De ce „chestiunea palestiniană” preocupă tot mapamondul?

Agendele politice interne, iritarea lumii musulmane față de existența unui implant occidental în regiune, agenda de stînga radicală îmbrățișată de o parte a elitelor occidentale, sunt motivele reale

În discursul de acceptare a primului său premiu Emmy actrița Hannah Einbinder și-a declarat susținerea pentru “eliberarea Palestinei” explicînd că era datoria ei sacră, ca evreică să critice statul evreu, “etno-naționalist”, pentru că problema Palestinei “îi este foarte dragă”. În timp ce, etalîndu-și ținutele flamboiante actrițe ca Eibinder alături de marea majoritate a suflării de la Hollywood țineau să comunice lumii cît de mult sunt preocupate de cauza cu pricina utilizînd platforma oferită de Gala Emmy, o adevărată “orgie de anti-sionism cu șampanie”, în descrierea The Free Press, nu s-a spus niciun cuvînt despre asasinarea lui Charlie Kirk, probabil cea mai mediatizată ucidere a unei personalități politice din anii '60 încoace.

Un eveniment pe care mulți l-au comparat în ceea ce privește impactul potențial cu asasinarea lui Martin Luther King. Și nu e deloc o exagerare dacă ne uităm la ceremonia uriașă dedicată lui Charlie Kirk găzduită de un stadion din Glandale, Arizona, care a avut o audiență impresionantă, estimată la peste 100 de milioane, pe televiziunile americane și străine și online, la care a participat practic întreaga echipă de vîrf a administrației Trump, în frunte cu președintele, sau la sutele de manifestări în onoarea acestuia nu doar pe tot cuprinsul Americii ci și pe plan global, din Coreea de Sud, Australia, Africa de Sud pînă în Europa. Ceea ce nu face decît să ilustreze enorma falie care desparte majoritatea elitelor culturale, academice, din mass media, de restul populației, apreciere în mare măsură valabilă și în Europa.

Mulți se vor întreba probabil de ce „chestiunea palestiniană”, în particular ceea ce se întîmplă acum Gaza, preocupă atîta lume? Propaganda globală în materie nu este comparabilă decît cu cea privitoare la Schimbările Climatice care ar fi provocate în principal de om, concluzie mai mult decît discutabilă dacă ne uităm in istorie, la ultimii zece mii de ani, cînd am asistat la modificări mult mai dramatice ale climatului. De fapt ambele narațiuni sunt utilizate în sprijinul unei agende globale de tip Davos de remodelare profundă a lumii așa că nu e de mirare că se intersectează în multe locuri.

De pildă ONU, o instituție în tot mai mare măsură discreditată, este fixat obsesiv doar pe această temă deși există în lume multe alte nenorociri, violări flagrante ale drepturilor omului, crize umanitare. În ultimii zece ani au fost votate în Adunarea Generală ONU peste 150 de rezoluții de condamnare a Israelului, mai mult decît numărul tuturor celorlalte însumate. Între timp una dintre organizațiile sale Consiliul ONU pentru Drepturile Omului (UNHRC), din care Statele Unite s-au retras, tocmai a publicat un raport care, scrie UN Watch „interpretează în mod selectiv și eronat declarațiile liderilor israelieni, utilizează cifre neverificate privind victimele furnizate de către Hamas, nu ia în considerare utilizarea sistematică de către Hamas a scuturilor umane, ignoră aproape complet existența enormei rețele de tuneluri subterane își presupune că decesele civililor din Gaza sunt doar rezultatul țintelor deliberate ale Israelului”.

Mai nou, un mare număr de țări din Europa de Vest, în frunte cu Marea Britanie și Franța, considerate tradițional aliați ai Israelului, au decis să recunoască „statul Palestina”, în fapt o ficțiune care nu respectă nici una din condițiile fundamentale care ar justifica un astfel de gest. Au făcut asta fără ca nici măcar să pună condiția minimală a eliberării ostaticilor din Gaza. Gest salutat cu evidentă satisfacție de Hamas care se confruntă cu o ofensivă pe scară largă a armatei Israelului în Gaza City. Tel Aviv-ul vizează trei obiective strategice: eliberarea ostaticilor, distrugerea capabilităților militare ale Hamas și împiedicarea organizației să exercite un control politic în Gaza și eliminarea oricărei amenințări potențiale asupra Israelului în viitor.

