America şi Europa au mize şi priorităţi diferite în Ucraina

Felul în care sunt văzute prevederile unui acord pentru încetarea conflictului ţine de viziunea asupra realităţilor geopolitice ale momentului

Am asistat la o mulţime de reacţii isterice, mai ales pe reţelele sociale, dar şi în mass-media, atât la noi cât şi în presa occidentală, provocate de propunerea iniţială de acord, în 28 de puncte, privind războiul din Ucraina. Explicabile în parte prin sindromul antiTrump, în parte prin maniera complet nerealistă în care sunt privite relaţiile dintre state şi, în general, dinamica geopolitică.

Documentul iniţial a fost evident „scăpat” în spaţiul public în mod intenţionat pentru a testa reacţiile. De altfel, s-a şi observat între timp că, în urma discuţiilor de la Geneva, în care s-a implicat Marco Rubio, şi de la Abu Dhabi, cu participarea unor reprezentanţi ruşi, ucraineni şi americani, documentul iniţial a fost revizuit într-un nou format cu 19 puncte. Şi discuţiile în curs din Florida între americani şi ucraineni vor duce probabil la alte ajustări. Dacă asta va însemna în final un acord care să fie acceptabil şi de către Moscova rămîne de văzut. Atît Ucraina cît şi europenii pot veni cu o listă de doleanţe, însă nu e clar ce vor accepta ruşii.

S-a ajuns în acest stadiu, în care totuşi pentru prima dată se discută un proiect de acord pe hîrtie, depășind nivelul declaraţiilor, nu în urma discursurilor Kajei Kallas de înfierare a Moscovei, ci în urma unor manevre complexe ale administraţiei Trump, o combinaţie de sancţiuni vizînd exporturile de petrol ale Moscovei, presiuni asupra Indiei, care alături de China este principala destinaţie a acestor exporturi, demersurilor Washingtonului de deschidere către cinci ţări din Asia Centrală, doritoare să aibă o alternativă la dependenţa faţă de China şi Rusia şi, desigur, în urma pierderii masive de influenţă a Moscovei şi a Iranului în Siria.

Să nu uităm nici de rolul Arabiei Saudite, ale cărei decizii au un impact major asupra preţului barilului de petrol. Dacă, în trecut, prinţul moştenitor Mohamed bin Salman (MBS), liderul de facto al ţării, l-a sfidat deschis pe Biden, ajutîndu-l pe Putin prin menţinerea unui preţ ridicat al barilului, de data aceasta relaţiile mai mult decît cordiale dintre cele două părţi, inclusiv la nivel personal, între Donald Trump şi MBS, trebuie să fi avut un rol în scăderea acestuia, ceea ce a afectat serios Moscova.

În aceeaşi ordine de idei, KT McFarland, fost consilier-adjunct de securitate în primul mandat Trump, consideră că întîlnirea de la Casa Albă dintre Ahmed al-Sharaa şi Donald Trump a fost un eveniment extrem de important. Siria a fost întotdeauna o „nucă tare” pentru Statele Unite, spune ea. Fostul ei şef, Henry Kissinger, nu a reuşit în trecut să dilueze legăturile foarte solide dintre Damasc şi Moscova. Cu toate că Ahmed al-Sharaa este un personaj controversat și provine dintr-o grupare islamistă, Donald Trump a decis, la sugestia prinţului moştenitor din Arabia Saudită, MBS, să ridice sancţiunile împotriva Siriei şi să stabilească legături cu noul regim de la Damasc. O mişcare strategică de mare impact, care afectează Rusia, care încă mai are o bază militară în Siria, izolează Iranul, şi afectează negativ şi China care, prin Iran şi regimul Assad din Siria, îşi amplificase influenţa în regiune.

Această strategie multidimensională a Washingtonului a avut, între altele, și rolul de a spori presiunea asupra lui Putin în combinaţie cu sancţiunile impuse asupra celor mai importante companii petroliere ruseşti. Pare puţin probabil ca în alte condiţii Putin să fi acceptat negocierile privind un potenţial acord.

Am auzit multe voci critice, prin Europa şi pe la noi, dar, spre deosebire de europeni, Statele Unite încearcă să găsească o soluţie pentru încetarea conflictului. La drept vorbind, în ciuda retoricii pro-Ucraina, Europa nu doar că nu are anvergura geopolitică necesară, dar este şi blocată ideologic, după cum se vede atît din declaraţiile politice cît şi din analizele „experţilor”, într-o viziune preponderent morală, avînd în centru legislaţia internaţională, pedepsirea crimelor de război etc, în condiţiile în care evoluţiile geopolitice marcate de pierderea semnificativă de influenţă a Occidentului fac în bună măsură irelevante astfel de poziţii. O altă problemă este că europenii pur şi simplu nu mai au bani. Premierul belgian a respins categoric, spre iritarea Bruxelles-ului, demersul de acces la un fond rusesc de 140 miliarde euro blocat în Belgia.

