Butoanele mediatice, strada, justiţia şi statul de drept (II)

„Nu contează cîţi bani ai, pe cine cunoşti, cît de celebru eşti; contează doar cine te poate trimite la închisoare” (Mihail Hodorkovski)

Bătălia împotriva corupției, în teorie admirabilă, a devenit adesea o armă în lupta politică pentru tranșarea unor rivalități sau pentru eliminarea adversarilor, din zona politică sau din cea de afaceri. A folosit-o Xi Jinping în China, Erdogan în Turcia (de pildă împotriva primarului Istanbulului, Ekrem Imamoglu, căruia i s-a impus detenția preventivă și i s-a interzis participarea la alegerile prezidențiale), Mohamed bin Salman, prințul moștenitor din Arabia Saudită, liderul de facto al regatului. Dar i-au căzut victimă și destule personaje proeminente din spațiul occidental în care se preamăresc virtuțile statului de drept.

În urma unui proces declanșat în baza unui document al website-ului media Mediapart, care s-a dovedit ulterior fals, făcut public exact înaintea celui de-al doilea tur al alegerilor prezidențiale din Franța din 2012, Nicolas Sarkozy nu doar că a pierdut scrutinul în favoarea lui Francois Hollande, dar a ajuns recent să facă efectiv 21 de zile de închisoare rămînînd în continuare sub control judiciar. Deși a decis să respingă toate cele trei capete de acuzare pe care procuratura le-a introdus în rechizitoriul împotriva lui Nicolas Sarkozy (corupție, beneficii personale, finanțarea libiană a campaniei electorale) în urma unei lungi și costisitoare cercetări penale care a durat 10 ani, instanța (e vorba de aceeași judecătoare care i-a netezit calea către președinție lui Emmanuel Macron în 2017 scoțîndu-l din cursă pe Francois Fillon, din cauza unor cazuri minore de corupție – angajarea soției sale ca asistentă parlamentară) a decis totuși să-l condamne la cinci ani de închisoare pe fostul președinte în baza supoziției că nu se poate să nu fi știut că doi dintre colaboratorii săi s-ar fi dus în Libia pentru a obține de la Gaddafi un sprijin financiar pentru campania sa electorală.

Ceea ce ar putea fi adevărat, dar în mod normal o astfel de condamnare ar fi trebuit să se bazeze pe dovezi solide nu pe supoziții. Motiv pentru care decizia luată de instanță a stîrnit controverse aprinse în spațiul public francez. De pildă un fost ministru, Phillipe de Villiers, a vorbit într-un interviu pentru Europe 1 de „puncte de inflexiune bulversante care aruncă în aer practici judiciare consacrate”. Asta independent de faptul că Sarkozy are responsabilități serioase privitoare la conflictul din Libia, răsturnarea militară a regimului Gaddafi, care a dus la o destabilizare masivă nu doar a unei bune părți a regiunii Africii de nord ci și la un enorm flux migrator către Europa. Însă lucrurile nu ar trebui amestecate, dacă este să luăm în serios conceptul de „stat de drept” care este interpretat tot mai flexibil în ultimul timp, în funcție de poziționarea ideologică a celor implicați sau de interese.

Mai peste tot în spațiul occidental, sistemul judiciar este dominat copios de judecători și procurori care în multe situații acționează ca activiști ai Stîngii sau militanți pro-establishment împotriva adversarilor acestuia, mai degrabă decît ca actori neutri care aplică legea. În principal e vorba de cei din zona populistă de dreapta, stînga este mult mai puțin vizată. Un exemplu este Marine Le Pen, plasată unanim în fruntea sondajelor electorale pentru viitoarele alegeri prezidențiale. După ce a fost găsită vinovată pentru plata către membri ai partidului său, RN, din fonduri destinate angajaților Parlamentului European (practică destul de frecventă la Bruxelles) i s-a impus interdicția de a candida la o funcție publică timp de 5 ani, cu efect imediat, ceea ce o face ineligibilă în alegerile prezidențiale din 2027. Este o măsură legală în Franța, dar care a stîrnit de asemenea enorme controverse fiind rareori folosită în cazuri atît de importante politic.