Premierul spaniol, Pedro Sanchez, nu s-a mulțumit doar cu recunoașterea cu pricina ci a deplîns și faptul că țara sa nu are capacitatea de a folosi arme nucleare împotriva statului evreu pentru a opri războiul din Gaza împotriva Hamas. Între timp chestiunea privind amenințarea existențială la adresa statului evreu, evidențiată de masacrul din 7 octombrie 2023, precum și cea a ostaticilor pe care organizația teroristă continuă să îi dețină, s-au evaporat pur și simplu. În schimb sunt numeroase apeluri care cer boicotarea economică a Israelului, interzicerea participării sale la competițiile sportive sau la Eurovision. Prin comparație nu există nimic similar care să aibă în vedere țări ca Afganistanul, Coreea de Nord, Venezuela, unde există violări cu adevărat grave ale drepturilor omului, sau regiuni în care genocidul este unul real nu inventat.

Retorica privind soluția miraculoasă a „celor două state” care ar duce la rezolvarea „problemei palestiniene” și la instaurarea păcii în regiune, la care au recurs și Starmer și Macron pentru a justifica decizia de recunoaștere a unui stat palestinian fictiv ignoră cu bună știință o realitate factuală de care o bună parte din opinia publică occidentală nu este conștientă, pentru că mass media are grijă să nu o aducă mai niciodată în discuție, dar pe care cei doi lideri fără îndoială o cunosc: palestinienii au respins în mod repetat, începînd din 1947, cu sprijinul lumii arabe, cinci soluții distincte privind un stat palestinian separat. Cele din 2000 și 2008 prevedeau chiar ca Ierusalimul de Est să fie capitala acestuia. Au făcut asta pentru că pur și simplu nu doresc să accepte existența Israelului.

Chiar dacă liderii Fatah spre deosebire de Hamas nu vorbesc explicit despre eliminarea completă a statului evreu retorica lor care face trimitere la „eliberarea teritoriului de sub ocupația israeliană” înseamnă în realitate același lucru. O conducere profund coruptă, care sifonează în folos propriu banii veniți generos din afară, în principal de la țările occidentale, care nu a mai organizat alegeri de două decenii, încearcă să se legitimeze în fața populației prin opoziția față de „opresorul israelian”, încurajînd atacurile teroriste sinucigașe prin acordarea de beneficii financiare familiilor celor care le execută, lucru evident mult mai facil decît să oferi populației o guvernare eficientă. „Detalii” care nu au împiedicat ONU să-l invite pe Mahmoud Abbas să se adreseze prin conexiune video Adunării Generale după ce de Departamentul de Stat de la Washington a refuzat să-i acorde viza de intrare în Statele Unite, exact din cauza sprijinului explicit pentru acțiuni teroriste.

Cît privește Hamas, Carta organizației din 1988 stipulează ca principal obiectiv declanșarea un război sfînt, „continuu și nelimitat” (de altfel Hamas a declarat în repetate rînduri că va repeta 7 octombrie ori de cîte ori va avea ocazia!) pentru anihilarea Israelului ca o condiție esențială pentru „eliberarea Palestinei” și crearea unui stat teocratic bazat pe legea islamică, Sharia, respingînd astfel orice soluție care să aibă în vedere un acord politic între cele două părți.

Așa că este evident absurd să i se ceară Israelului, printr-o rezoluție votată cu 14 voturi din 15 în Consiliul de Securitate, dar respinsă prin Veto de Statele Unite, să înceteze imediat operațiunile militare în Gaza și să accepte „soluția celor două state”, lăsînd ca Hamas, o organizație teroristă care îi neagă dreptul la existență, să exercite în continuare controlul de facto în Gaza sau să accepte constituirea unui stat palestinian pe care ceilalți, inclusiv Fatah, nu-l văd decît unul care se întinde „from the River to the Sea”, așa cum se și strigă în campusurile universitare americane sau pe străzile de la Londra, ceea ce presupune dispariția Israelului.