Deşi, în mod evident, Rusia este agresorul şi a încălcat legislaţia internaţională, nu există nicio autoritate globală care să impună respectarea legii. În teorie, ar fi Consiliul de Securitate al ONU, dar vetourile Rusiei şi Chinei duc invariabil la blocaj. Realitatea e că, aşa cum s-a întîmplat întotdeauna în istorie, relaţiile dintre state sunt în mod esenţial guvernate de raporturile de putere. De exemplu, China nu a dat doi bani pe decizia Tribunalului de la Haga privind atolurile din Marea Chinei de Sud. Se pleacă de la premiza că Rusia, ca agresor, trebuie pedepsită şi că, în orice acord de încetare a focului, Ucraina trebuie să iasă cîştigătoare. Unii merg pînă acolo încît să avanseze ca obiectiv recuperarea în întregime a teritoriilor preluate cu forţa de ruşi, ceea ce e evident corect din punct de vedere moral şi din perspectiva legislaţiei internaţionale, dar complet nerealist.

În cadrul podcast-ului UnCommon Knowledge de la Hoover Institution, realizatorul acestuia, Peter Robinson, l-a avut ca invitat pe profesorul John Lewis Gaddis, de la Universitatea Yale, considerat unanim un fel de autoritate în materie de istorie a „Războiului Rece”. Între altele, el a explicat de ce în cartea sa din 2018, „On Grand Strategy”, se întoarce atît de mult în timp, 2500 de ani, pentru a discuta războiul peloponesiac, aşa cum au făcut şi alţi istorici reputaţi, ca Victor Davis Hanson sau Graham Allison. Motivul este acela că, în ciuda iluziilor multora, vehiculate în ultimele trei decenii, nu am intrat nicidecum în postistorie, elementele care guvernează relaţiile dintre state, în principal dintre marile puteri, nu s-au schimbat de-a lungul istoriei. Iar una dintre concluziile permanente este aceea că există un ecart, uneori semnificativ, între aspiraţii şi resurse. În opinia sa, de aici trebuie să plecăm şi astăzi cînd discutăm care ar trebui să fie obiectivul urmărit: răspîndirea democraţiei pe tot globul, o ordine internaţională liberală vs o lume relativ stabilă, în care coexistă democraţii şi regimuri autoritare sau chiar dictatoriale.

Multe dintre poziţiile exprimate în legătură cu războiul din Ucraina şi obiectivele de atins în cadrul unui eventual acord păcătuiesc prin ignorarea acestor adevăruri fundamentale. În mod concret, ignoră atît faptul că lumea de astăzi este foarte diferită chiar şi faţă de cea din urmă cu un deceniu cît şi acela că, din această cauză, Statele Unite nu mai au resursele şi capacitatea de a susţine o ordine internaţională aşa cum şi-o doresc mulţi de pe ambele maluri ale Atlanticului, ci trebuie să-şi fixeze nişte priorităţi. În ceea ce priveşte chestiunea resurselor limitate Octav Manea face o excelentă analiză în Revista 22 vorbind, practic din perspectiva Americii, cum arată priorităţile, în condiţiile în care resursele limitate impun cu necesitate alegeri. Iar situaţia securităţii din Europa, în particular din Ucraina, nu este nicidecum în capul listei pentru America. Primează competiţia geopolitică cu China şi cu emisfera vestică. În timp ce europenii sunt, lucru firesc, concentraţi exclusiv pe chestiunea securităţii pe continent prin prisma războiului din Ucraina, Statele Unite joacă global.

Nu întîmplător, spre oroarea multor comentatori, în proiectul de acord se ia în calcul posibilitatea ca Rusia să revină în G8. Este o încercare de a o decupla cît de cît de China. În plus, insistenţa europenilor pe chestiuni legate de legislaţia internaţională riscă să creeze probleme serioase în relaţia transatlantică. Faptul că Marco Rubio nu va fi prezent la reuniunea miniştrilor de externe din NATO este ceva „neobişnuit”. Absența unui secretar de stat de la una dintre cele două reuniuni anuale ale miniştrilor de externe NATO ar putea fi, între altele, o reacţie faţă de decizia Marii Britanii de a înceta să mai împărtăşească informaţii cu SUA privind ambarcaţiunile suspectate de trafic de droguri în Caraibe, deoarece oficialii britanici sunt îngrijoraţi de legalitatea recentelor atacuri militare americane împotriva acestor nave şi de declaraţiile pe aceeaşi temă făcute recent de Kaja Kallas în Canada.

