„Cea mai importantă tehnologie a epocii noastre este reglementată de oameni care nu reuşesc să cadă de acord asupra a ceea ce reprezintă aceasta”, scrie Roland Fryer într-un articol din Wall Street Journal, „The Economics of Regulating AI, Guvernele încearcă adesea să introducă reguli pentru domenii pe care nu le înţeleg”. De pildă, EU AI Act prevede sancţiuni de pînă la 7% din veniturile globale în caz de încălcare a prevederilor sale. Însă, crede el, acest tip de abordare riscă să provoace mult mai multe daune decît să le preîntîmpine, un motiv important fiind asimetria informaţiilor. Pentru că normele sunt de regulă adoptate de persoane care ştiu mai puţin, cîteodată mult mai puţin, decît cei din domeniul pe care îl reglementează. Această asimetrie problematică nu este una nouă. Ea a devenit însă acută datorită ritmului în care au apărut noi tehnologii, precum reţelele sociale şi acum inteligenţa artificială, cu impact major în societate iar în ultimul caz în economie şi securitate. Autorul face trimitere la o lucrare ştiinţifică din 1982 care semnala faptul că în astfel de situaţii tendinţa este de a introduce cît mai multă supraveghere şi de a implica cît mai mulţi inspectori.

Fryer susţine că reglementarea prematură sau excesivă a Inteligenţei Artificiale, alimentată de panica tehnologică, ar trebui să se bazeze pe dovezile empirice, nu pe speculaţii. Altfel, politicile publice introduse riscă să încetinească inovaţia şi productivitatea, reducînd beneficiile sociale potenţiale ale tehnologiei. În opinia sa intervenţia statului este justificată doar atunci cînd există externalităţi negative clare, nu atunci cînd riscurile invocate sunt ipotetice. În caz contrar, suprareglementarea poate genera costuri mai mari decît beneficiile. Argumentul său este că de-a lungul istoriei societăţile s-au adaptat la impactul tehnologiilor disruptive, deşi trebuie spus că în cazul inteligenţei artificiale provocările intră într-o dimensiune cu totul specială, inclusiv în plan filosofic.

Dispute legate de reglementarea inteligenţei artificiale există pe ambele maluri ale Atlanticului. De pildă în America Casa Albă doreşte elaborarea unui cadru normativ la nivel federal pentru că alternativa, reglementări la nivelul diferitelor state, ar avea un impact negativ sever asupra inovaţiei, afectînd în principal firmele mici şi mijlocii, care nu ar avea resursele necesare pentru a naviga într-un hăţiş legislativ. De partea cealaltă, în Europa, problema este una structurală, pentru că este parte dintr-un tip de mentalitate dominată de obsesia reglementărilor. UE, care permanent scoate în evidenţă “statutul” său de “soft power superpower” consideră că are misiunea nobilă de a impune nu doar la nivelul Uniunii ci şi pe plan global norme, standarde, într-o multitudine de domenii, inclusiv în tehnologie.

De aceea, UE vede orice abatere de la viziunea sa birocratică asupra unei lumi guvernate de “dreptul internaţional”, prea puţin reglementată, drept o adevărată catastrofă. E relevantă în acest sens reacţia Politico, o publicaţie online iniţial americană dar care acum face parte din grupul editorial german Axel Springer.

„Într-o lume dominată de America, în care statul de drept nu contează, maşina legislativă a UE ar putea deveni rapid un anacronism ciudat”, se lamentează Politico după ce subliniază că „dreptul internaţional” are nevoie de Trump. „Abordarea sa reprezintă o ameninţare existenţială nu numai pentru acordurile globale, cum ar fi acordul climatic de la Paris, ci şi pentru Uniunea Europeană, cea mai mare fabrică de legislaţie internaţională din lume. În fiecare an, UE produce peste 2.000 de directive, acte, regulamente şi alte documente juridice care ghidează viaţa economică şi socială a celor 27 de ţări membre”.

Este aproape incredibil cum într-o perioadă cu enorme turbulenţe geopolitice marea problemă pentru publicaţia germană este aceea că „fabrica de legislaţie internaţională” UE rămîne fără obiect nu marile provocări cu care se confruntă Vestul, în special Europa, aflată pe o pantă de declin accentuat în plan economic şi de influenţă geopolitică şi diplomatică. O Europă care se confruntă cu o eroziune severă a superiorităţii sale trecute în plan militar şi din punctul de vedere know how-ului tehnologic în timp ce are de gestionat mari provocări interne, precum migraţia, radicalismul islamic şi cel stîngist, şi externe (dezindustrializare, pierderea controlului asupra lanţului de aprovizionare cu metale rare şi fragilizarea celui legat de semiconductori, din care o mare parte se produc în Taiwan).

Chestiunea de fond nu este aceea că nu ar trebui să existe discuţii, dezbateri, despre impactul potenţial semnificativ şi problematic al inteligenţei artificiale, şi de fapt şi al altor tehnologii disruptive, precum computerele cuantice, sau că nu e nevoie deloc de reglementări. Nu ducem lipsă de estimări relativ alarmante venite chiar din partea unor personalităţi, precum Geoffrey Hinton, unul dintre pionierii inteligenţe artificiale. Însă, pe de o parte, nu te poţi grăbi să reglementezi un domeniu înainte ca acesta să capete o consistenţă reală, iar pe de alta, atunci cînd faci asta, e obligatoriu să ţii cont de contextul internaţional şi de enormele provocări într-un moment de remodelare fundamentală a relaţiilor şi ierarhiilor internaţionale tradiţionale. Ori, mulţi, mai ales în Europa, ignoră iresponsabil această nouă realitate, se comportă de parcă toată lumea le-ar sta la picioare, abia aşteaptă să primească de la Bruxelles directive privind felul în care ar trebui utilizate astfel de tehnologii revoluţionare.

Se pare că Europa nu a învăţat nimic din lecţia privind costurile obstinaţiei în urmărirea utopicului obiectiv net-zero. În timp ce China a devenit dominantă în materie de sisteme fotovoltaice şi baterii utilizînd din plin combustibili fosili şi cărbune (dă în funcţiune cîteva zeci de centrale pe cărbune anual!) Europa (ale cărei emisii sunt sub 7% din total) s-a dezindustrializat masiv. Numeroase companii pentru care costul energiei este critic au fost nevoite să părăsească continentul, relocîndu-se în Statele Unite şi China, din cauza celor mai ridicate costuri la energie de pe glob.

David Sacks, responsabil în cabinetul Trump pentru inteligenţă artificială şi criptomonede, critică în podcastul în All-In Podcast abordarea Uniunii Europene privind reglementarea inteligenţei artificiale, în contextul Artificial Intelligence Act. „Europa tinde să reglementeze tehnologia înainte să o înţeleagă pe deplin. În cazul inteligenţei artificiale, repetă modelul GDPR — creează cerinţe de conformitate grele, care afectează mai ales startup-urile, nu companiile mari. Dacă reglementezi prea devreme, încetineşti inovaţia şi muţi dezvoltarea către SUA sau China. Factorii de decizie reacţionează la temeri legate de chatboturi, în loc să se gîndească la impactul economic mai larg al inteligenţei artificiale. Cînd reglementarea apare atît de devreme, riscă să îngheţe presupunerile de azi şi să împiedice apariţia unor sisteme mai bune mîine.”

Din varii motive, inclusiv din dorinţa de a introduce mascat o formă de cenzură digitală, prin DSA (Legea privind Serviciile Digitale), Bruxelles-ul a emis în ultimii ani o serie întreagă de reglementări în domeniu pe lîngă cea deja menţionată: Legea UE privind inteligenţa artificială, Legea privind pieţele digitale, Legea privind datele private şi Legea privind rezilienţa cibernetică. Într-o bună măsură şi din cauza frustrării faţă de rolul dominant jucat de corporaţiile americane în economia digitală.

Acest cadru normativ extins impune „reglementări stricte şi redundante care sufocă inovarea, cresc costurile de conformitate, întîrzie lansările de produse, restricţionează accesul la date şi expun companiile americane la amenzi de miliarde de euro”, se subliniază într-un articol apărut în Wall Street Journal sub semnătura lui Andy Puzder, Ambasadorul Statelor Unite la Uniunea Europeană şi Jacob Helberg, subsecretar în Departamentul de Stat. Determinînd astfel multe companii europene să părăsească continentul şi descurajînd investiţiile americane în infrastructura de inteligenţă artificială a Europei.

Cei doi oficiali americani spun că deşi Washingtonul şi-ar dori ca Europa „să se integreze în economia bazată pe inteligenţă artificială ca partener cu drepturi depline”, să joace un rol important în cadrul iniţiativei „Pax Silica” a Departamentului de Stat de construcţie a unei reţele care reuneşte resurse energetice, minerale critice, producţia de semiconductori şi capacitate de calcul la nivelul naţiunilor aliate partenere. Demersul face parte din strategia Statelor Unite de abordare a competiţiei cu China pe dimensiunea tehnologică, economică şi de securitate.

Problema este cadrul normativ rigid impus de Bruxelles care constituie o piedică substanţială. Înainte ca sistemele de inteligenţă artificială să fie introduse pe piaţă, legea în materie, EU AI Act, impune evaluări ale riscurilor şi sisteme de combatere a acestora, seturi de date şi jurnale detaliate, documentarea funcţionalităţii sistemului şi obligativitatea supravegherii umane. „Multe dintre aceste cerinţe sunt nepractice pentru proiecte bazate pe inteligenţa artificială, constituie mai puţin un cadru de siguranţă şi mai mult un plan pentru alungarea inovării din Europa”. Pentru că dacă marile corporaţii se mai pot adapta, companiile mici, care sunt şi printre cele mai inovative în această fază sunt afectate sever, un motiv suplimentar să se mute în Statele Unite pe lîngă accesul net superior la alte resurse, precum capitalul financiar de risc. Europa este deja în urmă în ceea ce priveşte leadershipul tehnologic. Are puţine platforme tehnologice globale majore şi riscă să repete acest tipar şi în domeniul inteligenţei artificiale. EU AI Act reflectă un model familiar: guvernanţă puternică, dar capacitate redusă de scalare a tehnologiilor de vîrf. Europa mizează pe „efectul Bruxelles”, stabilirea standardelor globale, numai că acest lucru este extrem de improbabil atunci cînd nu eşti un actor relevant în materie.

