A gândi bine înseamnă a gândi pe cont propriu

O recenzie a cărţii „Virtutea periculoasă. Întreprinderile şi capcana corectitudinii politice” de Julia de Funès.

Titulară a unui master în resurse umane, dar în primul rând cu o formare filozofică completă (inclusiv un doctorat în domeniu), Julia de Funès se afirmă de mai mulţi ani ca autoare a unor volume ce denunţă derivele demagogice şi alte păcate ale societăţii contemporane, observate mai ales în managementul întreprinderilor: La vie de bureau ou Comment je suis tombée en Absurdie (Viaţa de birou sau Cum am picat în Absurdia), La comédie (in)humaine (Comedia (in)umană), scrisă împreună cu Nicolas Bouzou, Développement (im)personnel (Dezvoltare (im)personală), Le siècle des égarés (Secolul celor rătăciţi).

În 2024, Julia de Funès a publicat La vertu dangereuse. Les entreprises et le piège de la bien-pensance (Virtutea periculoasă. Întreprinderile şi capcana corectitudinii politice), în care autoarea denunţă triumful moralinei şi neantizarea spaţiului de dezbatere în zonele cucerite de „tabăra Binelui aşa-zis progresistă”. Cartea se vrea un semnal de alarmă, autoarea considerând că e vremea să ne „eliberăm de această moralizare, căci nimic nu e mai imoral, amoral şi asomant pentru gândire”. Filozoafa atrage atenţia asupra faptului că nu trebuie să punem semnul echivalenţei între bunele sentimente şi reflecţia morală. Treaba ar sta tocmai invers: când moralizezi, împarţi lumea între buni şi răi, deci schematizezi gândirea. Acest dogmatism binar este extrem de pernicios pentru inteligenţă, constituind un atentat la reflecţia morală autentică, care presupune timp, studiu, disciplină. „O opinie nu constituie o analiză. Un punct de vedere nu este o judecată. Un verdict nu este o reflecţie. A moraliza gândirea nu înseamnă a gândi moral.”

Autoarea evocă de-a lungul capitolelor cărţii o vastă serie de problematici contemporane, devenite teren predilect de afirmare a ideologiei, situându-se cel mai adesea în contra opiniei „progresiste”, cu unele excepţii (chestiunea consimţământului post #MeToo, fiind de acord că a consimţi nu înseamnă a dori; dezaprobarea reformei pensiilor din Franţa – pentru a nu le numi decât pe acestea).

Egalitate şi egalitarism

Cauza woke i se pare Juliei de Funès problematică sub multe aspecte, o formă de „metastază ideologică” cu parfum de virtute, ale cărei mecanisme trebuie denunţate, crede autoarea, înainte ca acestea să fie generalizate şi definitiv adoptate. În numele luptei pentru dreptate şi echitate, nu s-ar ascunde adesea decât dorinţa de răzbunare. Felul în care lupta împotriva discriminărilor se desfăşoară azi este denunţat pentru excesele sale, pentru autoritarismul său, pentru faptul că duce tocmai la agravarea climatului de intoleranţă. Lupta în numele binelui ar îmbrăca haina urii. Filozoafa denunţă felul în care egalitatea în drept este transformată pervers în egalitarism, în care totul ajunge să valoreze în mod echivalent (tout se vaut), în care adesea tocmai cei mai merituoşi au de pierdut şi trăiesc cu sentimentul de a fi nedreptăţiţi.

Libertate şi incluziune

Nici scriitura incluzivă nu o atrage pe autoare, ce regretă moralizarea limbajului în funcţie de considerente sexuale, dar mai ales faptul că limba nu mai poate în acest caz constitui „medium-ul unei vorbiri libere, ci o miză identitară”, concluzionându-şi capitolul cu afirmaţia că doar nemaifăcând „din fiecare cuvânt rostit o semnalare identitară am redescoperi bogăţia limbii, interesul dezbaterii şi promisiunile gândirii.”

În multe capitole ale volumului revine ideea de libertate individuală – pe cât de necesară, pe atât de ameninţată azi –, inclusiv în capitolul despre obsesia „grupofilă” şi momentele „federatoare”, simptome ale rolului mult prea însemnat acordat iniţiativelor de grup, diverselor adunări, marşuri, manifestaţii. „Omul nu există decât prin actele şi alegerile sale libere, ce fac din el o singularitate. Nefiind o chestiune de origine, de educaţie, de poziţie socială, de culoare a pielii, de sex, de gen, libertatea este singura putere personală pe care fiecare o posedă în mod egal.” Pe de altă parte, Julia de Funès aminteşte un adevăr ce pare uitat de unii, anume că voinţa personală nu poate duce singură la realizarea unui obiectiv, aşa cum adepţii manifesting-ului o proclamă („Dacă vrei, poţi”). „Intenţionalitatea nu poate garanta singură că agentul poate fi singur cauza acţiunii voluntare”.

