat de filozoful și sociologul francez Maurice Halbwachs ca fiind „suma de amintiri, cunoștințe și informații comune unui grup social, care îi formează identitatea”. Conform acestei definiții, ar părea că suntem în fața unui fenomen fără dinamism, a unei realități împietrite. Anii tranziției din Europa Centrală și de Est au demonstrat însă că memoria colectivă nu este un depozit neutru al trecutului, ci un proces viu și selectiv. Ea filtrează, rescrie, uită și sacralizează în funcție de nevoile prezentului. Confruntarea cu moștenirea comunismului, cu traumele războaielor și cu reașezările sociale de după 1989 a generat un amestec de nostalgii, contestații și instrumentalizări politice.

România – nostalgia ca simptom al prezentului

În România, dezbaterea memoriei comunismului se reactivează periodic prin sondaje care arată niveluri ridicate de nostalgie. Un studiu INSCOP Research comandat de IICCMER (derulat în perioada 25 iunie – 3 iulie 2025) a stârnit reacții virulente în societate fiindcă a indicat faptul că „mai bine de jumătate dintre respondenți consideră că regimul comunist a însemnat mai degrabă un lucru bun pentru România”, în timp ce aproape o treime nu sunt de acord cu acest lucru.

Explicațiile invocate de sociologi trimit la percepția unei „securități” cotidiene din trecut, la stabilitatea locului de muncă și a prețurilor, la egalitarismul perioadei, dar și la uzura morală și socială a tranziției. Se știe că nostalgia nu este reductibilă la idealizarea trecutului; ea semnalează și un „negativ al prezentului” – crize de încredere, polarizare, oboseală instituțională.

În planul memoriei colective, România oscilează între condamnarea oficială a crimelor comunismului și recuperări parțiale ale unor elemente de viață cotidiană din epocă. Studiile observă că „percepțiile despre comunism variază transregional, dar peste tot coexistă tendințe de condamnare și idealizare” – o ambivalență descrisă ca normalitate a postcomunismului.

„Memoria comunismului plutește între încercări de a învinge trecutul dictatorial și idealizări ale socialismului de stat”. Ulf Brunnbauer, Contemporary European History (2012)

În plan civic, datele Eurobarometrului din 2024–2025 arată că românii rămân printre cei mai atașați cetățeni de proiectul european, chiar dacă nivelul de satisfacție față de funcționarea democrației interne este fluctuant. Această dublă mișcare – pro‑UE, dar critică la adresa instituțiilor naționale – alimentează un climat în care memoria colectivă este caracterizată pe de o parte de o anumită volatilitate și, pe de altă parte, de interpretări partizane, la limita propagandei.

Polonia – eroism și lupte pentru denumiri de străzi

Polonia oferă probabil cel mai studiat caz de memorie colectivă din regiune. Cultul eroismului – de la Revolta din Varșovia la „Solidaritatea” și la amintirea Poloniei mari – coexistă cu nostalgii pentru viața cotidiană a RPP (Republica Populară Polonă) dar și cu puternice sentimente antirusești. Cercetări CBOS arată însă că polarizarea cea mai mare survine între beneficiarii și perdanții tranziției, iar dezbaterile despre „decomunizarea” spațiului public (străzi, monumente) coagulează energii civice considerabile.

Un studiu publicat în Contemporary European History examinează reacțiile publice la redenumirea străzilor în Polonia după 2018: consultări ample, opoziții locale, argumente estetice și pragmatice, într-un duel al ideologiei cu obișnuința și cartografierea afectivă a locurilor.