De unde necesitatea unei revizuiri fundamentale a abordării europene, prin renunţarea la reglementările excesive în acest domeniu vital. „Europa se poate alătura Statelor Unite şi altor economii care acordă prioritate inteligenţei artificiale sau poate continua să reglementeze pînă va deveni irelevantă”. Autorii speră că europenii vor alege prima variantă, şi de fapt aceasta este şi esenţa mesajului transmis prin intermediul Wall Street Journal. Însă avînd în vedere experienţa de pînă acum şi ADN instituţional prevalent la Bruxelles nu e deloc sigur că asta va fi în final alegerea.

TDS este abrevierea de acum încetățenită pentru Trump Derangement Syndrome, atitudinea generalizată la nivelul celei mai mari părți a establishmentului politic, academic, mediatic, de pe ambele maluri ale Atlanticului de a interpreta automat, mecanic, în mod negativ, practic fără excepție, orice are legătură cu Donald Trump: politici, inițiative, declarații.

În marea lor majoritate, mass-media tradiționale („legacy media”) și, foarte important, agențiile de presă precum Associated Press, Reuters sau Bloomberg, care alimentează informațional instituțiile media din întreg spațiul occidental, acoperă editorial războiul din Orientul Mijlociu de o manieră cît mai defavorabilă administrației Trump, ilustrînd din plin sindromul TDS. Fără îndoială nu era de așteptat și nici de dorit o „abordare mediatică patriotică”, așa cum se întîmplă în cazul regimurilor autoritare, însă nici să cazi în extrema cealaltă nu e un titlu de glorie.

Liniile editoriale dominante urmăresc să scoată în evidență și să inoculeze în spațiul public o perspectivă preponderent negativă, defetistă, asupra derulării conflictului, adesea cu sprijinul unor „experți” cu convingeri ideologice similare. Prin felul în care sunt formulate titlurile (6 din 10 cititori nu trec mai departe de titluri!). Prin eludarea completă a contextului. De pildă, faptul că Iranul se află într-un război de facto de 47 de ani cu Statele Unite, „Marele Satan”, că este cel mai important sponsor global al terorismului, finanțînd o serie întreagă de grupări teroriste între care se numără Hezbollah, Houthis sau Hamas. Ultima este responsabilă pentru masacrul din 7 octombrie și are ca obiectiv declarat oficial în Carta sa eliminarea completă a statului Israel.

Pînă în iunie 2024 era instalat în centrul Teheranului un „Ceas al distrugerii Israelului” care afișa o numărătoare pînă în 2040, anul în care Ali Khamenei a prezis că Israelul nu va mai exista. Ceasul care avea un ecran digital uriaș a fost instalat în 2017 în Piața Palestina din Teheran, cronometrul fiind setat inițial la 8.411 zile, plecînd de la afirmația lui Khamenei din 2015 că „regimul sionist nu va supraviețui următorilor 25 de ani”, adică pînă în 2040. Pe panou apărea un mesaj în persană, arabă şi engleză: „....zile rămase pînă la distrugerea Israelului”, alături de un pumn în culorile palestiniene care spărgea un steag israelian. În iunie 2025, Israelul a lansat o serie de lovituri aeriene în Teheran (Operațiunea „Rising Lion”) care au vizat sediul Basij, închisoarea Evin și acest ceas din Piața Palestina, care a fost astfel distrus.

Preponderent sunt urmărite cîteva idei majore care fie sunt discutabile, fie nu sunt privite în context, fie sunt false de-a dreptul. Însă, după cum remarca Thomas Sowell, multe lucruri par adevărate doar pentru că sunt repetate constant. „Nu există obiective clare”, o afirmație complet falsfalsă; acestea au fost precizate foarte clar de la început: un Iran fără arme nucleare, fără un parc enorm de rachete balistice, și care să înceteze finanțarea grupărilor proxy teroriste. Evident, nu există garanții că vor putea fi îndeplinite, iată o discuție legitimă. Însă asta nu înseamnă că nu au fost enunțate obiectivele operațiunii. În discuție este și o „schimbare de regim” dar aici, e adevărat, există diferențieri: Israelul este mai determinat să meargă pe această direcție decît Statele Unite, care s-ar mulțumi chiar și cu un regim rămas la putere, dar considerabil slăbit.

O altă idee reliefată permanent este aceea că „ofensiva militară s-a împotmolit, aduce aminte de Afganistan sau Irak”. Dar nu poți spune asta la doar 4 săptămîni de la declanșarea atacului, făcînd analogia cu intervenții care s-au derulat pe intervalul a două decenii, chiar dacă, e adevărat, războaiele sunt imprevizibile. Este contestată, bineînțeles, și necesitatea atacului. Iranul nu reprezenta o amenințare iminentă”, o afirmație enunțată și de cei care erau în teorie susținători ai președintelui. În opinia lor America a fost împinsă în război de Israel. Ipoteză fără acoperire în realitate: Donald Trump s-a pronunțat în repetate rînduri împotriva unui Iran dotat potențial cu arme nucleare cu mult înainte de a fi președinte.

Însă, poate mai important din perspectiva argumentelor în favoarea intervenției militare, este ceea ce sublinia Marco Rubio: era mai bine și mai puțin periculos să se aștepte pînă cînd se ajungea la o confruntare cu un Iran, avînd sau foarte aproape de a avea arme nucleare, dotat cu mii de rachete balistice (înainte de atac fabrica în jur de o sută pe lună)? Rachete care, tocmai s-a văzut după ce două dintre acestea au vizat baza militară mixtă britanică și americană Diego Garcia, aflată la 4000 de kilometri distanță, că pot atinge aproape orice punct din Europa?

Amenințare pe care, în paranteză fie spus, europenii ar fi trebui să o ia în serios înainte de a declara ritos că “nu este războiul lor”. De altfel, după ce secretarul american al Apărării, Pete Hegseth, a sugerat că Londra se află în raza de acțiune a unui atac cu rachete iranian, repetînd declarații făcute de reprezentanți ai armatei israeliene, secretarul Apărării din Regatul Unit, John Healey, a ținut să-i liniștească pe britanici spunînd că „nu dispune de nicio evaluare privind planurile Iranului de a ataca Londra”, deși nu a exclus această posibilitate.

Într-un podcast National Review Rich Lowry ilustrează cu cîteva exemple relevante cum arată acest comportament mediatic, care în esență pleacă de la premiza din plecare că nu poate exista nicio veste bună legată de războiul cu Iranul. Iată un titlu tipic de la NBC News: „Israelul a ucis un alt lider iranian, dar experții spun că asta nu înseamnă cîștigarea războiul”. „Soarta lui Ali Larijani nu va influența în nici un fel creșterea în spirală a prețului petrolului din cauza blocării strîmtorii Hurmuz, ne-au spus analiștii”. Experții citați care oferă această interpretare sunt Michael Stevens, de la Royal United Services Institute din Londra, în opinia căruia „Larijani este o piesă importantă. Este impresionant ce reușește să facă Israelul. Promit că vor lovi regimul și o fac cu mare succes. Dar, dintr-o perspectivă globală, trebuie să te întrebi: și ce dacă?”

În ceea ce o privește, Ellie Geranmayeh, senior fellow European Council of Foreign Relations, crede că „asasinarea lui Ali Larijani a consolidat poziția celor mai radicali reprezentanți ai forțelor de securitate din Republica Islamică Iran”. „Larijani era considerat un personaj pragmatic care a jucat și rolul de negociator în relația cu Washingtonul. Israelul pare să dorească eliminarea celor care ar putea promova o soluție politică la problemele interne și externe ale Iranului.” Cu observația necesară că dacă este să ne referim la „problemele interne”, Larijani este cel care a coordonat direct execuția celor peste 30 de mii de manifestanți în cursul protestelor din ianuarie. În plus, e greu de crezut că „pragmaticul” Ali Larijani ar fi dat dovadă de flexibilitate în cursul unor negocieri.

Acest gen de abordare editorială nu este însă nicidecum surprinzătoare. Iată cum prezenta în octombrie 2019 Washington Post moartea liderului organizației islamice ISIS, Abu Bakr al-Baghdadi, unul dintre cei mai căutați lideri teroriști din lume, în timpul unui raid al forțelor speciale americane în nord-vestul Siriei.

De o manieră chiar mai șocantă, săptămînalul britanic The Economist prezintă pe un ton aproape nostalgic moartea fostului lider suprem iranian, Ali Khamenei, ucis de aviația israeliană chiar în debutul operațiunii militare din Iran. Khamenei a avut un rol cheie, începînd din 1989, în procesul de consolidare a unui stat teocratic radical islamic, devenit cel mai important agent destabilizator în regiune și cel mai important sponsor al terorismului internațional. Este principalul responsabil pentru uciderea a mii de participanți în cursul protestelor succesive, începînd din 2009, inclusiv cele din ianuarie anul acesta cînd trupele de securitate ale regimului au executat peste 30 de mii de protestatari. În „interpretarea” The Economist moartea sa a intervenit în contextul confruntării sale „eroice” cu „Marele Satan”.

Dar sigur, ce „spun experții” depinde, desigur, cui îi ceri părerea. În cele mai multe cazuri, mass-media tradiționale, de regulă ostile lui Donald Trump, contactează experți ostili și ei lui Donald Trump. Deși nu toți văd lucrurile la fel, unii dintre au păreri diametral opuse. Cred, de pildă, din contra, că asasinatele țintite vor afecta probabil eficacitatea operațiunilor interne ale Iranului. Potrivit lui Michael Horowitz, analist în domeniul geopoliticii și securității. „Pot crea haos în structura de comandă, încetini procesul decizional, forța succesorii să se ascundă, și demoraliza atît conducerea, cît și militarii de rînd”. Plecînd de aici poți desigur furniza un titlu care să transmită cu totul altceva. Asta nu înseamnă neapărat că ultimii ar avea mai multă dreptate, însă ar fi de dorit ca analizele să fie relativ echilibrate.

