Ciorbă de burtă de rinocer

Invitație la o călătorie hermeneutică

Nervos nevoie mare pe mine dintr-un motiv pe care nu l-am înțeles niciodată pe deplin, un confrate, care este și critic teatral, mi-a trimis niște mesaje tăioase, în care mă numea „rinocer”. Ba chiar cred că le-a publicat și pe facebook. Deși s-au scurs ceva ani de atunci, îmi aduc aminte cu mare precizie că, dincolo de reproșuri, m-a uluit alăturarea mea de imensele mamifere cu corn. La început, am crezut că respectivul apelativ este o aluzie la trupeșenia mea arhicunoscută și la o oarecare proeminență a nasului. O vreme, am acceptat această explicație, deși simțeam că nu se potrivește.

După vreun an de la invective, într-un moment de leneveală și de solitudine inspirat de filozofii germani, am avut o revelație. Deși era cumva contraintuitiv din punctul meu de vedere, mi-am dat seama că amicul se referea la mine ca la un personaj din piesa de teatru „Rinocerii” de Eugen Ionescu. Am verificat și am constatat că, într-adevăr, în cultura contemporană europeană există și un fenomen denumit „rinocerizare”, care desemnează în general drumul individului conformist spre aderarea entuziastă la fascism. Cum eu trăiesc pentru a afla mereu lucruri noi, mi s-a părut tare interesant, chit că n-am înțeles în ce fel sunt eu un adept al lui Mussolini. Așa că am cercetat tot felul de texte despre rinoceri. Și m-am lămurit că eu am altă viziune asupra acestui simbol, iar peste această concluzie s-a așternut praful. Care s-a tot îngroșat până aseară, când un amic m-a întrebat: „Ai văzut ce nebunie e pe rețele cu clipul Taxi despre rinoceri?”

Ce mare lucru să fii rinocer?

Nu văzusem, dar, zgândărit de amintirea propriei dileme intelectuale, am căutat melodia și am ascultat-o. Nu m-a surprins nici prin caracterul ei politic angajat, nici prin mesajul „contra urii”, care se desfășoară (aparent organizat) în media și pe online în diferite forme, de la acțiuni jurnalistice și postări ale personalităților, la clipuri video și emisiuni de talente. Alcătuirea clipului video nu e nici ea ceva nou, fiindcă am mai văzut-o la „Cele două cuvinte” și la „Ești iubibilă”. Văzând succesiunea de efigii mișcătoare care sunt asociate în mod notoriu cu mesajele ultraprogresiste, mi s-a părut că asist mai degrabă la reunirea unor camarazi de front decât la un act artistic. Ba chiar am zâmbit, fiindcă mi-am adus aminte de o seară petrecută într-un grup de pe malul Bahluiului, în care, spre noi a sprintat un prieten, fugărit de doi inși. „Băi, care sunteți acolo?” a strigat el cu un glas gâtuit. „Toți!” i-a răspuns cineva. „Numai atâția?” s-a auzit din nou vocea gâfâită. Așa și oamenii ăia: s-au adunat cu toții ca să ne spună că, dacă nu trăiești sub curcubeu, ești un rinocer.

Scopul acestui articol este însă acela de a vă invita la o călătorie hermeneutică călare pe un rinocer și nu analiza politică, pe care va trebui să o atingem, dar diafan, în final.

În Africa, rinocerul este privit ca o forță telurică primordială, imposibil de dominat. Cornul său simbolizează deopotrivă solitudinea și relația sacră a animalului cu cerul. Este considerat un gardian al familiei și paznic al izvoarelor. În vechile texte budiste, este asociat arhetipului singuraticului, al celui care n-are nevoie de turmă pentru a urma calea dreaptă. În India, rinocerul alb e o figură mitologică a puterii absolute, iar despre cornul său se crede că are valențe tămăduitoare și poate transfera o virilitate primordială, de genul celei care a dus la apariția întregii lumi.