Cînd li se pun întrebări pe această temă liderii occidentali care au anunțat susținerea pentru un stat palestinian fictiv fie le evită preferînd să vorbească în abstract despre singura soluție care, în opinia lor, ar aduce pacea fie, la fel ca și activiștii care promovează cauza palestinană, își exprimă speranța, că se va produce un adevărat miracol, vor apărea peste noapte, în ciuda tuturor evidențelor, niște lideri palestinieni moderați care cu sprijinul unui segment majoritar moderat al populației – care de fapt nu există, vor respinge soluția radicală susținută de Hamas.

„Recunoașterea acestui stat fantezist este o mișcare cinică al cărei scop este de a izola Israelul în opinia mondială și de a crea o structură diplomatică internațională Potemkin pentru a pune Israelul pe un curs de distrugere”, scrie Melanie Phillips, pe Substack. Însă dincolo de asta decizia liderilor europeni de a vota în favoarea unei astfel de rezoluții, promovată în comun de Franța și Arabia Saudită, poate avea un impact negativ deloc neglijabil și în ceea ce privește relațiile transatlantice într-un moment critic pentru securitatea unei Europe, măcinată oricum de frămîntări severe în plan politic și social, și aflată într-un declin accentuat pe toate planurile: diplomatic, geopolitic, tehnologic.

Paul McCarthy, de la Centrul Margaret Thatcher pentru Libertate al Fundației Heritage, scrie în RealClear World că liderii europeni se înșeală dacă cred că votul lor de la ONU nu va avea nici un cost deși în mod clar subminează politica și interesele americane dintr-o regiune în care Israelul este privit ca un aliat strategic. „Graba Europei de a recunoaște un stat palestinian imaginar expune o problemă mai profundă: clasa politică a continentului încă se agață de dogma globalistă eșuată potrivit căreia summit-urile nesfîrșite și gesturile goale de conținut pot înlocui puterea reală și securitatea reală”. În opinie sa însă fac o greșeală, e o „trădare”, peste care nu e deloc sigur că Washingtonul va trece cu vederea ca în trecut „în numele unității”. „Nu este o amenințare, ci o realitate a politicii externe „America First”. Statele Unite nu există pentru a subvenționa aliații care subminează prioritățile sale strategice”. Într-un interviu pentru The Spectator Oren Cass, unul dintre ideologii influenți ai mișcării MAGA, spunea că dacă Washingtonul nu va reuși să se pună de acord cu aliații săi occidentali în privința unor obiective strategice comune Statele Unite ar putea decide să-și limiteze sfera de interes la emisfera vestică.

Dar, ca să revenim la întrebarea inițială, de ce liderii europeni își asumă astfel de poziții riscante și de ce o parte importantă a elitelor occidentale, preponderent de Stînga, se aliniază unei cauze care favorizează o organizație a cărei ideologie este în teorie complet divergentă în raport cu valorile fundamentale pe care le agrează ? Pe de o parte Hamas stăpînește la perfecție arta manipulării, știe pe ce pedalele emoționale trebuie să apese pentru a manevra opinia publică occidentală. Însă asta probabil nu ar fi suficient dacă elitele politice de pe continent nu s-ar confrunta cu problemele politice și mizele electorale interne create de zecile de milioane de imigranți, în majoritate musulmani, veniți în Europa în ultimele trei decenii. Elitele europene speră că, aruncînd Israelul peste bordul navei, vor putea cîștiga încă un deceniu sau două de relativă pace socială.

Acest segment de imigranți, dinamic din punct de vedere demografic, este într-o proporție deloc neglijabilă ostil țării gazdă, culturii și tradițiilor locale, atitudine încurajată și sprijinită de structuri active și motivate. Robin Simcox, Șeful Comisiei pentru combaterea extremismului din Marea Britanie, vorbește despre o "normalizare" atît a extremismului anti-israelian, cît și a antisemitismului, la baza căreia stau "politicile eșuate de migrație în masă și multiculturalismul". În opinia sa miile de protestatari mai mult sau mai puțin explicit pro-Hamas nu au apărut din senin. Există o rețea de sprijin, finanțată și din exterior, „mai sofisticată, mai bine susținută și mai capabilă" decît mulți își dau seama”.