Un alt exemplu, același subiect: uciderea lui Larijani, prezentată de The New York Times. „Israelul elimină unul cîte unul liderii iranieni, dar această strategie de decapitare are limitele sale. Moartea lui Ali Larijani a scos în evidență cît de mult se bazează Israelul pe asasinatele țintite pentru a-și atinge obiectivele de război. Această abordare poate avea însă efecte contrare”. De fapt în cazul The New York Times aproape toate titlurile referitoare la războiul din Iran sunt negative. „Pentru Statele Unite, așteptările neîndeplinite în Iran se încadrează într-un model familiar în regiune. Reacția militară a Iranului, alături de atitudinea de sfidare politică a noilor săi lideri, evocă un model vechi de zeci de ani al obiectivelor nerealizate ale intervențiilor americane în regiune”. Ar putea fi o observație validă dar nu și atunci cînd eram, la momentul respectiv, la doar două săptămîni și jumătate de la începutul războiului!

În continuarea inventarului său editorial Rich Lowry dă exemplul unui alt titlu din The New York Times. E vorba de un articol de opinie al lui Nicholas Kristoff al cărui titlu este „Cum ar trebui Trump să se extragă din mlaștina iraniană”. „Mlaștină după două săptămîni și jumătate! Este uluitor”, spune Lowry. „Acest cuvînt a devenit asociat cu Războiul din Vietnam, care a durat aproximativ opt ani. Am pierdut peste 50.000 de soldați uciși în luptă în Vietnam. Al doilea război din Irak a durat aproximativ opt ani. Același lucru se întîmplă și cu Afganistanul, care a durat aproximativ 20 de ani. Puteți caracteriza, dacă doriți, toate aceste războaie ca fiind mlaștini. Dar, la mai puțin de 21 de zile, puteți numi războiul din Iran o mlaștină?

Bineînțeles, mass media s-au grăbit imediat să exploateze și falia apărută în interiorul mișcării MAGA, între o serie de personalități influente, precum Tucker Carlson sau Megyn Kelly, și președintele Trump în privința războiului din Golf. Subiectul este evident cît se poate de legitim însă pare oarecum ciudat că de pildă Zanny Minton Beddoes, redactorul-șef al revistei The Economist, o publicație sobră, a decis să-i ia chiar ea un interviu lui Tucker Carlson, pe care cu siguranță îl consideră un extremist toxic și în alte condiții ar fi fost extem de improbabil să-l fi abordat, doar pentru că acesta s-a poziționat critic față de Trump.

The Economist e doar o parte dintr-un mare angrenaj mediatic extrem de ostil lui Trump și deci extrem de critic față de războiul împotriva Iranului. În Statele Unite acest demers este în parte contrabalansat de Fox News, de o serie de publicații conservatoare și mai ales de podcasturi. Însă în Europa, inclusiv în România, și în general pe plan internațional, unde analizele și acoperirea informațională a conflictului sunt în mare măsură influențate de abordările editoriale din surse ca New York Times, BBC sau CNN, de cele din fluxurile de agenție de la Associated Press sau Reuters, sau de platformele de inteligență artificială care și ele își iau referințele preponderent din surse avînd aceeași orientare ideologică sau din Wikipedia, care în urmă cu un deceniu s-a deplasat ideologic spre stînga “woke”, lucrurile sunt sensibil mai debalansate.

Se spune că în războaie principala victimă este adevărul, prin asta înțelegînd că fiecare parte încearcă să distorsioneze în favoare sa evoluțiile de pe front. Însă, fără îndoială, în societățile democratice, lucrurile sunt mai nuanțate atunci cînd e vorba de mass media private. Cu toate acestea, mai ales la debutul lor, acțiunile militare în cursul celor două războaie din Golf sau a celui din Afganistan au beneficiat de o acoperire editorială relativ favorabilă. Lucrurile s-au schimbat însă substanțial în ultimul deceniu, cînd de altfel și politica externă a Statelor Unite, în mod tradițional în mare măsură bi-partizană, a devenit profund partizană. Dacă mai suprapunem peste această evoluție și impactul sindromului TDS avem explicația pentru maniera preponderent negativă în care este mediatizată acțiunea militară din Iran.

Războiul din Iran ameninţă cu o recesiune globală, avertizează Alexander Stubb, preşedintele Finlandei, citat de Politico. „Prietenul de golf al preşedintelui american din Europa solicită eforturi suplimentare pentru a împiedica escaladarea conflictelor regionale către un al treilea război mondial”. În opinia sa, războiul din Iran riscă să declanşeze o „recesiune globală autoprovocată” care ar putea avea consecinţe mai grave asupra economiei mondiale decît pandemia de coronavirus, în timp ce negocierile de pace privind Ucraina par blocate pe termen nelimitat.

Desigur, în prim-plan sunt consecinţele economice: creşterea preţului barilului de petrol, agravată de blocarea de către iranieni a strîmtorii Hurmuz. Problema e reală, şi nu e vorba doar de petrol ci şi de LNG (o cincime din livările de ţiţei şi gaze lichefiate trec prin strîmtoare) ci şi de îngrăşăminte agricole (o treime din acestea sunt produse în regiunea Golfului). În mod previzibil, au fost afectate bursele şi a crescut preţul la pompă, cu impact în lanţ pe fluxurile de aprovizionare pentru numeroşi sectoare economice. Cu toate astea, cel puţin pe moment, e vorba de scenarii panicarde excesive.

E adevărat, preţul barilului a sărit de la o valoare undeva în intervalul 60-70 USD la una care oscilează în jurul a 100 USD, coborînd şi către 90 USD, în funcţie de declaraţiile preşedintelui american sau de evoluţiile de pe front. Dar dacă te uiţi doar la declaraţiile lui Stubb, ai impresia că ne aflăm în faţa unei situaţii unice, nemaiîntîlnită recent. Fals. În timpul preşedinţiei lui Barack Obama, preţul barilului de petrol s-a situat timp de trei ani şi jumătate, în intervalul 2011-2014, în gama 100-125 USD. La fel, în timpul mandatului lui Joe Biden, timp de cinci luni, în perioada martie – iulie 2022, s-a situat peste 100 USD, cu un vîrf de 125 USD în martie 2022 (din cauza invaziei Rusiei în Ucraina).

Pe de altă parte, blocarea de către Iran a strîmtorii Hurmuz este văzută de mulţi ca o nenorocire căzută pe capul nostru din senin, din cauza aventurismului americanilor, altfel traficul comercial s-ar fi derulat normal, neperturbat, aşa ca de obicei. Din nou, fals. Iranul a blocat în trecut traficul, în anii 1980, în cursul războiului cu Irakul, iar ulterior, în 1988, chiar a minat strîmtoarea. Mai tîrziu, în 2011 şi 2012, a ameninţat cu blocarea strîmtorii (în 2012 a fost votată la Teheran chiar o lege care stipula că se interzice traficul prin strîmtoare fără permisiunea marinei iraniene, dar s-a renunţat la aplicarea acesteia în urma implicării forţelor navale americane şi britanice). Ulterior au fost sechestrat petroliere, în 2022 şi 2024, iar gruparea Houthis, finanţată şi sprijinită logistic de Iran, a blocat practic traficul către canalul Suez, în perioada 2023-2025 (motivaţia fiind sprijinul pentru Hamas, după masacrul din 7 octombrie), atacînd şi sechestrînd nave care mergeau pe această rută, forţîndu-le pe cele mai multe (cele ruseşti au fost exceptate) să ocolească toată Africa prin Capul Bunei Speranţe. Ceea ce a prelungit durata transporturilor cu 10-14 zile, provocînd întîrzieri substanţiale pe lanţurile de aprovizionare şi o creştere a tarifelor containerelor de 2-4 ori. Incidentele au continuat, însă s-au redus masiv din nou după intervenţia militară a Statelor Unite.

Cînd introducem acest context în discuţie, lucrurile se schimbă radical. După cum remarca Marco Rubio, apropo de cei care spun că Iranul nu reprezenta o ameninţare iminentă, dacă regimul de la Teheran ajungea să aibă un parc de multe mii de rachete balistice şi drone şi rachete performante navale cu care putea ataca port avioanele americane (tocmai semnase un acord în acest sens cu China), ce să mai vorbim de arme nucleare, este foarte probabil că ar fi decis să impună o blocadă selectivă a traficului prin strîmtoare, impunînd condiţionări financiare şi politice. De pildă, ar fi putut cere europenilor să limiteze sprijinul pentru Ucraina în războiul cu Rusia, căreia, de altfel, i-a livrat drone Shahed. Ori, dacă acum Iranul reuşeşte să creeze atîtea probleme, ce s-ar fi întîmplat atunci cînd ameninţarea devenea “iminentă”?

Cei care se opun intervenţiei militare împotriva Iranului se împart în cîteva categorii. Stînga radicală progresistă, reprezentată tot mai mult în Europa de Verzi, în Marea Britanie, Germania sau Franţa, adesea în alianţă cu grupările islamiste, sau în America de curentul „socialiştilor democraţi” tot mai influent în Partidul Democrat, sprijină automat orice regim sau grupare teroristă antioccidentală. De aceea, în timp ce se manifestă activ şi adesea violent pro-Palestina, în fapt pro-Hamas, nu a criticat niciodată represiunea în masă din ianuarie din Iran. Într-un articol de pe iDebate explicăm de ce protestele din Iran au fost mult mai puţin mediatizate spre deosebire de conflictul din Gaza sau criticile faţă de operaţiunea americană din Venezuela. Dacă marşurile în mare măsură pro-Hamas din Occident au strîns pe străzi şi în campusurile universitare mii de participanţi, masacrul din Iran, unde regimul a executat cu sînge rece peste 30 de mii de participanţi, a fost complet ignorat, cu excepţia diasporei iraniene. “Stînga radicală urăşte atît de mult Israelul şi Vestul în ansamblu încît îşi doreşte ca regimul ayatolahilor de la Teheran să supravieţuiască pentru a putea lupta în continuare împotriva „opresiunii” americane, în general occidentale. „Unde sunt însă acum marşurile de solidaritate cu cei care protestează împotriva regimului islamic represiv din Iran?”, se întreaba The Spectator. Problema e că aceştia scandează „Nici Gaza, nici Liban, viaţa mea pentru Iran!”, protestînd împotriva finanţării de către regim, cu miliarde de dolari, a grupărilor teroriste precum Hamas, Hezbollah şi altele similare, ceea ce îi face din start „nefrecventabili” în spaţiul occidental.