Mult mai norocoasă a fost dna Christine Lagarde, actuala președintă a Băncii Centrale Europene, fost director FMI, care în perioada în care era ministru de finanțe al Franței, deși a fost considerată „vinovată pentru neglijență” într-un caz controversat în care omul de afaceri Bernard Tapie a beneficiat de o plată de peste 400 de milioane de euro din bani publici, nu a fost condamnată la închisoare, nu i s-a dat amendă și nu i s-a înregistrat o condamnare în cazier, instanța motivînd această decizie parțial prin considerentul „personalității și reputației internaționale” a dnei Lagarde care era atunci director general al FMI. De unde referirile la ceea ce a primit numele de „two-tier justice” (justiție diferențiată), o justiție, adesea în asociere cu un comportament similar al poliției, care aplică standarde diferite în funcție de cei implicați. De pildă în Marea Britanie poliția din orașe precum Birmingham a ignorat ani în șir violuri de care se făceau vinovate grupuri criminale pakistaneze pentru a nu fi acuzată de rasism sau islamofobie motivînd că protejau astfel „coeziunea comunitară”.

În iulie 2023, presa italiană (Il Giornale și Libero) a relatat despre o scrisoare atribuită unui magistrat din Palermo, publicată parțial, în care acesta se plîngea că „nu avem nimic împotriva lui Meloni în plan judiciar, ceea ce ne face misiunea foarte grea”. În schimb procurorii din Palermo l-au acuzat pe vicepremierul Matteo Salvini de răpire și abuz în serviciu, cerînd o pedeapsă de șase ani închisoare, pentru că în august 2019, cînd era ministru de interne, a interzis unei nave cu imigranți a ONG-ului spaniol Open Arms să acosteze în Italia. Pe 17 decembrie Curtea Supremă a Italiei l-a achitat definitiv pe Salvini, dar cazul a readus în discuție culoarea ideologică și implicarea politică a multor magistrați italieni. Criticii acestora utilizează termenul „toghe rosse” (robe roșii) pentru a sublinia simpatiile lor de stînga sau comuniste, ostilitatea fățișă față de politicile conservatoare, mai ales cele în materie de imigrație și frontiere. De altfel recent un tribunal italian a blocat expulzarea unui imam din Torino acuzat de guvern de legături cu gruparea teroristă Hamas, o nouă ilustrare a conflictului dintre executiv și sistemul judiciar.

În general, în bătălia dintre politicieni și magistrați primii sunt în dezavantaj în percepția publică. Mai ales că în Occident magistrații, care sunt în bună parte de stînga, progresiști, evident cu diferite nuanțe, se bucură de sprijinul substanțial al mass media și corpusului academic în disputele cu politicienii conservatori, de dreapta, de regulă descriși drept “extremiști de dreapta”. La noi nu se poate vorbi decît în mică măsură de o astfel de falie ideologică în justiție, ci mai degrabă de una asociată unor grupuri de interese, politice, din serviciile secrete, sau influențelor externe. Lucrurile arată altfel însă, de pildă, în Israel unde corpusul din justiție, în cea mai mare parte de stînga, are o influență copleșitoare asupra deciziilor politice. De aceea, atunci cînd Bibi Netanyahu a încercat să facă unele reforme, a existat imediat o reacție masivă la nivel politic și în stradă.