Se creează astfel o enormă presiune publică asupra liderilor occidentali care se văd obligați să se arate permanent îngrijorați de soarta populației palestiniene și să avertizeze Israelul asupra unor „crime de război” imaginare. Armata israeliană, IDF, confruntată cu un inamic care utilizează cinic „scuturi umane”, acționează de o manieră în care nici o altă armată din lume nu a făcut-o în istorie pentru a proteja populația civilă. Și ISIS a utilizat scuturi umane în cursul bătăliei pentru orașul Mosul din Irak dar, spune John Spencer, Chair of Urban Warfare Studies at the Madison Policy Forum, dar Hamas a mers chiar mai departe, a utilizat și chiar încurajat uciderea civililor pentru a o exploata ulterior ca element de propagandă. Avantajul Hamas este acela că, spre deosebire de ISIS care anunța „războiul global împotriva infidelilor”, își asumă o cauză mai ușor de „vîndut” mai ales opiniei publice din Occident, cauza palestiniană, deși dacă ne raportăm la Carta organizației își propune în esență același lucru, eliminarea Israelului fiind doar o primă etapă de parcurs.

„Obiectivul teroriștilor este cu adevărat distrugerea fără discriminare”, scria Gerard Baker în Wall Street Journal la începutul operațiunilor militare IDF în Gaza după masacrul din 7 octombrie. „Pentru ei, un evreu mort este un bonus, dar un palestinian mort este un trofeu pe care îl pot etala în fața credulilor din mass-media occidentală pentru a transmite o presupusă echivalență morală între depravarea lor și acțiunile unui stat asediat care încearcă să-și păstreze existența”.

În aceste condiții este absurd să vorbești despre un genocid în Gaza, care prin definiție înseamnă acțiuni concertate de exterminare a unui grup etnic, o acuzație utilizată frecvent, în condițiile în care Israelul asigură, de exemplu, alimentarea permanentă cu apă a populației din Fîșia Gaza, nemaivorbind de cele 2,2 mil tone de alimente distribuite de la declanșarea ostilităților.

Realitatea este că apelul constant la dimensiunea umanitară, morală, fie că vine din Occident fie că vine din spațiul musulman, este unul profund ipocrit. Altfel, această grijă pentru soarta palestinienilor s-ar manifesta și față de soarta celor peste o sută de mii de refugiați armeni din Nagorno Karabach, față de soarta populației din Sudan unde se practică curent sclavia, față de cea a uighurilor din China sau față de victimele războiului civil din Yemen, 400 de mii la număr. Sunt drame majore față de care nu s-a reacționat deloc. Pe străzile orașelor din Occident nu a ieșit nimeni să-și exprime compasiunea și indignarea. După cum nimeni nu pare preocupat de ideea de a discuta la ONU o propunere privind un stat al kurzilor, în jur de 30 de milioane, răspîndiți în Irak, Siria și Turcia.

Nici motivația retoricii pro-palestiniene din spațiul arab sau din Turcia nu este autentică. De altfel Egiptul a sigilat efectiv granița sa cu Fîșia Gaza pentru a împiedica refugiul populației civile prinse în conflict. Aceeași atitudine o regăsim la Iordania sau Arabia Saudită care se tem că refugiații palestinieni pot crea, așa cum au făcut-o în trecut în Iordania, serioase probleme interne. Altul este motivul real. Statele arabe și-au exprimat încă din 1947, prin primul atac asupra statului evreu, continuat în 1967 și 1973, opoziția față de ideea existenței de facto a Israelului, pe care îl văd ca un implant occidental în regiune. Amenințarea reprezentată de Iran pentru Egipt, Iordania, Țările din Golf, a dus la o ajustare a abordării, dar probabil la nivel profund această idee continuă să existe. Altfel, de ce de pildă Qatarul, în principiu un aliat relativ apropiat al Statelor Unite, ar finanța masiv curentul anti-Israel, pro-palestinian, pro-Hamas, în marile universități americane?