Avem apoi o dreaptă radicală izolaţionistă americană care în teorie îşi revendică apartenenţa la MAGA cu toate că i se opune lui Trump în privinţa războiului din Iran. Este marcată de un antisemitism virulent: Tucker Carlson, Candace Owens, Nick Fuentes, fiind cele mai notorii exemple, şi încearcă cumva să evite un atac frontal la Trump, deplîngînd faptul că s-a lăsat împins în război de Netanyahu, explicaţie preluată în parte şi de către Joe Rogan. Este în general un spaţiu dominat de un conspiraţionism la cote maxime care, pentru a-şi justifica platforma ideologică, avansează tot felul de teorii bulversante, precum aceea că vinovat pentru Al Doilea Război Mondial este în principal Winston Churchill, care nu a dorit să se înţeleagă cu Hitler. Merită remarcat că, pentru a nu deranja excesiv acest curent, totuşi destul de influent, JD Vance merge cumva pe sîrmă, lăsînd impresia că, de fapt, şi el ar fi fost reticent faţă de atacarea Iranului.

Îi avem apoi pe liberalii americani relativ moderaţi, o poziţie tot mai greu de identificat în interiorul Partidului Democrat (istoricul Victor Davis Hanson consideră că acesta s-a transformat într-un partid socialist revoluţionar dacă te uiţi la declaraţii şi maniera în care votează în Congres) şi cea mai mare parte a establishmentului politic, mediatic şi academic european, toţi automat ostili din principiu faţă de orice face Trump.

În această zonă, care recunoaşte totuşi faptul că Iranul reprezintă o problemă, există voci care vin cu argumentul soluţiei diplomatice, readucînd în discuţie defunctul acord JCPOE (denunţat de Donald Trump în 2017). Un demers complet nerealist, greu de caracterizat, care i-a oferit Iranului beneficii financiare enorme fără nici un fel de condiţionări privind parcul de rachete balistice şi finanţarea grupărilor teroriste. Nemaivorbind de faptul că pînă şi cele privitoare la programul nuclear expirau pînă în 2030. De altfel, recent şi fostul secretar de stat Tony Blinken a recunoscut în cursul unui interviu că a fost imposibil să se ajungă la o resuscitare a vechiului acord în perioada Biden. Explicaţiile sunt evidente: pe de o parte administraţia Biden nu era luată în serios, mai ales după dezastrul retragerii din Afganistan, iar pe de alta cu un regim de tipul celui de la Teheran, care se consideră un purtător de stindard al revoluţiei islamice pe glob, nu poţi negocia, după cum s-a văzut, o soluţie diplomatică chiar şi atunci cînd ai un levier de presiune, o forţă militară de amploarea celei deplasate în zonă de Statele Unite în combinaţie cu Israelul.

În interviul din Politico, Alexander Stubb deplînge în acest context declinul instituţiilor şi normelor internaţionale. „Unii oameni creează această iluzie că poţi trăi într-o lume cu graniţe naţionale şi că nu suntem interdependenţi, iar eu cred că nimic nu este mai departe de adevăr, aşa cum putem vedea chiar acum în Strîmtoarea Hormuz. Suntem cu toţii afectaţi, dacă nu în altă parte, cel puţin la pompa de benzină.” El are dreptate atunci cînd e vorba de chestiuni relativ tehnice, de interes transnaţional, precum navigaţia aeriană, spectrul de frecvenţe de comunicaţii sau altele similare, dar e îndoielnic că se poate ajunge în mod real la consens în cazul celor menţionate, explicit, cum ar fi schimbările climatice sau reglementarea inteligenţei artificiale.

În primul caz, dincolo de maniera discutabilă privind motivele schimbărilor climatice, abordarea UE, marele campion al cauzei, s-a dovedit dezastruoasă. A dus la cea mai scumpă energie din lume, o consecinţă directă fiind dezindustrializarea, şi la dependenţa masivă de importuri din China (care dă în folosinţă anual zeci de centrale pe cărbune) pe linia energiei regenerabile. În al doilea caz, cel al inteligenţei artificiale, o tehnologie cu impact enorm în cursa de dominaţie economică, tehnologică, militară, pe plan mondial, în condiţiile competiţiei geopolitice pentru schimbarea ordinii mondiale, obiectiv enunţat explicit de axa China-Rusia-Iran-Coreea de Nord, e greu de crezut că vor fi acceptate limitări. În plus, oricum Europa, rămasă sensibil în urmă în acest domeniu, nu va avea, în ciuda dorinţei sale, vreun cuvînt important de spus.

Problema este că Alexander Stubb, dacă ceea ce spune e chiar ceea ce crede şi nu doar alinierea la retorica standard acceptabilă la nivelul establishmentului, şi alţii ca el, din politică, din mass media, din zona academică, nu par să fi internalizat faptul că traversăm o perioadă în care, în afara unor situaţii relativ tehnice, deja menţionate, regulile la nivel internaţional sunt în mare măsură relativizate sau ignorate cu totul, chiar dacă retoric asistăm la declaraţii aparent în suportul acestora. De aceea, logica tradiţională utilizată atunci cînd ne raportăm la peisajul geopolitic, bazat primordial pe trimiteri la dreptul internaţional, nu mai este aproape deloc de folos, după cum remarcam într-un articol recent pe iDebate în care analizam succesiunea de acţiuni şi iniţiative ale Statelor Unite din ultima perioadă, în Gaza, Venezuela, Panama, Siria, Ucraina şi acum în Iran. Din această perspectivă dincolo de dorinţa de a împiedica regimul de la Teheran de a destabiliza periculos întregul Orient Mijlociu America nu putea pur şi simplu accepta ideea ca în viitor, în contextul competiţiei geopolitice cu axa menţionată anterior, în special cu China, un Iran nuclear, înarmat pînă în dinţi cu rachete balistice şi drone, să controleze complet, ca agent al Moscovei şi Beijingului, traficul printr-o strîmtoare cu impact enorm asupra traficului naval prin strîmtoarea Hurmuz, cu impact enorm asupra accesului la resurse de energie şi de îngrăşăminte agricole pe plan mondial.

Dar dacă lucrurile stau aşa, vorbim de securizarea unor interese vitale nu doar ale Statelor Unite ci ale Vestului în general, de ce la Washington tradiţionalul consens bipartizan în materie de politică externă, încă valabil pînă acum circa un deceniu, a devenit practic imposibil? Şi de ce europenii nu se aliniază nici ei, decît în mod extrem de reticent şi limitat, unui demers al cărui succes este de asemenea vital şi pentru ei, mai ales că nu li se cere să facă mari sacrificii.

O primă explicaţie este ceea ce se numeşte „efectul de tunel”, incapacitatea de privi evoluţiile în ansamblu. De pildă, în Europa mulţi se tem că războiul contra Iranului reprezintă o distracţie îngrijorătoare faţă de cel din Ucraina şi oferă Rusiei resurse financiare suplimentare datorită scumpirii barilului de petrol şi ridicării parţiale a sancţiunilor. Ceea ce este adevărat, mai ales dacă războiul se prelungeşte. Însă, pe de altă parte, pe termen mediu şi lung, o eventuală decuplare a Iranului de China şi Rusia, sau chiar o slăbire majoră a regimului de la Teheran, ar avea un impact pozitiv semnificativ nu doar în privinţa conflictului din Ucraina, ci şi a competiţiei geopolitice care opune Occidentului axa avînd în centru China şi Rusia.

În afară de asta, o altă explicaţie este ostilitatea generalizată faţă de Trump în zona elitelor occidentale. Plus radicalizarea Partidului Democrat peste Ocean şi orgoliile şi interesele politice interne în Europa, unde ca şi în America, falia dintre aceste elite şi societate devine tot mai amplă. Iar asta nu ţine neapărat în principal doar de personalitatea lui Trump, de unele dintre replicile sale nefericite, de grandomania sa, ci de faptul că el şi curentul politic cu care este asociat, MAGA, atacă din temelie pilonii de rezistenţă ai unui sistem instituţional în criză de legitimitate, afectat de blocaje funcţionale. Iată un aspect practic omis în majoritatea analizelor geopolitice care ignoră complet profunda criză structurală internă din spaţiul occidental, uitînd de avertismentul celebrului istoric britanic Arnold Toynbee, autorul unei monumentale istorii universale în 12 volume: civilizaţiile nu se prăbuşesc prin crimă, ci prin suicid.

La peste două săptămâni de la declanşarea unui masiv atac aerian combinat al Statelor Unite şi Israelului asupra Iranului — probabil cea mai mare operaţiune aeriană din istorie — apar mai multe întrebări legitime: este intervenţia justificată, era ameninţarea iminentă, există pericolul unui al treilea război mondial şi cum trebuie privit conflictul din perspectivă geopolitică globală?

Justificarea intervenţiei

Din punct de vedere tehnic, SUA se aflau într-un război nedeclarat cu Iranul încă din 1979, când a fost înfiinţată Republica Islamică, ambasada americană a fost atacată, iar ostaticii au fost reţinuţi 444 de zile. De-a lungul timpului, Iran a finanţat grupări teroriste responsabile pentru moartea a peste 2.000 de militari americani. La acestea se adaugă trei ameninţări majore recente: un program nuclear avansat (450 kg de uraniu îmbogăţit la 60%), producţia a circa 100 de rachete balistice pe an şi sprijinirea unor grupări teroriste precum Hezbollah, Hamas şi Houthi, care au perturbat inclusiv traficul comercial prin Canalul Suez.