Însăşi insistenţa pe „bunătate” („bienveillance”) o irită pe Julia de Funès, întrucât această calitate i se pare a fi căutată azi doar pentru a constitui o formă de complezenţă, de ipocrizie, de ascundere a adevărurilor mai puţin confortabile. În contra acestei viziuni, autoarea face apologia raţiunii şi trimite la Socrate, amintind că, doar prin depăşirea contradicţiilor apărute în dialogul aprig şi neindulgent, se poate ajunge la ideea capabilă să depăşească orice contradicţie.

Norma şi deprecierea autorităţii

Neliniştită se arată Julia de Funès şi în faţa deprecierii autorităţii, văzând în aceasta din urmă un salvator compromis între orizontalitatea propusă de demagogia contemporană şi autoritarismul vertical de odinioară: „autoritatea nu supune, ci înalţă”. Nici „deriva securitară” a prezentului nu o linişteşte pe filozoafă, care propune ca managementul viitorului să renunţe la metodele de supraveghere a angajaţilor, de măsurare a timpului lor de lucru, în favoarea încrederii, dar şi a curajului de a-i penaliza pe cei care trădează încrederea întreprinderii.

Ideologia contemporană a precauţiei ce prevalează în întreprinderi şi instituţii (când iei în calcul varianta cea mai rea în care poţi ajunge şi iei măsuri pentru a evita acest lucru) i se pare o calamitate autoarei, constatând că aceasta ar duce la paralizarea oricărei iniţiative şi la blocaj. Dorinţa de a minimiza riscul, prin excesele sale, împiedică acţiunea responsabilă. De altfel, tonul autoarei devine şi mai virulent atunci când abordează capitolul legat de proceduri. „Arsenalul procedural nu mai cunoaşte nicio limită.” Teama de risc, de contingent a dus la o adevărată „hegemonie procedurală”, „ideologie precauţionistă”, ce a condus fatalmente la sentimentul de pierdere a libertăţii şi a obiceiului de a gândi pe cont propriu, deci la deresponsabilizare. Spiritele se mecanizează, birocraţii devin oameni-fişă, oameni-formulare. Nu e tocmai de mirare că Julia de Funès trimite în această carte de mai multe ori la „banalitatea răului” semnalată şi denunţată de Hannah Arendt. Cu cuvintele Juliei de Funès, banalitatea răului este „acest amestec de rutină, de conformism şi de loialitate oarbă faţă de normă până la a nu mai gândi, a nu mai avea nicio reflexivitate asupra propriilor acţiuni”. Nu atât inteligenţa artificială pare să o neliniştească pe autoarea noastră cât artificializarea gândirii umane prizonieră a „spiritului procedural inflexibil”. Pentru a opune rezistenţă în faţa acestui risc, ea propune să nu acţionăm decât dacă acţiunea are sens – „mintea trebuie să acţioneze prima, procedura vine după aceea”.

Legislaţia mortificatoare

Se înţelege că excesul legislativ nu-i convine Juliei de Funès, care regretă că nu i se mai recunosc dreptului prerogativele de a spune ce e just, acesta devenind teren pentru afirmarea „binelui”, victimizarea ducând direct la penalizare. Filozoafa consideră că asistăm la o veritabilă „legalomanie”, o legislaţie mortificatoare. „Sindromul maniaco-legalo-normalizator opresează spiritele, ne paralizează ţara supusă unor reglementări tot mai numeroase şi mai private. Acesta poate ucide inteligenţa umană, ambiţia ţării, puterea noastră de a acţiona şi libertatea noastră.”

Însăşi chestiunea parităţii bărbaţi-femei i se pare problematică Juliei de Funès, care contestă obsesia diferenţialistă a feministelor din noile generaţii. Preocuparea pentru diversitate şi incluziune ajunge să îi pară autoarei o negare cel puţin parţială a persoanei, care nu mai este considerată în singularitatea sa, ci ca simplu „eşantion” al unei anumite categorii.