În afară de asta, Europa se poziţionează diferit faţă de Washington şi în privinţa finalizării acordului legat de Ucraina. O bună parte dintre liderii europeni nu sunt foarte doritori să se termine războiul, aşa că încurajează Kievul să fie cît mai intransigent. Din doua motive: 1. Vor să aibă argumente în faţa populaţiei în demersul de creştere substanţială a bugetelor militare, între altele pentru a micşora dependenţa de America în materie de securitate; 2. În cazul existenţei unui acord şi cu o Rusie în G8, discursul împotriva partidelor populiste din Europa occidentală şi chiar măsurile legale luate împotriva acestora devin mult mai puţin convingătoare.

În acest context, în privinţa şanselor unui acord privind conflictul din Ucraina, e greu de dat un verdict. În ciuda unor „analize” care pleacă de la premiza unor presiuni suplimentare împotriva Rusiei, în realitate, marja de manevră din acest punct de vedere este destul de limitată. Ceea ce mulţi ignoră este că, la nivel global, în afara spaţiului occidental, Rusia este privită cu simpatie, conflictul din Ucraina fiind văzut ca unul între Moscova şi un Occident faţă de care există destule resentimente. Chiar dacă Donald Trump a obţinut unele concesii din partea Indiei în privinţa limitării importurilor de petrol din Rusia, relaţiile dintre cele două ţări, ambele membre BRICS, rămîn excelente. De altfel, în cadrul vizitei lui Vladimir Putin în India, vor fi semnate contracte importante în domeniul echipamentelor militare.

În plus, Ucraina se află într-o situaţie extrem de delicată, nu numai în plan militar. Se confruntă cu cel mai important scandal de corupţie de la invazia din 22 februarie 2022 într-un moment în care armata rusă avansează constant, deşi o face cu paşi mici şi cu pierderi mari, şi atacurile masive ale Moscovei au degradat substanţial infrastructura energetică a ţării. Scandalul are consecinţe și oferă un teren prielnic retoricii anti-Kiev din Europa şi America.

Este vorba de o schemă de fraudă cu o mită totală estimată la 100 miliarde USD, în care sunt implicaţi un fost viceprim-ministru, foştii miniştri ai Justiţiei şi ai Energiei şi un om de afaceri, Timur Mindich, un asociat de lungă durată al lui Zelensky. Scandalul a zguduit administraţia preşedintelui Volodymyr Zelensky şi a generat o mulţime de speculaţii privind o posibilă demisie a acestuia. Adrian Karatnycky, unul dintre cei mai cunoscuţi analişti specializaţi în Ucraina, scrie în Politico – Zelensky’s lame-duck presidency – că daunele aduse liderului ucrainean sunt probabil ireversibile:

„Pe plan intern, aceste dezvăluiri provoacă deja o schimbare radicală în soarta politică a lui Zelensky. Şi, deşi nu există dovezi de corupţie personală din partea preşedintelui, stilul său de guvernare şi dependenţa de un grup de prieteni şi apropiaţi au ajuns la un capăt de drum. Potrivit deputatului din opoziţie Yaroslav Zheleznyak, care a jucat un rol crucial în dezvăluirea scandalului de corupţie, sondajele încă nepublicate arată că Zelensky a pierdut încă 40% din sprijinul acordat, ceea ce sugerează că baza sa electorală se situează acum la aproximativ 25%, ceea ce îl face un preşedinte lipsit de o putere reală”.

Pînă la urmă, nu există o soluţie de acord ideală aşa cum şi-o doresc mulţi, în care Ucraina să iasă în avantaj şi Rusia să fie pedepsită. Ucraina nu va putea recupera teritoriile pierdute şi nu va putea intra în NATO. Probabil şi soluţia unei zone tampon, demilitarizată, ar putea fi acceptabilă pe moment pentru ambele părți. Chestiunea critică este cea a garanţiilor de securitate, pentru că e greu de crezut că Rusia a renunţat la ideea de a avea o Ucraină în sfera sa de influenţă. Rămîne de văzut ce se va întîmpla dacă războiul continuă.

America a investit mult în negocierea acestui acord, nu în principal pentru că Trump vrea Premiul Nobel pentru Pace, ci pentru că vrea să se concentreze pe competiţia cu China şi pe recîştigarea influenţei în emisfera vestică. Dacă demersul eşuează, ne putem aştepta la o decuplare, chiar şi parţială, a Statelor Unite faţă de acest conflict. A te baza pe retorica dură a europenilor, care, în fapt, nu prea au nici bani nici mari resurse militare, e riscant. S-ar putea ca Ucraina să piardă și zona litorală din Sud. Oricum, ideea de bază este aceea de a privi lucrurile realist nu din perspectiva unor enunţuri morale fără acoperire în realitate.