De ce acum?

După războiul de 12 zile din anul precedent, în care Israelul a neutralizat o parte din apărarea antiaeriană iraniană, Iranul era slăbit. Aşteptarea ar fi permis regimului de la Teheran să se reîntărească, făcând o intervenţie viitoare mult mai costisitoare şi mai dificilă.

Eşecul diplomaţiei

Acordul GCPOA din 2015, susţinut de administraţia Obama şi europeni, s-a dovedit ineficient: Iranul a continuat programul nuclear, îngropând facilităţile la zeci de metri adâncime, şi a folosit miliardele de dolari deblocate pentru a-şi consolida prezenţa regională prin reţelele teroriste.

Reacţia europeană

Europenii au preferat în general soluţii diplomatice, din calcule de politică internă legate de comunităţile islamice din ţările lor. Spania a blocat accesul logistic american la bazele militare, iar Marea Britanie a interzis iniţial folosirea bazei din Diego Garcia pentru bombardierele B-2, decizie care a iritat profund Washingtonul.

Pericolul unui al treilea război mondial

Riscul este considerat extrem de redus. Marile puteri nucleare conştientizează că un conflict mondial ar însemna distrugere reciprocă. Rusia şi China sprijină Iranul limitat — prima fiind angajată în războiul din Ucraina, iar a doua confruntându-se cu o armată slăbită de epurări masive (peste 170 de generali înlăturaţi de Xi Jinping).

Riscurile reale

Principalele pericole rămân blocarea strâmtorii Hormuz cu impact asupra livrărilor globale de petrol şi gaze, creşterea preţului petrolului şi posibile atentate teroriste din partea unor celule adormite în Occident. Regimul iranian este totuşi rezistent, în ciuda eliminării a peste 40 de lideri religioşi şi militari la începutul atacului.

Perspectiva geopolitică globală

Conflictul trebuie privit şi ca parte a competiţiei mai largi dintre Occident şi blocul revisionist format din China, Rusia, Iran şi Coreea de Nord. Slăbirea Iranului reprezintă, din perspectivă americană, o piesă importantă în această bătălie globală.

De câteva săptămâni, în Ucraina, aflată simultan sub presiunea războiului, a vulnerabilităţilor energetice şi a unui mediu internaţional tot mai instabil, tema care domină discuţia publică nu este frontul, ci criza parlamentară. Treptat, oboseala de război a pătruns în însăşi inima puterii politice.

Într-un articol publicat recent pe Veridica, am analizat modul în care majoritatea pro-prezidenţială, care gravitează în jurul grupului parlamentar „Slujitorul Poporului”, şi-a pierdut capacitatea reală de a produce voturile necesare pentru reformele solicitate de UE, dar şi pentru funcţionarea statului în condiţii de război.

Deşi, formal, „Slujitorul Poporului” are 228 de deputaţi în Rada Supremă, adică peste pragul de 226 care defineşte majoritatea, în practică grupul nu mai reuşeşte să adune constant nici măcar aproximativ 180 de voturi, iar unele evaluări din spaţiul public coboară şi mai mult numărul parlamentarilor activi până la 120.

Modelul de guvernare construit în jurul preşedinţiei îşi pierde treptat eficienţa politică. În plus, o resetare a sistemului politic este, în actualele condiţii, aproape imposibilă, câtă vreme organizarea alegerilor rămâne blocată de realitatea războiului. Astfel, preşedinţia intră într-o zonă tot mai vizibilă de tensiune cu propria sa bază parlamentară pe care a controlat-o începând cu anul 2019.

Un parlament obosit, forţat să voteze măsuri nepopulare şi tot mai rupt de guvern

Potrivit unui studiu al mişcării civice CHESNO, grupul parlamentar pro-prezidenţial a reuşit, în şase ani, să adune de unul singur cele 226 de voturi minime doar în aproximativ 12% dintre cazuri. Partidul „Slujitorul Poporului” a intrat în Parlament cu un număr record de deputaţi, pe valul electoral creat de victoria lui Zelenski la alegerile din 2019. Dar tocmai ritmul accelerat în care au fost alcătuite listele de partid şi structura eterogenă a grupului fac ca, după ani de război şi conflicte interne, fisurile să devină tot mai vizibile. Problema este că nu se prăbuşeşte doar un grup parlamentar, ci se epuizează modelul politic cu care Ucraina a intrat în război.

Ukrainska Pravda scrie că o parte dintre deputaţi s-au retras din viaţa politică, unii au fugit din ţară, iar alţii au fost excluşi din partid. În aceste condiţii, ceea ce mai rămâne din grupul pro-prezidenţial nu mai este o majoritate funcţională, ci un nucleu tot mai îngust, pe care publicaţia îl estimează la circa 120–130 de deputaţi.

De aici vine şi seria de eşecuri din primăvara acestui an, greu de imaginat, într-un alt context, pentru un partid aflat oficial la putere. Un exemplu este votul ratat pentru legea privind platformele digitale, cunoscută în Ucraina drept „taxa pe OLX”, legată de angajamentele asumate în raport cu programele de finanţare externă. Explicaţiile apărute în spaţiul public nu prea au convins societatea. „Parlamentul funcţionează de aproape 7 ani. Nu spun că nu este greu şi epuizant. Dar într-un asemenea interval, până şi castraveţii din butoi se acresc prea tare”, s-a plâns unul dintre coordonatorii „Slujitorului Poporului”.

Unii parlamentari sunt nemulţumiţi că li se cere să voteze legi nepopulare, inclusiv privind majorarea impozitelor în numele stabilităţii bugetare şi al cooperării cu partenerii internaţionali, în timp ce executivul şi preşedintele promovează măsuri cu tentă populistă. Practic, se aşteaptă ca parlamentarii să suporte costul politic al unor decizii dificile fără să fie consultaţi în prealabil.

Frica de structurile anticorupţie şi criza din interiorul majorităţii

Un al doilea factor major al crizei parlamentare îl reprezintă presiunea exercitată de dosarele anticorupţie şi, mai ales, de frica pe care aceasta a produs-o în interiorul majorităţii. Din iulie 2025, când puterea a încercat, prin parlament, să subordoneze Biroul Naţional Anticorupţie (NABU) şi Procuratura Specializată Anticorupţie (SAP) controlului procurorului general, iar apoi a fost nevoită să dea înapoi sub presiunea protestelor şi a partenerilor externi, disciplina internă a majorităţii a început să se erodeze rapid.

În acest nou climat politic a apărut şi scandalul „salariilor în plic” – expresie folosită pentru a descrie suspiciunile că unor deputaţi li s-ar fi oferit plăţi informale pentru a asigura voturile necesare în parlament. Tema nu este nouă în politica ucraineană, dar reapariţia ei în investigaţiile NABU şi SAP a avut un efect puternic în interiorul majorităţii: a alimentat percepţia că voturile pot deveni obiect de anchetă penală, iar loialitatea politică – un risc juridic. Unii parlamentari au decis să nu mai voteze orbeşte pentru proiecte de legi care vin de la preşedinţie. Multor deputaţi le este teamă să nu fie asociaţi cu presiuni informale, cu mobilizarea dirijată a voturilor sau cu scheme de influenţă investigate de procurorii anticorupţie.

Andrii Motoviloveţ, prim-vicepreşedinte al grupului parlamentar „Slujitorul Poporului” a declarat pentru Forbes că blocajul din interiorul majorităţii pro-prezidenţiale este o consecinţă a efectului produs de anchetele NABU şi SAP. Acesta a adăugat că după ce 17 deputaţi au fost chemaţi la audieri în dosarul privind presupuse plăţi pentru voturi, în interiorul grupului s-a instalat o teamă care a făcut mult mai dificilă mobilizarea aleşilor la vot.

În presa de la Kiev circulă şi ipoteza că această criză parlamentară a fost amplificată şi mediatizată intens, atât în plan intern, cât şi extern, pentru a le transmite partenerilor europeni că hiperactivitatea instituţiilor anticorupţie riscă să paralizeze activitatea Radei Supreme şi că, din această perspectivă, limitarea independenţei NABU şi SAP ar fi fost necesară.

Deputaţii au intrat într-o „grevă italiană”

Deputatul Dmitro Razumkov, liderul grupului „Politica Inteligentă”, susţine că Ucraina nu se confruntă cu o criză parlamentară, ci cu o criză a majorităţii şi a întregului sistem de putere construit în jurul unui singur partid. Potrivit acestuia, criza are mai multe cauze: presiunea exercitată de anchetele NABU, cu audieri şi suspiciuni care au speriat deputaţii, dar şi ruptura tot mai evidentă dintre grupul „Slujitorul Poporului” şi Volodimir Zelenski: comunicarea cu deputaţii a scăzut, iar practica de a negocia, explica şi consolida din timp susţinerea pentru proiectele de legi importante a fost înlocuită treptat de simpla transmitere a comenzilor. În aceste condiţii, o parte a deputaţilor ar fi intrat într-o „grevă italiană”, adică refuză să saboteze deschis puterea, dar nici nu mai oferă automat voturile necesare preşedintelui.

Peste acest conflict politic s-a aşezat şi uzura unei legislaturi prelungite peste limitele pentru care mulţi deputaţi erau pregătiţi. Oboseala, lipsa de perspectivă şi sentimentul de captivitate instituţională au alimentat ideea retragerii, iar în spaţiul public ucrainean au circulat estimări potrivit cărora zeci de deputaţi ar vrea să-şi depună mandatele.

