Câteva contexte la moartea lui Ion Iliescu

Viziuni despre trecutul recent

Disputa legată de moartea lui Ion Iliescu a scos la iveală faptul că fractura socială survenită în prima jumătate a anului 1990 este departe de a se fi vindecat, iar perspectivele nu sunt deloc îmbucurătoare, dată fiind depărtarea istorică de contextul acelor vremuri. Puțină lume își mai aduce aminte exact care au fost argumentele celor două părți în decembrie 1989 și în iunie 1990. Pe fundația acestei naturale uitări asistăm însă astăzi la tot felul de manipulări.

De unde a venit Iliescu?

Întrebarea de mai sus poate părea astăzi o enigmă. Unii susțin că a fost un necunoscut, un oportunist care a luat puterea într-un context criminal, de manipulare și violență. Așa să fi fost? Nu prea... În primul rând, trebuie vorbit despre context. În 1989, nimeni nu-și imagina că România va trece la capitalism, măcar și pentru faptul că fiorul trăirii politice a adulării democrației bazate pe economia de piață și pe drepturile omului nu prea prindea pe burta goală. Cei care susțin astăzi contrariul ori vor să pară interesanți, ori fac parte dintr-o meritorie dar minusculă minoritate. Tot poporul spera că va veni un comunist mai luminat, de tip gorbaciovist, care va „băga salam la Alimentara”, va renunța la politica antiavort și la stagiul militar obligatoriu, va restitui „părțile sociale” oprite din salariul muncitorilor și va da ceva mai mult pământ țăranilor cooperatori.

Portretul robot al acestui lider semăna leit cu Ion Iliescu. Era comunist dar nu stalinist, deschis la discuții cu oricine, precum Gorbaciov, dar garant al comodei economii etatiste în care „noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc”. În plus, deși se auzise despre Ialta, despre retrasarea sferelor de influență, nimeni nu pomenea despre ieșirea României de sub umbrela sovietică. Iar despre Ion Iliescu se vorbea deja de ani buni la Europa Liberă și se scria în Time. Cu alte cuvinte, atunci când l-au văzut la televizor, cei mai mulți dintre români au identificat un posibil conducător pe model gorbaciovist, acceptat, ba chiar promovat, de Occident.

Mantra urii necondiționate față de ruși

Mulți dintre comentatorii de azi prezintă a priori orice tentativă a autorităților postdecembriste de dialog sau de coordonare cu Uniunea Sovietică drept o trădare de stat, iar nedenunțarea instantanee și pe (fiecare) persoană fizică a comunismului în 1989, ca fiind expresia ultimă a putreziciunii individuale. Nimic mai fals. În pofida a ceea ce ne place să credem despre noi înșine, se poate să nu fi iubit noi în mod deosebit comunismul, dar nici capitalismul nu ne era mai aproape. Asemenea preocupări doctrinare pur și simplu nu existau atunci.

Astăzi, desigur, contextul este cu totul altul, iar România și Polonia trebuie să-și ia în serios rolul de mărci de apărare a Occidentului împotriva unei eventuale expansiuni rusești, fie ea și cea legendară a testamentului lui Petru I, care fixa gurile Dunării drept țintă strategică a Rusiei. Cu alte cuvinte, este normal ca afirmațiile și acțiunile diferiților actori politici și din sfera comunicării generale să fie analizate din perspectiva unor presupuse influențe rusești, doar că e greșit să extinzi acest standard și asupra anului 1990.

Chiar presupunând că în rândurile românilor ar fi înflorit atunci un puternic sentiment antisovietic, România nu prea avea ce face, în contextul în care abia mandatul lui Emil Constantinescu a adus certitudinea ieșirii României din sfera rusă de influență și orientarea ei spre NATO și spre UE. Iar acest lucru a fost posibil abia după dezmembrarea URSS, ceea ce, în 1990, nu se întâmplase încă.

Fractura logică a independenței României

Multă lume reproșează primilor conducători de după 1989 faptul că nu au declarat de la început că doresc să meargă spre vest, spre democrație, asta deși nu a existat în 1990 vreo invitație din partea NATO sau a UE, un document programatic în măsură să ne aducă speranța. De dragul demonstrației, să presupunem însă că România ar fi fost în postura de a alege și că, printr-o declarație lipsită de echivoc privind vocația occidentală, nu s-ar fi expus unei invazii terestre a forțelor sovietice din Ucraina și Moldova.

Postularea independenței absolute a României este însă o teză ceaușistă. Fiindcă doar geniul Carpaților credea că o țară poate exista singură. Se poate ca astăzi să stăm din vocație alături de partenerul strategic și crezurile proeuropene să ne fi penetrat ADN-ul, dar chiar și așa, România se dezvoltă și există într-o structură de alianțe, pe care a construit-o în decurs de două decenii și care nici dacă ar dori nu ar putea să o schimbe decât în ani buni.

Culmea, cei mai fervenți promotori ai ideii că la 22 decembrie 1989 trebuia să ne fi declarat ori protectorat francez ori stat american sunt și cei mai aprigi susținători ai ideii că în momentul de față nu putem în niciun fel să ne schimbăm alianțele. De fapt, toată această discuție este încercarea noastră destul de jalnică de a edulcora un adevăr simplu. Sau poate două? Primul e că România are drept partener strategic pe cine hotărăsc alții că trebuie să aibă și, al doilea, că pe niște arginți se vor găsi mereu deontologi care să explice că iubirea față de actualul frate mai mare este singura posibilă și vine din vâna morală a poporului român. Ca cum erau Brucan cu Mândruță.

E destul de frustrant să vezi cum ți se explică strâmb lucruri pe care le-ai trăit nemijlocit. Ion Iliescu a fost tot ceea ce contextul internațional și poporul român au reușit să producă în condițiile complicatului an 1989. Iar în crimele și jafurile care au însoțit primele lui două mandate trebuie să recunoaștem că societatea noastră, în ansamblu, are partea ei de vină. Fiindcă, contextul ultim al anului 1990 este că Ion Iliescu a fost votat de 80 la sută dintre alegători.