Ce-aș fi dezbătut cu Charlie Kirk

Gânduri la moartea unui polemist

Să tot fie vreo trei ani de când îl urmăresc pe Charlie Kirk, așa că ridic mirat din sprâncene când constat că, brusc, toată media românească a devenit specialistă în discursurile lui, deși nu l-am văzut pomenit pe nicăieri până acum.

Pe mine mă distra (sic!) prostia analfabetă a multora dintre cei cu care intra în dezbatere, mai ales atunci când adresa vestita sa întrebare „What is a woman?” Fiindcă îi știa nepregătiți și îndoctrinați pe studenții cu care dialoga, reușea să mascheze foarte ușor faptul că și el și preopinenții săi se refereau la aspectele biologice ale existenței și aproape deloc și niciodată la cele spirituale.

La fel ca orice activist, Charlie Kirk avea idei cu care rezonez perfect, dar și unele pe care le-aș fi dezbătut cu mare entuziasm cu el. Am să notez în continuare trei dintre punctele în care viziunea noastră despre lume se desparte fundamental și, pentru echilibru, nu mă voi feri să-i dau și perfectă dreptate în alte trei chestiuni.

Primul dezacord se referă la convingerea mea sinceră că religia nu e singurul rezervor de etică și de moralitate pe care îl poate identifica un individ în timpul vieții sale. Pretenția sa că familia creștină este valoarea morală supremă a planetei este discutabilă. Pe bază de consecință, ideea sa că SUA ar trebui să fie o națiune creștină, o „formă creștină de guvernare” nu e falsă doar fiindcă neagă în mod clar idealul democrației, ci și fiindcă ajunge să reinventeze stângaci lucruri pe care omenirea le știe de la Kant și mai ales de la Schopenhauer.

Un al doilea punct în care viziunile noastre se despart fundamental este cel al interzicerii avortului. Spre deosebire de Kirk, eu mi-am petrecut o parte a tinereții într-o țară în care avortul era interzis. Am văzut cu ochii mei nenorociri ale căror consecințe sociale și personale sunt prezente și astăzi, la șaizeci de ani distanță de la legea aceea criminală. Și nu mă refer aici la femeile care au murit în timpul avorturilor ilegale ci și la fetele și băieții al căror destin a fost zdrobit de postura prematură de părinți. I-aș fi dat poate și filmul lui Mungiu, „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”.

Al treilea punct în care părerile noastre s-ar fi despărțit, dacă aș fi avut ocazia să particip la o dezbatere cu Charlie Kirk, ține de o chestiune pe care o reproșez multor intelectuali militanți, inclusiv români: agresivitatea discursului. Nu cred că ideile au nevoie de violență pentru a deveni „mai valide”. Faptul că ai abilitatea de a articula mai bine decât alții un discurs interesant, lexicul mai bogat, capacitatea oratorică, uneori la marginea actoriei, sau inteligența mai ascuțită nu justifică nicicum violența retoricii. Măcar și pentru faptul că, deși are multe feluri de manifestare, agresivitatea este în esență una singură și viața te poate aduce în situația de a te confrunta cu cineva care este mai îndemânatic la bătaie. Sau la tras cu pușca.

Sunt și idei ale lui Kirk cu care sunt de acord. Prima dintre ele este ipocrizia și caracterul toxic al culturii WOKE. Și, în această privință, am exemplul perfect, care cuprinde ambele caracteristici. Într-un film de prezentare a pompierilor din Los Angeles, apare o doamnă tunsă zero, șefa departamentului DEI (Diversitate, Echitate, Integrare) care zice cam așa: „Acelor femei care mă întreabă de ce sunt pompier fiindcă, fiind femeie, nu am forța fizică de a-l scoate pe soțul lor dintr-un incendiu le spun că, dacă trebuie salvat, poate că nu se afla în locul potrivit”. Evaluați această afirmație în lumina tragediei de la Colectiv, unde nimeni nu a negat dreptul tinerilor de a se afla în hruba aceea, iar vina morților a căzut pe autorități.

Un alt punct în care apreciez părerile lui Kirk este acela în care îi critică pe cei ce prezumă vinovății și defecte umane, folosindu-se doar de culoarea pielii și de gen. Dacă ești alb, undeva în familia ta a existat un negustor de sclavi sau cineva care a furat pământul indienilor sau care a venit din Europa împreună cu Columb. Această abordare este rasistă în sine și, desigur, nu funcționează decât în SUA. Problema mea este că încă îmi amintesc de un fenomen similar, petrecut în anii 90, în care generația decrețeilor era învinuită de antisemitismul bunicilor ei doar fiindcă trăia în România. Era o încercare de a crea un fel de culpă nedreaptă. Ca atare, am mari probleme atunci când aud prezumții despre felul în care sunt eu sau cât de privilegiați sunt albii.

Nu în ultimul rând, sunt perfect de acord că, peste tot în lume, mediul academic a devenit un vector de propagandă politică. Unul eficient, pentru că lucrează cu conștiințe încă modelabile, puternic, pentru că are acces la mass-media, și radical, fiindcă este extrem de greu de controlat din cauza independenței sale. S-ar putea spune că însăși moartea lui Charlie Kirk este dovada ultimă a acestui adevăr. Ca un locuitor al Iașului, de unde a pornit A.C. Cuza, profesor de economie politică, un om la umbra căruia s-a format mișcarea legionară și ideologia ei criminală, nu pot să nu fiu preocupat de această tendință, pe care Charlie Kirk a enunțat-o pe bună dreptate.

Multe aș fi vrut să vorbesc cu Charlie Kirk. Probabil că și dacă n-ar fi fost asasinat n-aș fi avut ocazia, dar felul în care a sfârșit el consacră pentru mine o idee la care mă gândesc de multă vreme. Din păcate, exponenții progresismului și ai neomarxismului sunt mai pricepuți la urlete și asasinate decât la dezbateri. Ajunge să priviți câteva clipuri din campusuri ca să vedeți cum arată, ce spun și cât de inculți sunt mulți dintre cei care se cred aburul din care se naște un curcubeu planetar.