Opoziţia solicită crearea unei coaliţii a unităţii naţionale

Din această criză s-a născut şi una dintre cele mai dure critici venite din partea opoziţiei: parlamentul şi-ar fi pierdut relevanţa politică şi ar fi fost redus la rolul de instrument al administraţiei prezidenţiale. Rostislav Pavlenko, deputat al partidului de opoziţie „Solidaritatea Europeană” a solicitat crearea unei „coaliţii a unităţii naţionale”, care să readucă marile decizii în logica dezbaterii şi a negocierii. În acelaşi registru se înscriu şi mesajele publice ale altor reprezentanţi ai opoziţiei, inclusiv Maria Ionova, care susţin că Rada Supremă trebuie să redevină un actor politic autonom, nu o anexă a executivului.

Potrivit legislaţiei, Oficiul Preşedintelui este doar o structură auxiliară, nu un centru de decizie. În ultimii ani, acesta a devenit însă principalul instrument al supracentralizării. Aşa cum observă jurnalistul şi analistul Vitali Portnikov, „majoritatea funcţiilor pe care le exercită în statul nostru Volodimir Zelenski şi oficiul său nu au nimic în comun cu atribuţiile lor reale, nici din perspectiva logicii, nici a literei Constituţiei Ucrainei”. Războiul şi criza actuală au făcut vizibil tocmai acest dezechilibru: câtă vreme majoritatea a votat disciplinat, mecanismul părea eficient, dar în momentul în care maşinăria de vot a început să dea rateuri, a devenit clar cât de mult se redusese autonomia politică a parlamentului.

Zelenski lasă de înţeles că deputaţii care nu îşi fac treaba vor fi trimişi pe front

Comentând voturile ratate din Rada Supremă şi discuţiile despre retragerea unor deputaţi, preşedintele Zelenski a afirmat că, în condiţiile legii marţiale, aceştia trebuie să servească statul fie în parlament, fie, dacă va fi modificată legea, pe front. El a amintit de blocajele din legislativ, de dificultatea adoptării unor proiecte importante pentru finanţarea externă, relaţia cu FMI şi parcursul european al Ucrainei. În acelaşi context, Zelenski a spus că alternativa ar fi schimbarea legislaţiei şi organizarea de alegeri, dar a adăugat că scrutinul este imposibil în timpul războiului, inclusiv din cauza constrângerilor juridice. Cuvintele sale au fost percepute ca o ameninţare, în contextul dilemei „parlament sau front”.

La scurt timp, tabăra prezidenţială a încercat să explice că Zelenski nu s-a referit la mobilizarea forţată a deputaţilor, ci la disponibilitatea de a discuta modificări legislative care să le permită, dacă doresc, să intre legal în serviciul militar. Zelenski a încercat să redefinească mandatul deputatului în termenii utilităţii pe timp de război: dacă nu contribui prin disciplină instituţională, atunci trebuie să contribui prin serviciu militar.

Totuşi, modul în care Zelenski a prezentat problema transformă înrolarea în armată dintr-o datorie civică într-o pedeapsă. Ceea ce pentru toţi cetăţenii este prezentat drept o datorie sacră apare, din senin, în cazul parlamentarilor, ca o sancţiune.

Între resetare politică şi supravieţuirea statului

Criza din Rada Supremă nu este doar o problemă de disciplină internă a unui partid, ci una care afectează direct capacitatea Ucrainei de a funcţiona într-un context internaţional tot mai dificil. Dacă puterea strânge cu greu voturi pentru legile solicitate de UE, atunci ce mai înseamnă, în practică, majoritatea pro-prezidenţială? Ce se întâmplă când tocmai mecanismul politic care trebuia să garanteze aceste angajamente intră în blocaj?

Problema de fond este şi mai mare: Ucraina are nevoie de o resetare politică, dar războiul o face imposibilă. Sistemul construit în jurul preşedinţiei dă semne de uzură, însă alegerile nu pot fi organizate. Faptul că Zelenski le-a cerut deputaţilor să pregătească un plan de funcţionare a parlamentului pentru încă „unul, doi sau trei ani” de război arată că puterea caută un compromis între logica resetării şi cea a păstrării actualului aranjament politic.

Cu alte cuvinte, Ucraina trebuie să se reformeze cu aceiaşi oameni, cu aceleaşi instituţii şi sub presiunea unor contexte militare şi internaţionale tot mai schimbătoare. Poate un stat aflat sub lege marţială să-şi refacă echilibrul politic fără alegeri, fără resetare şi fără pierderea încrederii interne şi externe? Aici se află una dintre cele mai mari provocări ale Ucrainei, dincolo de efortul de apărare în faţa agresiunii Rusiei.

„Iranul este doar una dintre scene, dar nu găzduiește actul final”, scrie RealClear Defense. „Adevăratul cîmp de luptă îl reprezintă confruntarea mai amplă dintre Statele Unite și China, a cărei miză este arhitectura ordinii internaționale”. Acesta este în realitate contextul în care trebuie să privim nu doar războiul împotriva regimului de la Teheran, care acum monopolizează, din rațiuni de securitate și economice, atenția întregului mapamond, ci și alte evoluții care s-au succedat cu repeziciune în ultimul an, după venirea lui Donald Trump la Casa Albă. În primul rînd „extracția” lui Maduro din Venezuela și ceea ce a urmat după aceea, schimbarea radicală de comportament de la Caracas, care pînă de curînd reprezenta o piesă importantă de influență în America Latină pentru Rusia, China și Iran în demersul de destabilizare a Americii, inclusiv prin transformarea Venezuelei într-o placă turnantă pentru traficul de droguri. De pildă, relativ recent, Vladimir Putin declara că ar putea amplasa un număr de rachete balistice hipersonice Oreshnik în Venezuela pentru a descuraja un atac al Statelor Unite.

O consecință imediată a dispariției lui Maduro este completa paralizare economică a Cubei, principalul agent în regiune al trioului antioccidental menționat anterior. Cuba depindea vital de livrările de petrol, dar și de forța de muncă din Venezuela, din cauza unui masiv decin demografic. Maduro nu a fost în realitate un lider puternic ci doar o marionetă manevrată de cubanezi, cei care îi asigurau și echipa de securitate, menționează pentru publicația „19FortyFive” Sebastian Arcos, de la Universitatea din Florida. Criza din Cuba a devenit între timp atît de acută încît liderii de la Havana și-au exprimat dorința de a intra în discuții cu Washingtonul. Ceea ce ar însemna în practică o altă lovitură și pentru Rusia, dar și pentru China, care are instalate pe insulă stații de ascultare. Pentru Moscova, ar fi un alt aliat important, cel de-al treilea după Maduro și Bashar al-Assad din Siria, lideri care și-au pierdut puterea fără ca Rusia să fi avut capacitatea de a-i proteja. „În consecință, alți aliați ai Rusiei se vor întreba dacă «garanțiile» lui Putin mai garantează de fapt ceva de valoare”, declara un fost oficial al CIA.

Iar în aceeași ordine de idei Moscova nu a fost cu siguranță deloc încîntată nici de demersurile americane de a-și extinde influența în fostul spațiu sovietic. Inițiative precum invitarea la Washington a liderilor celor cinci țări din Asia Centrală pentru convorbiri și semnarea unor acorduri comerciale cu administrația Trump sau vizita lui JD Vance din februarie în Armenia și Azerbaidjan vin în exact aceeași logică. În paralel, și China a suferit un alt recul major în urma deciziei Curții Supreme din Panama de a anula concesiunile portuare acordate unei corporații din Hong Kong care controla astfel ambele capete ale canalului Panama, foarte probabil sub „imbold” american.

Privite din această perspectivă, atacul asupra Iranului alături de toate acțiunile menționate anterior capătă o semnificație mult mai amplă. Lovesc în mod sever în pilonii de rezistență ai strategiei geopolitice pe care Beijingul a implementat-o cu migală de-a lungul timpului. Pe de altă parte, explică de ce administrația Trump face eforturi majore pentru a ajunge la un acord de încetare a focului în Ucraina, în încercarea de a obține chiar și o distanțare parțială a Rusiei de China.

Iată de ce este o greșeală să privești de o manieră izolată fiecare din aceste evoluții. Eroare în care totuși mulți cad, pentru că nu privesc tabloul de ansamblu ci pe bucăți. Se concentrează doar pe o anumită direcție. Seamănă cu parabola orbilor și a elefantului, de inspirație indiană, povestită de Antoine de Saint-Exupéry. Patru orbi, care nu văzuseră niciodată un elefant, după ce îl pipăie, au păreri complet diferite: cel care apucă trompa crede că e ca un șarpe, cel care atinge piciorul crede că este ca un trunchi de copac, altul pipăie urechea și spune că este ca un evantai mare, în timp ce ultimul, care prinde coada, afirmă că elefantul este ca o funie. Deși toți se înșeală complet, fiecare este convins că are dreptate.

Problema este că incapacitatea sau poate lipsa dorinței de a vedea ansamblul, datorită fixației ideologice sau din cauza unor interese politice de moment, pot avea un impact negativ asupra șanselor Occidentului de a se poziționa unitar în economia bătăliei existențială cu un nucleu ostil redutabil. O altă victimă fiind relațiile transatlantice. Se pare însă că mult prea mulți nu realizează încă faptul că ne aflăm într-un nou Război Rece. Nu ar trebui să se întîmple asta. Atunci cînd Rusia a declanșat invazia Ucrainei Serghei Lavrov a spus că de fapt nu e vorba în principal de Ucraina ci de o nouă ordine mondială iar la despărțirea de Putin, după o vizita la Kremlin, Xi Jinping, care a ținut să sublinieze în repetate rînduri că Estul este în ascensiune în timp ce Vestul este în declin, i-a spus acestuia că vor fi în lume schimbări cum nu s-au mai văzut în ultima sută de ani.