Analizat în cheie jungiană, rinocerul poate fi privit ca o variantă a Umbrei: instinctul brut, vechi, respins de conștiință, dar încă plin de energie vitală. El este ceea ce omul modern a pierdut – forța de a trăi fără mască, fără îndoială. Când acest arhetip e integrat, el oferă stabilitate, instinct de supraviețuire și curaj autentic. Când e reprimat, se transformă în orbire, violență, egocentrism – forța care nu mai slujește viața, ci o strivește.

Dacă aplicăm modelul lui Campbell de definire a arhetipului, rinocerul poate fi privit ca un gardian al trecerii dintr-o lume în alta: dacă eroul îl înfruntă cu puterea rațiunii, îi provoacă forța distructivă, dacă îi vorbește și îi explică, îl poate transforma chiar în aliat.

Iată deci că, din confruntarea sa cu mitologia indiană și africană și cu hermeneutica, rinocerul iese cumva în avantaj, deși toată lumea recunoaște că este și posesorul unui instinct al distrugerii iraționale, odată ce este înfruntat cu agresivitate. Ionescu îl plasează însă într-un cu totul alt context simbolic, transformându-l într-o bestie influențabilă și fără minte, un fel de replică la porcul care ajunge să conducă „Ferma animalelor”. Personal, deși apreciez dramaturgia lui Ionescu, nu înțeleg această alegere, mai ales că Europa are miturile ei care se potriveau la fel de bine, cum ar fi Procust sau omul care se transformă în lup și ucide de dragul crimei. Hai să-mi văd însă lungul nasului și să nu mă pronunț despre clasici!

Dar ce sens ar avea o călătorie, fie ea și călare pe un rinocer, dacă eroul nu s-ar întoarce la realitatea de la care a pornit și care, în cazul nostru, este clipul trupei Taxi? Prezumția artiștilor este că toți aceia care nu rezonează cu poziția publică a personalităților care mimează cântatul sunt niște rinoceri. Conform hermeneuticii lui Ionescu, sunt deci niște conformiști care se transformă în fasciști. Și asta e tulburător, fiindcă nu mai înțeleg cine e fascistul...

E adevărat că românii sunt conformiști. Dar oare să fie direct fascist acela care preferă, în liniștea și intimitatea căminului său, să mai creadă în familia tradițională, în cultura strămoșilor, în biserica lui și în legile rânduite ale biologiei? Culmea este că la întrebarea asta ar trebui să răspundă niște oameni care, dacă ar fi creat în SUA un clip în care să ia în derâdere miturile și credințele unor popoare care însumează vreo trei rase și peste trei miliarde de oameni în virtutea unei construcții simbolice a omului alb, ar fi fost declarați rasiști și ar fi devenit victima unui fenomen de cancel culture. Să nu uităm: rinocerul este exclusiv malefic doar în viziunea unei minuscule elite europene.

E adevărat că românii sunt conformiști. Dar oare să fi trecut noi granița spre fascism? Cu siguranță, da! Iată ce a spus un român care gândește ca un fascist: „Una dintre discuții, care nu poate fi purtată încă, este dacă nu cumva protecția socială a permis unor oameni, care altminteri n-ar fi făcut atât de mulți copii, să facă mult mai mulți copii decât ar fi trebuit, în urmă cu 30, 40, 50 de ani. Copii care nu întotdeauna… Înțelegi ce vreau să zic… În vreme ce intelectualii au făcut un copil sau zero.” Ce mai tura-vura, apel la eugenie! Problema este însă că aceste cuvinte au fost rostite de unul dintre cei care apar în clipul cu pricina, și anume de domnul Mândruță, omul care se teme de rinoceri. S-o fi reflectat din greșeală într-o oglindă!

Până la urmă, mult zgomot pentru nimic. Concluzia este că asistăm la o de(z)gustare națională a ceea ce eu cred că este un new entry în gastronomia românească: ciorba de burtă de rinocer.