Mai aproape de noi și mai semnificativ pentru noi, este ceea ce se întîmplă în Polonia. O Hotărîre a Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) emisă pe 18 decembrie contestă legitimitatea și competențele Tribunalului Constituțional al Poloniei. Hotărîrea vine în urma unei acțiuni introduse de Comisia Europeană împotriva Poloniei, ca răspuns la hotărîri ale Tribunalului Constituțional polonez din 2021 în care acesta afirma supremația Constituției poloneze asupra tratatelor UE în situațiile în care acestea intră în conflict. S-a ajuns aici pe fondul unui conflict privind sistemul judiciar polonez între Comisia Europeană de la Bruxelles și fostul guvern conservator PiS. Un conflict există și astăzi pe plan intern între guvernul liberal al lui Donald Tusk și opoziție care deține președinția, prin Karol Nawrocki, în urma alegerilor desfășurate în iunie. Această decizie a CJUE poate oferi o justificare guvernului Tusk să ignore deciziile Tribunalului Constituțional în demersul său, început imediat după ce a ajuns la putere, de a prelua forțat controlul asupra principalelor instituții din stat, de la numirile în sistemul de justiție la cele din Consiliul Audiovizualului sau serviciilor publice audiovizuale. Un demers de amploare care, spre deosebire de situația din trecut cînd PiS se afla la guvernare, nu stîrnit nici un fel de reacții critice la Bruxelles.

Dar dincolo de circumstanțele specifice Poloniei, Hotărîrea CJUE aduce în discuție o chestiune fundamentală, în care CJUE, o instituție care prin cei 15 magistrați care sunt în esență o extensie a elitelor de la Bruxelles, joacă un rol major: Uniunea Europeană rămîne o comunitate de state suverane sau se transformă într-o entitate centralizată în care legislația națională – inclusiv constituțiile – se aplică doar în mod condiționat, sub rezerva aprobării instituțiilor europene centrale?

Aceleași controverse majore le regăsim și peste Ocean. În Statele Unite numirile de judecători sunt explicit politice, doar procurorii sunt aleși prin scrutin direct. De aceea, reacțiile extrem de critice din partea presei americane, precum The New York Times, față de „încercările de politizare a justiției” de care s-ar fi făcut vinovat Bibi Netanyahu, nu pot decît să fie privite ironic. Dar dacă pînă în urmă cu 15-20 de ani acest fenomen se înscria în niște limite, lucrurile s-au schimbat radical mai ales de cînd pe firmamentul politicii americane a apărut Donald Trump. În acest moment mulți dintre judecătorii numiți de administrațiile Democrate se comportă ca niște veritabili activiști politici, mai ales cînd e vorba de politicile privitoare la imigrație, ordinea publică, reforma administrației (prin DOGE), atacurile care îi vizează pe narco-traficanți. S-a ajuns pînă acolo încît o judecătoare în fața căreia a fost adus un imigrant acuzat de infracțiuni grave, l-a eliberat pe acesta pe ușa din dos a tribunalului.

Ori, în aceste condiții însuși conceptul de „stat de drept”, un element fundamental în arhitectura instituțională a democrațiilor occidentale, devine extrem de fluid. De pildă în Statele Unite vedem judecători care se comportă mai degrabă ca activiști motivați ideologic. Un fenomen vizibil atît în perioada trecutei campanii prezidențiale, în care s-a încercat prin toate mijloacele faultarea lui Donald Trump (de pildă s-a aflat recent că raidul de la reședința sa din Mar-A-Lago a fost ordonat de conducerea de atunci a FBI și Ministerului Justiției în ciuda opoziției oamenilor din sistem), dar și acum, cînd o serie întreagă de ordonanțe emise de judecători numiți de Democrați blochează, temporar, decizii sau inițiative ale administrației.

„Nationwide Injunction” este o ordonanță judecătorească prin care un singur judecător federal interzice guvernului Statelor Unite să aplice o lege sau o politică nu doar față de reclamanți, ci față de oricine, la nivelul întregii țări. În ultimii ani a devenit un instrument central în confruntarea politică Executiv–Instanțe, folosit masiv împotriva administrației Trump. Se poate întîmpla și invers, dar după cum se vede din graficul de mai jos, există o diferență enormă între aceste practici în perioadele Obama sau Biden și în timpul mandatelor lui Donald Trump.