Cît despre preocuparea Stîngii liberale pentru „chestiunea palestiniană” aici motivațiile merg pe două direcții. Pe zona radicală în prim plan sunt agenda anti-capitalistă și în general resentimentele împotriva civilizației occidentale în ansamblu. În al doilea rînd Yascha Mounk explică manifestațiile de amploare pro-Hamas la care asistăm constant, făcînd trimitere la maniera dramatică în care s-a schimbat natura stîngii liberale în ultimele decenii.„Împarte lumea în categorii simpliste de asupritori și asupriți, de albi și oameni de culoare, de colonizatori și colonizați. Concluzionînd apoi că orice fel de cruzime este justificată în numele celor marginalizați și pretinzînd că toate nedreptățile din lume sunt cumva legate între ele (principiul „intersecționalității”), de unde obligația morală a fiecărui activist de a susține fără rezerve toate cauzele cele mai la modă ale stîngii”.

Interesant, poate surprinzător pentru unii, oarecum pe aceeași linie ideologică se plasează și stînga din Israel. De pildă, Yuval Harari, unul dintre intelectualii evrei extrem de prizați la Davos, spunea într-un interviu că masacrul din 7 octombrie 2023 a fost un eveniment catastrofal pentru Israel, poate cel mai important din antichitate pînă astăzi. Dar nu pentru motivele pe care le-ați putea anticipa ci pentru că va determina, se plîngea el, consolidarea, întărirea economică și militară a Israelului.

„Cauza palestiniană” se bucură de un formidabil sprijin nu doar în campusurile universitare ale universităților americane, în parte „ajutate” de donațiile generoase ale Qatarului, ci și în mass media. Confruntate cu prăbușirea visului lor, “soluția” celor două state, stînga din Israel și The New York Times au transformat masacrul Hamas într-o armă împotriva lui Netanyahu lansînd o campanie agresivă împotriva celui care avertizase premonitoriu că retragerea Israelului din Gaza în 2005 va da naștere unui „stat Hamas” terorist, scrie Tablet magazine, demontînd o întreagă narațiune avansată într-un lung articol din The New York Times care acreditează ideea că Netanyahu a prelungit războiul din Gaza pentru a rămîne la putere.

Wall Street Journal încearcă să explice, într-un articol de opinie de ce stînga urăște Israelul. „Activiștii occidentali pro palestinieni pleacă de la două precepte aproape teologice: că Israelul este rău și că orice acțiune palestiniană împotriva acestuia este de aceea justificată”. Opinie care trebuie privită într-un context mai larg, acela că întreaga cultură și civilizație occidentală, din care și Israelul este parte, este vinovată pentru majoritatea relelor de pe planetă, de la cele din trecut pînă la cele de astăzi. De pildă „Proiectul 1619” publicat de The New York Times, la inițiativa și sub coordonarea editorială a jurnalistei Nikole Hannah-Jones, încununat în 2020 cu premii Pulitzer (probabil deloc întîmplător în plină frenezie Black Lives Matter), și apoi introdus în programă în numeroase școli americane, acreditează ideea că mai tot ce s-a realizat în Statele Unite de cînd există acestea pe Pămînt este un rezultat al exploatării sclavilor.

Acest tip de viziune care pune pe seama Vestului și “omului alb” marea majoritate a relelor și nedreptăților de pe Terra este larg împărtășită de elitele de pe ambele maluri ale Atlanticului. Roger Scruton a introdus într-un articol din 1993 conceptul de “oikophobie” (în greaca veche oikos înseamnă casă) pentru a descrie maniera în care o mare parte dintre elitele occidentale se raportează la propria lor cultură și civilizație, la propriile țări, pe care le disprețuiesc sau chiar la urăsc pur și simplu. Roger Scruton reia tema în 2004, în volumul England and the Need for Nations, în care definește oikophobia drept „nevoia de a denigra obiceiurile, cultura și instituțiile care sunt în mod explicit „ale noastre”. Plecînd de aici Benedict Beckeld analizează și încearcă să explice fenomenul dintr-o amplă perspectivă istorică și sociologică în Western Self-Contempt: Oikophobia in the Decline of Civilizations, carte apărută în 2022, care oferă o utilă cheie de lectură pentru multe dintre evoluțiile la care asistăm astăzi în spațiul occidental, inclusiv această aparent greu de înțeles îmbrățișare cu entuziasm nu doar a “cauzei palestiniene” ci chiar și a retoricii Hamas.