„Nu toată lumea se identifică cu persoana care dă numele străzii; pentru mulți, strada este pur și simplu un reper practic.” E. Ochman, Contemporary European History (2024)

În societatea poloneză este recunoscută o „disproporție vizibilă între beneficiarii și perdanții tranziției”, ceea ce explică recurența nostalgiei. Recenta victorie în alegeri a unui lider asociat cu politicile europene suveraniste poate fi semnalul că polonezii trăiesc o epocă de exacerbare a sentimentelor de mândrie națională, favorizată și de războiul din Ucraina. Comentatorii polonezi notează că acest fenomen a dat amploare unui consum cultural specific, concretizat într-un turism al memoriei, comerț cu suveniruri și înființarea de muzee private.

Ungaria – Mitul Trianonului și politica memoriei

În Ungaria, centrul de greutate al memoriei colective nu este epoca socialistă, ci trauma Tratatului de la Trianon (1920). Cercetătorii au arătat cum, în ultimul deceniu, acesta funcționează ca un „mythomoteur” – un motor mitic al identității – în jurul căruia se rearanjează discursurile naționaliste.

Noul val de „politici ale memoriei” în Ungaria alimentează forme noi de naționalism și resemantizează simboluri, comemorări, toponime, toate cu referiri directe la Ungaria Mare. În acest context trebuie plasate și sprijinul pentru echipele de fotbal din zone maghiare din România și Slovacia, vizitele neoficiale frecvente și discursurile revizioniste din Transilvania și chiar jocul subtil de apropiere de SUA lui Trump, în contrast cu politica pro-Bruxelles și pro-Soros din România și din Republica Moldova.

„Valul actual al politicilor memoriei a devenit motorul unor noi forme de naționalism în Ungaria.” M. Feischmidt, Nationalities Papers (2020)

Bulgaria – uitare, nostalgie și ignorarea istoriei

În Bulgaria, există o dublă dinamică: pe de o parte, „uitarea colectivă” a socialismului de către generațiile tinere, iar, pe de altă parte, persistența unor nostalgii nedefinite clar pentru siguranța zilei de mâine și egalitarism social. Bulgaria este exemplul clasic al ideii că individul va renunța întotdeauna la libertate pentru siguranță. Un raport Alpha Research citat adeseori în mass-media bulgară evidențiază proporția foarte mare a tinerilor care declară că „știu foarte puțin” despre comunism. Sociologia memoriei insistă că acest vid de cunoaștere facilitează mitificări ulterioare.

„Socialismul este treptat uitat, în timp ce eșecurile tranziției servesc drept argumente pentru a mitiza acele vremuri.” Alpha Research (sinteză citată în BTA/sofia‑platform.org)

În paralel, studii culturale descriu nostalgia pentru Realismul Socialist ca pe un obstacol în dezbaterea critică a trecutului: memoria estetică funcționează uneori ca „mit”, mai degrabă decât ca analiză.

O analiză transversală a tiparelor regionale

Privite împreună, cele patru cazuri conturează trei tipare recurente:

• Ambivalența condamnare/idealizare – condamnarea crimelor coexistă cu valorizarea stabilității cotidiene din trecut.

• Politizarea memoriei – statul și actorii politici rescriu trecutul pentru a legitima prezentul.

• Cunoaștere discontinuă – goluri educaționale, mai ales la tineri, care facilitează nostalgii și analize lipsite de spirit critic și impregnate de mitul măreției popoarelor respective necritice.

Această comparație sugerează că memoria colectivă este un câmp de echilibru precar: între justiția tranziției și oboseala socială, între pedagogia democratică și mitologii identitare. Când scade satisfacția în legătură cu realitatea prezentului, trecutul devine mai frecventabil.

Contradicțiile memoriei colective din Europa Centrală și de Est nu vor dispărea prea ușor fiindcă ele sunt modul natural prin care societățile negociază sensul trecutului în funcție de prezent. Pentru o înțelegere deplină a istoriei ca matriță esențială a prezentului, două direcții par esențiale: creșterea eforturilor pedagogice de a promova cunoașterea obiectivă a trecutului în context european a acestor țări și încurajarea unei memorii pluraliste, care să recunoască suferința și complexitatea trecutului, fără a instrumentaliza politic trecutul.