O explicație o găsim trăgînd concluzii după o audiere din Comisia Judiciară a Senatului, în care senatorul Republican Josh Hawley a avut o discuție tensionată cu profesoara de drept Kate Shaw de la Universitatea din Pennsylvania, care cu cîțiva ani în urmă descria o astfel de ordonanță națională emisă împotriva administrației Biden drept „o parodie a principiilor democrației, a noțiunilor de imparțialitate judiciară și statului de drept”, în tip ce astăzi aprobă fără rezerve ordonanțele emise împotriva administrației Trump. Atitudine care l-a făcut pe Josh Hawley să remarce:

„Înțeleg că îl urăști pe președinte. Înțeleg că îți plac toate aceste hotărîri împotriva lui. Amîndoi știm asta. Dar nu este un principiu de drept. Ești jurist. Care este principiul de drept care face diferența între situațiile în care emiterea unei ordonanțe la nivel național este acceptabilă și momentele în care nu este?”

„Expansiunea globală a puterii judiciare este una dintre cele mai semnificative evoluții ale guvernării de la sfîrșitul secolului XX și începutul secolului XXI”, se scrie într-o lucrare publicată într-un volum publicat de Oxford University Press în 2023. „Cercetătorii au identificat această tendință drept „judicializarea politicii”, „guvernarea cu judecători” și „juristocrație”, conceptualizînd judecătorii ca „legiuitori în robe” și sugerînd că epoca noastră ar putea fi definită drept „Era Judiciară”. În lucrare sunt evidențiate trei aspecte cheie ale acestei tendințe:

1. creșterea dramatică a numărului și tipurilor de instanțe și tribunale naționale și transnaționale;

2. influența în creștere a instanțelor, deciziilor judecătorești, asupra politicilor adoptate și implementate nu doar la nivel național ci și internațional;

3. critica în creștere, rezistența și, reacțiile negative împotriva puterii judiciare extinse.

Se mai subliniază faptul că datorită faptului că „politica și dreptul devin domenii din ce în ce mai interconectate, care se influențează reciproc”, teoriile și analizele care aduc în discuție conceptul „statului de drept” intră într-o evidentă dificultate. Un exemplu elocvent este maniera în care Curtea Europeană de Justiție blochează constant demersurile de a stopa imigrația ilegală.

În acest punct chestiunea în sine a „expansiunii exagerate a puterii judiciare” duce discuția într-un cadru mai larg, cel al raporturilor între „puterea politică” versus „puterea culturală”. Într-un volum din 2023, „Values, Voice and Virtue: The New British Politics“, profesorul de sociologie de la Universitatea din Kent, Matthew Goodwin, subliniază că practic toate instituțiile, nu doar cele politice, aparatul de stat, ci și mass-media, industriile creative, instituțiile culturale, universitățile, școlile, sistemul judiciar, sunt acum sub controlul unor elite care, „au valori foarte diferite de valorile împărtășite de majoritatea concetățenilor lor“. Analiza se referă la Marea Britanie dar în mare măsură, cu nuanțele de rigoare, este valabilă pentru întregul spațiu occidental. Această realitate face ca formațiuni politice declarate „conservatoare”, de „centru-dreapta”, cu orientare ideologică în principiu diferită, atunci cînd ajung la guvernare fie să adere benevol la același set de valori, un exemplu este Partidul Conservator din Marea Britanie, fie să aibă enorme dificultăți, sau chiar să fie incapabile, să impună politici diferite.

De ce și cum s-a ajuns aici? E vorba de un proces de lungă durată, de cîteva decenii, de modelare ideologică a acestor elite în principal în „laboratoare” academice unde a fost inoculată o viziune asupra lumii și societății, în mare măsură predominantă la nivelul elitelor politice, culturale, universitare, mediatice, chiar dacă este în contradicție flagrantă cu realitatea, viziune care „oferă o stare specială de grație pentru cei care cred în ea”, explică Thomas Sowell:

„Cei care îmbrățișează această viziune nu doar consideră că au dreptate din punct de vedere faptic ci se plasează pe un plan moral superior. Altfel spus, cei care nu sunt de acord cu viziunea lor asupra lumii nu sunt doar în eroare, ci și în păcat. Cei consacrați, cei virtuoși și cei necredincioși nu discută de pe același plan moral și nu joacă după aceleași reguli reci ale logicii și evidenței.“