Sărăcia de limbaj şi carenţa identitară

Unul din meritele majore ale cărţii e acela de a denunţa pletora de „elemente de limbaj”, vastă arhitectură demagogică a timpului prezent – bunătate, rezilienţă, inspiraţional, digitalizare etc. etc. –, „viralitate lexicală” menită să întărească stereotipurile pozitive. „Ludovic al XIV-lea se lăsa criticat de La Bruyère sau Molière, dar Majestatea Sa Gândirea-Corectă nu se supune aceluiaşi exerciţiu. Orice punere sub semnul întrebării e o ofensă la adresa ei, cea mai măruntă critică o răneşte. Or, în acest climat roz bonbon inatacabil, ironia, echivocul, îndoiala, critica, interogaţia – pe scurt, gândirea – devin tot mai puţin practicabile.” Şi, repetă autoarea: utilizarea acestor cuvinte este mai ales menită să-i pună în valoare pe utilizatori şi mai puţin să semnifice nişte situaţii date. „Servindu-se de aceste cuvinte, utilizatorii îşi maschează sărăcia de limbaj, carenţa identitară şi vulnerabilitatea pe care le camuflează în spatele irefutabilităţii unui pozitivism corect politic. ” Privind în jur, ne putem şi noi întreba cum de e posibil ca acest conformism moral şi intelectual să nu-i jeneze pe utilizatori, altminteri adesea intelectuali foarte fini... N-ar trebui aceştia să fie mai degrabă de acord cu ce spunea Tocqueville, citat de Julia de Funès: „Voi fi iubit, cred, libertatea în toate timpurile; dar sunt mai degrabă înclinat să o ador în vremurile noastre.”

„Ecologia” (sau „tranziţia ecologică”), unul din cuvintele cheie ale zilelor noastre, cu care Julia de Funès nu poate decât să fie de acord, ajunge să fie contestată în utilizarea care i se dă, autoarea deplorând faptul că ecologia derivă în ecologism intransigent şi corect politic. „Empatia”, alt cuvânt utilizat în exces, instrumentalizat de novlimba contemporană, constituind o preocupare pentru management şi, ca atare, servindu-le numeroşilor coach la modă în întreprinderi şi în afara lor, este pusă sub semnul întrebării de Julia de Funès, care consideră că empatia nu poate face obiectul unui curs, fiind un sentiment resimţit intuitiv, „o coincidenţă imediată cu celălalt”. „Empatia, ca orice sentiment, ţine de calitatea sufletească, de o intensitate difuză, de sensibilitate, şi în niciun caz de stări intelectualizate ce se juxtapun până la a face obiectul unei reţete comportamentale!”.

Epidemia de „brown out”

În schimb, autoarea se arată foarte sensibilă la nevoia de mai mult sens la locul de muncă, fiind întru totul de acord cu cerinţele noilor generaţii. Dar felul în care întreprinderile înţeleg să prevină pierderea sensului şi a interesului pentru muncă i se pare neconvingător Juliei de Funès. Managementul reduce nevoia de sens la un ansamblu de măsuri punctuale, care mai mult duc la acumulare de stres decât la conferirea de sens activităţii. Filozoafa vede în aceste evoluţii efectul tehnicizării excesive din ultimele decenii, amintind că „tehnica este un mijloc, nu o finalitate”. Tehnicizarea ar fi tocmai cea care a dus la epidemia de brown out (afecţiune cauzată de lipsa de sens la locul de muncă). Munca nemaifiind văzută ca un scop în sine, nu mai motivează per se şi trebuie, deci, reconsiderată şi văzută ca simplu mijloc de trai, sensul trebuind căutat dincolo de ea. Chiar preocuparea întreprinderilor pentru starea de bine a angajaţilor este văzută, în mod mult mai general, ca problematică de Julia de Funès, care remarcă faptul că existenţa a tot felul de Chief Happiness Officers, ca şi multiplicarea spaţiilor de relaxare (săli de sport, cafenele, spaţii pentru meditare etc.) în întreprinderi nu au făcut parcă decât să accelereze creşterea numărului de concedii medicale, a stărilor de burn out, bore out, brown out. Or, ce ar trebui să facă întreprinderile pentru a încetini cu adevărat acest proces ar fi, crede filozoafa specialistă în resurse umane, să le ofere angajaţilor libertate, spaţiu de acţiune, încredere şi recunoaşterea meritelor.

Dezvoltarea personală „impersonală”

Virulenţa Juliei de Funès este maximă atunci când scrie despre dezvoltarea personală, care i se pare o contradicţie în termeni. Cum să te dezvolţi folosind nişte „kit-uri comportamentale”? Filozoafa e chiar convinsă că nimic nu este mai impersonal decât dezvoltarea zisă personală, întrucât maniera în care subiectul este invitat să procedeze în aceste situaţii îl deposedează pe acesta de interioritatea proprie. „A fi adevărat urmând o metodă de dezvoltare personală înseamnă să adopţi un cod, să urmezi reguli, să joci un joc, continuând să crezi şi pretinzând că te apropii de propriul tău adevăr.”

În concluzia volumului, Julia de Funès invită întreprinderile să nu cedeze modelor îndoielnice şi normelor, îndrăznind chiar o paralelă între supunerea în faţa dogmatismului corectitudinii politice şi supunerea faţă de ordinele lui Hitler ori a islamiştilor radicali în faţa legii reinterpretate terorist a lui Allah. Autoarea insistă pe ideea că a gândi bine înseamnă să te delimitezi de gândirea unică şi să gândeşti pe cont propriu în numele libertăţii şi inteligenţei.