A fi sau a nu fi „om de fotbal”

Tristețile unui microbist

Durează vreo 31 de ani ca să ajungi neurochirurg în România, dacă socotești că o asemenea carieră pornește din clasa I. Ca să devii doctor în științe, e nevoie de vreo 20 de ani. Tot așa, socotind din momentul în care te duci la școală. În toți anii ăștia, trebuie să studiezi, să dai examene, să exersezi, să-ți domini emoțiile, să înveți cum se învață și cum se expune judicios ceea ce ai învățat. La capătul acestui efort ajungi însă să-ți împlinești visul, să fii ceea ce ți-ai dorit.

Fotbalul face excepție de la logica unei asemenea deveniri, chit că, în cazul meu, am vreo 45 de ani în care mă uit la cel puțin un meci pe zi, citesc toate știrile din cotidienele de sport și am ratat mai puțin de două procente din jocurile echipei naționale sau a echipelor noastre de club în cupele europene. „Oameni de fotbal”, capabili adică să înțeleagă mecanismele extrem de complicate ale jocului și vieții echipelor, nu ajung decât cei predestinați.

Studiourile televiziunilor sunt pline de personaje care susțin tot felul de teze aberante și adesea toxice pentru societatea românească. Atunci când ei sunt foști mari fotbaliști, se poate considera desigur că microbiștii trebuie să le primească elucubrațiile agramate cu o oarecare bunăvoință, în semn de apreciere pentru carierele lor. De multe ori însă, protagoniștii discuțiilor sunt reprezentanții unei faune economico-administrative cu accente interlope, foști securiști sau valutiști, care revarsă asupra audienței destul de numeroase a acestor emisiuni o groază de inepții. Iar atunci când sunt confruntați cu poziții de bun-simț sau rugați să ofere argumente, se umflă în pene și zic: „Trebuie să fii om de fotbal ca să înțelegi asta.” Culmea e că, probabil, au dreptate fiindcă eu unul nu înțeleg o mulțime de lucruri din fotbalul românesc.

Nu-mi explic, de pildă, unde a dispărut ideea de competiție. Dacă îi asculți pe „oamenii de fotbal”, important este ca activitatea fotbalistică să producă bani și nicidecum performanță. S-au dus vremurile când o miuță din spatele blocului se lăsa cu lacrimi pentru cei învinși, dacă nu cumva și cu vreo îmbrânceală. Echipele sunt pline de băieți veniți din toate colțurile lumii, reprezentanți ai unor culturi exotice, mercenari ai balonului. Jucătorii sunt slujbași oarecare, care vin la serviciu ca orice salariat și au tot atâta atașament față de club și de comunitatea pe care o reprezintă acesta cam cât are un măturător stradal față de caldarâmul pe care îl curăță. Ca atare, pe ei nu-i interesează trofeele, ci încasarea unui salariu care să le permită ca, în sezonul următor, să poată privi spre alți fraieri sau oficiali corupți cărora să li se pară că sunt fotbaliști.

Lucrurile stau la fel și cu tinerii care se apucă de fotbal. Scopul lor nu este să devină eroi ai comunităților locale, să aducă trofee echipelor lor, ci să crească în carieră și să câștige cât mai mulți bani. Împleticiți sau geniali, anonimi sau membri ai diferitelor echipe naționale, ei nu ezită niciun moment să-și subordoneze carierele în favoarea câștigului imediat. La prima ofertă, fug să joace fotbal cu cămilele, să folosească zidul chinezesc drept fileu pentru un meci de tenis cu piciorul deși știu că asta îi va scoate de pe orbita performanței. Culmea, principalii vinovați nu sunt impresarii veroși sau patronii lacomi ci, de cele mai multe ori, propriii părinți, care își duc copiii la sport nu pentru sănătate sau performanță, ci pentru a ieși din sărăcie odată cu odraslele lor.

Mentalitatea de mai sus implică o obediență scabroasă față de președinții sau patronii de cluburi, care operează cu jucătorii lor de parcă ar fi stăpâni de sclavi. „Atâta vreme cât îi plătesc, ei trebuie să facă orice le spun eu” declamă oamenii de fotbal pe la emisiunile televizate. Mulți nu ajung să se exprime public, dar manifestă aceleași apucături în birouri, acolo unde nu îi filmează nimeni. Grăitoare este poziția lui George Becali, care spune că numele echipei sale, FCSB, este un acronim de la „Faci ce-ți spune Becali”. În acest fel, jucătorii ajung să fie lipsiți de personalitate și se dezvoltă cu ideea că prestația lor este apreciată pe alte criterii decât cele strict sportive.

Regula strâmbă a jucătorului eligibil pentru echipa de tineret, U21, care prevede că toate echipele trebuie să alinieze un tânăr în formula de start, duce și ea la distorsiuni logice cu consecințe incalculabile prin crearea unor locuri privilegiate. Astfel, jucătorii tineri ajung, exact la vârsta la care se formează, să fie cocoloșiți, protejați și promovați fără nicio legătură cu calitățile lor. Asta duce la șubrezirea echipelor, dar mai ales la creșterea unei generații de misecuviniști, care nu fac față nici măcar propriilor lor echipe atunci când ajung la maturitate, darămite cluburilor mari, la care se transferă uneori. Grăitoare este situația de la Farul/Viitorul Constanța, echipă care a exportat o cohortă de tineri care s-au întors după un an sau doi cu coada între picioare, nefiind în stare, niciunul, să se impună la echipele din primele campionate ale Europei.

Într-un fel, „omul de fotbal” este chintesența a tot ceea ce a crescut strâmb după 1989 în societatea românească. Nu sunt deloc întâmplătoare apetența oamenilor politici pentru fenomenul fotbalistic și nici prezența în aceeași zonă a celor mai controversați oameni de afaceri. Atunci când te afișezi „la oficială” ai notorietate, capeți voturi și/sau respect din partea partenerilor. Iar fenomenul produce și bani, deci în jurul acestor oameni se face zid dintr-o șleahtă de „oameni de media” care le cântă în strună fiindcă altfel ar fi muritori de foame.

Nu sunt „om de fotbal”, ci doar un fraier care se uită la televizor și se teme ca nu cumva să se mai inventeze vreo țară europeană de dimensiunile orașului Pașcani, a cărei selecționată să ne umilească pe Arena Națională.