Asta este explicația pentru care atît ceea ce s-a întîmplat în Venezuela cît mai ales războiul din Iran sunt privite în Europa ignorînd, în mod voit sau nu, tabloul geopolitic de ansamblu sau prin prisma unei logici care este complet inadecvată în noul context. Un exemplu tipic în acest sens este Antonio Costa, președintele Consiliului European, care le-a spus ambasadorilor Uniunii Europene la Bruxelles, plecînd de la faptul că Moscova a profitat de creșterea prețurilor la energie provocată de atacurile Statelor Unite și Israelului și de represaliile Teheranului, că „pînă în prezent, există un singur cîștigător în acest război – Rusia”. Adăugînd sentențios că „noua realitate este una în care Rusia încalcă pacea, China perturbă comerțul, iar Statele Unite contestă ordinea internațională bazată pe reguli”. Am fost alături de „poporul îndelung suferind al Iranului” și am susținut dreptul acestuia de a „își decide propriul viitor”, a mai ținut Costa să sublinieze, „dar libertatea și drepturile omului nu pot fi obținute prin bombe, numai dreptul internațional le poate apăra”.

Cu greu se putea imagina ceva mai rupt de realitate. Chiar dacă pe moment Rusia beneficiază de creșterea prețului la petrol și de o relaxare temporară a sancțiunilor legate de livrările de țiței, în special către India, o prăbușire a regimului de la Teheran, care, e drept, nu este neapărat sigură, ar fi o lovitură colosală și pentru Kremlin și pentru Beijing. Pe de altă parte, în ce fel ar fi putut dreptul internațional să-i apere pe cei peste 30 de mii de iranieni împușcați în stradă sau pe cei răniți scoși din spitale și executați de gărzile revoluționare ale regimului teocratic de la Teheran? Apoi, în ce fel legislația internațională, pomenită din nou obsesiv pe continent în aceste zile, ar fi putut în mod real să determine același regim să renunțe la demersul de a obține arme nucleare, să renunțe la programul de fabricare a unui număr record de rachete balistice, să renunțe la finanțarea grupărilor teroriste Hezbollah, Hamas, Houthies, Jihadul Islamic, a celor din Irak, și la inițierea unor atentate teroriste în spațiul occidental, din fericire în mare dejucate? Singurul rezultat concret al acordului JCPOE, asumat cu mîndrie de administrația Obama și de cîteva țări din Europa, care poate fi încadrat în această abordare „corectă”, a fost că prin eliminarea sancțiunilor aplicate Teheranului s-au pompat zeci de miliarde de dolari în visteria Iranului, bani cu care Teheranul și-a continuat programul intens de înarmare și finanțare masivă a grupărilor teroriste menționate. Atunci când, prin atacurile la adresa navelor comerciale care se îndreptau către canalul Suez, Houthis le-au obligat pe acestea să facă, pentru a se proteja, un enorm ocol în jurul Africii, nu dreptul internațional a rezolvat criza, ci acțiunile militare întreprinse împotriva acestora. Într-unul dintre comentariile referitoare la această viziune naivă , cineva spunea că “legislația internațională are statutul ontologic al lui Moș Crăciun”.

Legislația internațională nu a putut împiedica, de altfel, nici regimul dictatorial din Coreea de Nord să obțină arme nucleare. Numai că, dacă pentru Phenian armele nucleare sunt în principal o garanție pentru supraviețuirea dinastiei Kim, Iranul este infinit mai periculos. Interesant, actualul secretar de stat american, Marco Rubio, anticipa încă acum mai bine de un deceniu efectele dezastruoase ale acordului JCPOE subliniind natura specială, extrem de periculoasă și destabilizatoare pe plan global, a regimului ayatolahilor.

Circulă pe Internet un videoclip din 2015 cu un remarcabil discurs ținut în Senat de senatorul de atunci Marco Rubio, în care acesta, criticînd sever acordul cu Iranul, făcea predicții, care s-au dovedit peste timp în întregime adevărate, privind strategia și acțiunile regimului de la Teheran care urmau să contrazică flagrant așteptările naive ale lui Barack Obama și aliaților din Europa.

“Iranul este condus de un lider suprem, un cleric șiit radical cu o viziune apocaliptică asupra destinului său. El nu este un actor geopolitic tradițional care ia decizii pe baza granițelor, a istoriei sau a ambițiilor. El are o viziune apocaliptică asupra viitorului. Una care cere declanșarea unui conflict între lumea non-musulmană și lumea musulmană. Una pe care se simte obligat să o declanșeze. Cu atît mai mult dacă va intra și în posesia armelor nucleare”.

Cu toate acestea, în cea mai mare parte europenii au ținut imediat să se disocieze public de atacul asupra combinat al Statelor Unite și Israelului asupra Iranului. În mare parte din rațiuni politice de moment, în special din cauza segmentului important de imigranți islamici. Fie pentru că se temeau de proteste sau atentate din partea acestora, fie din calcul electoral, din teama de a nu pierde voturile lor, cazul Partidului Laburist din Marea Britanie. Mai mult, unii nu au permis nici măcar utilizarea logistică a unor baze militare americane de pe teritoriul lor. Cel mai vocal în plan retoric fiind premierul spaniol Pedro Sanchez, foarte probabil și datorită faptului că el și familia sa sunt implicați într-un mare scandal de corupție. Dar și premierul britanic Keith Starmer, care într-o primă fază a refuzat și el să permită utilizarea bazei militare comune Diego Garcia, din Oceanul Indian, ceea ce a obligat, de exemplu, bombardierele B2 să zboare 30 de ore tocmai din Missouri pentru misiuni în Iran. O poziție care, avînd în vedere „relația specială” între cele două țări, a surprins Washingtonul, președintele Trump avînd o reacție extrem de critică pe acest subiect.

Această atitudine va avea cu siguranță un impact negativ asupra relațiilor transatlantice, mai ales în actualul context geopolitic complicat. Într-un dialog găzduit, în timpul forumului de la Davos, de unul dintre cele mai importante podcasturi din Marea Britanie, TRIGGERnometry, cu 2 milioane de abonați, Pippa Malmgren, care a consiliat doi președinți americani, făcea o observație importantă: americanii nu au încredere în europeni, singurul aliat în care au încredere deplină este Israelul. Atunci discuția era centrată în jurul disputelor legate de Groenlanda, dar ceea ce s-a întîmplat ulterior, în timpul atacului asupra Iranului, nu a făcut decît să confirme rezervele Washingtonului în privința Europei. Rezerve critice exprimate de altfel și de alte voci influente din America, precum istoricul Victor Davis Hanson, care se întreba în ce măsură Statele Unite se pot baza, în momente critice, pe aliații de pe continentul european.

Cancelarul Friedrich Merz a recunoscut candid, reacționînd la atacurile Israelului asupra facilităților implicate în proiectul nuclear al Iranului, că “ei fac de fapt “treburile murdare” în locul nostru”. Dar europenii, deși sunt conștienți cît de periculos și destabilizator ar putea fi un Iran nuclear, se feresc mai ales din rațiuni politice interne să se înhame la astfel de “treburi murdare”; le lasă pe seama altora, Israelului sau Americii, în acest caz. Ba chiar se exprimă public critic la adresa acestora, făcînd trimitere la principii morale sau la legislația internațională, la “deescaladare” și alte îndemnuri similare, cu toate că în privat știu cît de important este un succes în acest sens. Însă dublul limbaj, ipocrizia, au devenit un loc comun de o bună bucată de vreme în retorica politică.

Astfel de scenarii au fost intens discutate în cei patru ani de la declanşarea invaziei ruse la scară largă. Deşi nu s-au materializat, aceste „profeţii” au influenţat deciziile politice şi militare din aceşti patru ani de război.

Într-un articol publicat recent pe Veridica, am analizat pe larg aceste scenarii neîndeplinite şi impactul lor asupra dinamicii conflictului. Textul de mai jos reprezintă o republicare a acelei analize.

1. „Blietzkriegul” rusesc nu a dus la capitularea rapidă a Ucrainei

Înainte de 24 februarie 2022, multe evaluări militare şi politice porneau de la ideea că Ucraina nu ar putea rezista unei invazii ruse la scară largă. În presa occidentală au circulat estimări, potrivit cărora Kievul ar urma să cadă în câteva zile. Fox News relata, de pildă, că în cercuri oficiale americane erau discutate scenarii în care capitala ucraineană ar putea fi cucerită în decurs de 72 de ore. Această capitulare rapidă nu a avut însă loc. Statul ucrainean nu s-a dizolvat, forţele armate au rezistat, iar Kievul nu a fost ocupat.

În primele zile de război, se părea că există şanse de succes pentru blietzkriegul visat de Putin. Armata rusă s-a împotmolit însă în apropierea Kievului, iar apoi a fost forţată să se retragă. În anul care a urmat, Ucraina a reuşit chiar să lanseze contra-ofensive de succes, eliberând şi mai multe teritorii ocupate de ruşi. Ulterior însă, războiul s-a transformat într-unul de uzură, iar pierderile înregistrate pe front au crescut exponenţial, mai ales pentru ruşi, care până în ziua de astăzi plătesc un cost greu pentru fiecare metru pătrat pe care mai reuşesc să îl cucerească. Un studiu recent realizat de cunoscutul think-tank american Center for Strategic and International Studies (Centrul pentru studii strategice şi internaţionale, CSIS) atrăgea atenţia că, după patru ani de război, numărul morţilor şi răniţilor se apropie de două milioane, între care 1,2 milioane de ruşi şi 5 – 600 000 de ucraineni. Dintre aceştia, cel puţin 325 000 de ruşi şi între 100 000 şi 140 000 de mii de ucraineni au fost ucişi, iar restul au fost răniţi, capturaţi sau sunt daţi dispăruţi.

În locul unui colaps imediat, Ucraina a intrat într-un război de lungă durată care a modificat radical parametrii conflictului. Rezistenţa armatei ucrainene a blocat scenariul unei victorii ruse obţinute cu costuri minime, care ar fi reconfigurat rapid arhitectura de securitate regională. Dacă Kievul ar fi căzut în primele zile, războiul s-ar fi încheiat probabil mai repede, cu un rezultat strategic mult mai destabilizator pentru Europa.

