Cine e mama lui Big Brother?

Despre Orwell, Huxley și o potriveală cu șosete până la gleznuțe

Se spune că, în România, toată lumea se pricepe la fotbal și la politică. În cazul părerilor despre ofsaid, penalti, fecesebeu sau echipa de sub Podul Grant exprimarea nu e dificilă, fiindcă necesită amestecarea a maximum treizeci de sintagme de lemn, cu niște vorbe de mahala și cu arta de a scuipa cu precizie coji de semințe în timpul discursului. Atunci când vine vorba de politică însă, românii își doresc să epateze și simt nevoia de neînțeles de a folosi referințe livrești. Pe care nu le deprind însă de la sursă, prin studiu analitic, ci le prind din alte... comentarii politice. De aici, cascada referirilor la sistem, la Big Brother și la porcul care devine protagonist în „Ferma animalelor” de George Orwell, simbol universal pentru pericolul care pândește de la răsărit.

Orwell – viitorul ca frică și supraveghere

George Orwell, pe numele real Eric Blair, a fost un intelectual din clasa mijlocie britanică, atras de ideea de justiție socială. În calitate de jurnalist, ca să se documenteze, a experimentat nemijlocit sărăcia alături de muncitori în nordul Angliei („The Road to Wigan Pier”), a fost polițist în Birmania, experiență care i-a întărit aversiunea față de imperialism, și a luptat ca voluntar în Războiul Civil din Spania, alături de comuniști. Acolo a descoperit cum stalinismul își lichida propriii aliați de stânga, ceea ce l-a oripilat, fiindcă ideile lui socialiste se apropiau de viziunea internaționalistă a lui Troțki, personaj marginalizat de Stalin. Această trădare a idealurilor socialiste l-a marcat pentru totdeauna.

Orwell nu a devenit anticomunist, ci a rămas un socialist antitotalitar: dorea egalitate economică, dar refuza dictatura. Această tensiune biografică se regăsește direct în operele lui. „Animal Farm” (1945), care e mai de grabă o fabulă extinsă decât un roman, satirizează modul în care o revoluție ajunge să-și devoreze propriile idealuri, iar „1984” (1949) arată până unde poate merge dictatura fricii și a supravegherii. Ambele cărți se hrănesc din experiențele directe ale lui Orwell cu minciuna propagandistică și cu violența politică. De remarcat este însă faptul că scriitorul nu a căutat niciodată să distrugă metaforic ferma, de pildă, ideea lui de rezolvare a conflictului fiind o colaborare colhoznică dominată de idealul socialismului planetar.

Din toate aceste motive, folosirea stereotipică a imaginilor orwelliene atunci când vine vorba despre critica socialismului sau despre pericolul reprezentat de viziunea rusă asupra societății e de neînțeles și denotă o gravă lipsă de cultură politică și literară.

Aldous Huxley – viitorul ca dictatură a plăcerii

Publicat în 1932, romanul „Brave New World” imaginează o societate unde oamenii nu mai sunt oprimați prin frică, ci seduși prin plăcere. Drogul „soma”, sexul fără limite și divertismentul continuu sunt instrumente de control mai eficiente decât orice poliție secretă. Pentru a înțelege pe deplin atmosfera romanului, să notăm că, în lumea imaginată de scriitor, cea mai mare jignire pe care o puteai adresa cuiva era să-l întrebi cine e mama lui și că dezvoltarea intelectual-emoțională a adolescenților era ghidată de ingineri emoționali, și nu de părinți.

Această viziune vine din formația și familia lui Huxley. Născut într-o familie de elită britanică (bunicul lui, Thomas Henry Huxley, fusese „bulldogul lui Darwin”), a studiat la Oxford și a frecventat cercuri artistice cosmopolite. Nu a fost nici socialist militant, nici fascinat de politică de partid. Mai degrabă, era un liberal elitist și pacifist, sceptic față de democrația de masă și uniformizarea prin tehnologie. Toate acestea se regăsesc în „Brave New World”: o critică a modernității industriale și a culturii de consum, scrisă de cineva care privea cu o anumită detașare intelectuală lumea politicii.

Aldous Huxley a fost nominalizat de nouă ori la Premiul Nobel pentru Literatură, dar nu l-a primit niciodată, spre deosebire de fratele său vitreg, Sir Andrew Fielding Huxley, care și-a adjudecat Premiul Nobel pentru Medicină încă de la prima nominalizare.

Războiul referințelor

Tensiunea ideologică generată inevitabil de o comparare a viziunilor distopice ale celor doi autori britanici a fost resimțită la noi și în comunism. „Ferma animalelor” a apărut în 1963, la Editura pentru Literatură Universală, într-un tiraj extrem de redus, în traducerea lui Constantin Chiriță. „1984” a fost publicat odată cu relaxarea impusă de Ceaușescu în primii săi ani de putere, adică în 1968, la Editura Univers. Spre deosebire de opera lui Orwell, „Minunata lume nouă” a apărut la Editura Politică, în 1969, în traducerea lui Ion Vinea și cu un vast aparat critic menit să explice ideologic respectiva viziune asupra viitorului. Este limpede deci că propaganda comunistă a simțit că opera orwelliană e mai aproape de țelurile sale. După 1989, au apărut mai multe ediții ale tuturor celor trei cărți.

În discursul politic actual, referințele la „Ferma animalelor” sau la „1984” sunt numeroase. Auzim mereu de Big Brother, de Sistem, de pericolul ca peste noi să vină conducerea unor porci vorbitori de limbă rusă. Aceste simboluri sunt deja comune și au chiar tendința de a fi repetate mult prea des. Despre cealaltă perspectivă, a unei lumi distruse de o generație care nu-și cunoaște și nu-și respectă părinții, care e sclava unor plăceri perpetue și e educată prin inginerii sociale, nu se prea vorbește.

Cei doi autori britanici au scris despre moartea civilizației așa cum o cunoaștem noi azi: fie va sucomba în dulcea amorțeală a plăcerii (Huxley), fie sub cizma fricii (Orwell). Ne putem întreba desigur ce este mai probabil: să vină rușii peste noi sau să devenim un paradis progresist în care familia, religia, mândria națională și tradițiile să se topească într-o viziune a diversității și a diversificării perpetue? Evident, răspunsul la această întrebare este de natură a polariza societatea noastră actuală și va fi identificat de fiecare dintre noi în structura profundă a intelectului său, fiindcă rândurile de mai sus se doresc o invitație la meditație și nu un verdict.

O lectură echilibrată a articolelor de opinie, a textelor diferitelor scrisori deschise sau a postărilor unor intelectuali români impun însă realitatea că referințele orwelliene, cele care amenință cu iminența unei invazii rusești, sunt într-un covârșitor avantaj în raport cu cele la opera lui Huxley. Și nu se poate să nu zâmbești gândindu-te la cât de minunat se potrivește lucrul ăsta cu agenda ideologilor cu gleznuțele la vedere, pe care merită însă să îi întrebi: Fraților, cine e mama lui Big Brother?