2. Conducerea politică a Ucrainei nu s-a refugiat în afara ţării

În primele zile ale invaziei, una dintre marile necunoscute era soarta conducerii ucrainene. Presa internaţională a relatat despre posibilitatea evacuării preşedintelui Volodimir Zelenski, inclusiv despre oferta SUA de a-l scoate din Kiev. Washington Post a analizat ulterior celebra replică a lui Zelenski, devenită un simbol politic al momentului: „I need ammunition, not a ride” – „am nevoie de muniţie, nu de un mijloc de transport [în afara Ucrainei”.

Evacuarea nu a avut loc. Zelenski şi nucleul puterii au rămas la Kiev, într-un oraş bombardat şi ameninţat de încercuire. Decizia a avut o importanţă politică enormă: nu doar că a prevenit apariţia unui vid de putere, dar a transmis societăţii şi partenerilor externi mesajul că statul continuă să funcţioneze. Dacă această conducere ar fi plecat în exil, războiul ar fi intrat într-o logică diferită, cu riscuri sporite de dezorganizare administrativă şi de instaurare a unui regim impus de Moscova. Faptul că acest scenariu nu s-a produs a fost una dintre condiţiile care au făcut posibil sprijinul occidental pe termen lung.

3. Statul ucrainean nu a intrat în colaps economic

În 2022, prognozele economice pentru Ucraina erau profund pesimiste. Fondul Monetar Internaţional şi Banca Mondială avertizau că economia ar putea suferi o contracţie de până la 45%, în funcţie de evoluţia războiului. Agenţiile de presă internaţionale relatau despre riscul unui colaps economic generalizat.

Deşi economia ucraineană a înregistrat una dintre cele mai severe contracţii din istoria sa, colapsul nu s-a produs. Statul a continuat să funcţioneze prin sprijin financiar extern consistent, ajustări bugetare, menţinerea unui nivel minim de activitate economică şi reconfigurarea rutelor comerciale. Ulterior, datele Băncii Mondiale au indicat chiar o revenire parţială a economiei.

Totuşi, în aceşti ani, s-a adâncit dependenţa Ucrainei de sprijinul extern. Dacă statul ar fi intrat în incapacitate de plată, conflictul ar fi fost, cel mai probabil, împins mult mai devreme spre o soluţie negociată, în termeni defavorabili Kievului, cu riscul unei capitulări.

4. Moralul societăţii nu s-a prăbuşit în urma bombardamentelor ruseşti

Una dintre mizele strategiei ruse a fost distrugerea infrastructurii energetice ucrainene, cu scopul de a frânge voinţa populaţiei. Presa internaţională a descris această tactică drept o încercare de a forţa Ucraina să cedeze prin frig, pene de curent şi presiune psihologică.

Această cedare nu s-a produs. Deşi iernile au fost marcate de condiţii de trai extrem de dificile — lipsa apei, a căldurii şi a curentului — nu s-a înregistrat o ruptură socială care să împingă statul spre capitulare sau să genereze proteste masive împotriva autorităţilor.

Faptul că presiunea asupra populaţiei nu a produs cedarea aşteptată de Rusia a infirmat una dintre ipotezele centrale ale războiului psihologic. Preţul a fost însă ridicat: epuizare socială, migraţie, pierderi economice şi o presiune constantă asupra serviciilor publice. Dacă societatea ar fi cedat, conflictul s-ar fi mutat rapid din planul militar în cel al capitulării.

5. În Rusia nu a izbucnit o revoltă împotriva războiului

De la începutul invaziei, numeroşi analişti au avansat ipoteza că pierderile umane în creştere vor genera o opoziţie internă faţă de Kremlin. Exista inclusiv aşteptarea ca mamele şi soţiile militarilor ucişi să devină un vector al nemulţumirii publice, pe măsură ce sicriele s-ar întoarce din Ucraina, iar costul uman al războiului ar deveni tot mai vizibil în Rusia.

Totuşi, o revoltă masivă, cu potenţial destabilizator, nu s-a produs. O mişcare internă de amploare ar fi putut scurta durata războiului, dar cu riscul unei crize politice imprevizibile într-un stat cu arme nucleare.

6. Regimul Putin nu s-a prăbuşit sub povara sancţiunilor

În aceşti ani de război, sancţiunile occidentale au fost prezentate frecvent ca un instrument capabil să provoace rapid colapsul economiei ruse. Estimările FMI indicau o contracţie severă, iar în spaţiul public circula ideea că regimul de la Kremlin ar putea fi serios slăbit.

Acest colaps nu s-a produs. Economia rusă s-a adaptat parţial, prin reorientarea exporturilor, control intern sporit şi eludarea sancţiunilor, iar regimul a rămas funcţional. Treptat, strategia occidentală s-a mutat de la aşteptarea unui şoc economic rapid la o logică de erodare economică pe termen lung. Dacă sancţiunile ar fi dus la o prăbuşire rapidă, capacitatea Rusiei de a susţine războiul ar fi fost drastic redusă.

7. Rusia nu a recurs la arme nucleare

În 2022, riscul escaladării nucleare a devenit un element central al dezbaterilor internaţionale. Ameninţările, şantajul şi ambiguitatea strategică a Moscovei au alimentat temerile privind posibila utilizare a armelor nucleare tactice.

Din fericire, această escaladare nu a avut loc. În pofida ameninţărilor repetate făcute de propagandişti ruşi dar şi de exponenţi ai regimului (cel mai vocal este şi acum fostul preşedinte/premier Dmitri Medvedev, a cărui retorică frizează deseori ridicolul, dar chiar şi Vladimir Putin a vorbit în mai multe rânduri de această posibilitate), războiul a rămas unul convenţional. Faptul că ruşii nu au recurs la arsenalul nuclear nu a fost însă rezultatul unui singur factor: a reflectat atât presiuni constante exercitate de Occident, cât şi semnale venite din partea Chinei, care a transmis că aceasta ar fi o aşa numită linie roşie. În acelaşi timp, Moscova a avut propriile calcule: recurgerea la arma nucleară ar fi compromis definitiv orice formă de credibilitate internaţională, inclusiv în relaţia cu statele din Sudul Global şi mai ales cu China de care a început să depindă tot mai mult economic.

Pe de altă parte, ameninţarea nucleară a avut efecte: ea a contribuit la prudenţa administraţiilor occidentale, care au calibrat sprijinul militar pentru Ucraina tocmai pentru a evita depăşirea unor praguri. Astfel, frica de ceea ce nu s-a întâmplat a influenţat decisiv ceea ce s-a întâmplat ulterior, transformând conflictul într-un război prelungit, gestionat sub semnul liniilor roşii nucleare.

8. Unitatea occidentală şi transatlantică nu s-a destrămat

Pe fondul crizei energetice, al inflaţiei şi al costurilor politice tot mai mari, a existat temerea că războiul din Ucraina va distruge rapid unitatea occidentală şi va accentua divergenţele interne. La finalul lui 2022, Reuters observa deja anumite semne de oboseală în interiorul UE în privinţa sancţiunilor.

Totuşi, marea ruptură nu s-a produs. În pofida diferenţelor de priorităţi, solidaritatea occidentală şi relaţia transatlantică au fost menţinute. Regimul de sancţiuni a continuat, coordonarea politică dintre capitalele europene şi Washington a rămas funcţională.

Dacă Occidentul s-ar fi divizat în mod vizibil, Ucraina ar fi fost constrânsă să accepte capitularea, iar Rusia ar fi obţinut o victorie strategică majoră cu costuri mici.

Abia după venirea lui Trump la Casa Albă au început să apară semne de repoziţionare în interiorul Occidentului. Aceste evoluţii nu sunt, însă, o consecinţă directă a acţiunilor Rusiei, ci rezultatul unor dinamici politice care au existat şi înaintea războiului.

9. NATO nu a intrat direct în război de partea Ucrainei

În primele săptămâni ale invaziei, perspectiva unei implicări directe NATO a fost intens discutată, în special prin ideea instituirii unei zone de interdicţie aeriană deasupra Ucrainei. Alianţa a respins însă această opţiune, invocând riscul unui conflict direct cu Rusia.

Exista, totodată, temerea că NATO ar putea fi atrasă în război nu din proprie iniţiativă, ci printr-o escaladare necontrolată: atacuri care să afecteze infrastructura, teritoriul sau echipamentele militare ale Alianţei. Nu era exclus nici scenariul în care prăbuşirea Ucrainei ar fi forţat NATO să se arunce într-o confruntare directă cu Rusia, dar nici acest lucru nu s-a întâmplat.

Sprijinul NATO a rămas indirect (livrări de armament, instruire, informaţii şi sprijin logistic). Faptul că această confruntare directă a fost evitată a limitat riscul unei escaladări globale. În acelaşi timp, s-a produs prelungirea conflictului, transformat treptat într-un război de uzură.

10. Războiul nu a fost „îngheţat” rapid printr-un acord

În primele luni ale invaziei, au existat evaluări potrivit cărora războiul ar putea fi rapid „îngheţat” printr-un acord negociat. Au circulat scenarii privind o pace timpurie care ar fi consfinţit câştiguri teritoriale ale Rusiei şi ar fi pus capăt ostilităţilor active. Un astfel de acord nu a fost încheiat. Deşi au existat discuţii directe între delegaţiile ucraineană şi rusă, inclusiv la Istanbul, acestea nu au dus la o formulă acceptabilă pentru ambele părţi. Războiul nu a fost transformat într-un conflict „îngheţat”.

Dacă un acord ar fi fost încheiat în 2022, războiul s-ar fi încheiat mai repede, dar cu preţul legitimării agresiunii şi al unei instabilităţi cronice în regiunea extinsă a Mării Negre. Faptul că acest scenariu nu s-a produs a prelungit conflictul armat, dar a împiedicat transformarea lui într-un precedent periculos, în care folosirea forţei ar fi fost recompensată teritorial.

Ce ne învaţă profeţiile neîndeplinite

Realitatea din teren pot da oricând peste cap planurile pe care şi le fac, aşteptările şi scenariile pe care le iau în calcul diferiţii actori aflaţi pe teren. Celebra butadă a lui Mike Tyson, „everybody has a plan until they get punched in the face” (oricine are un plan până primeşte un pumn în faţă) a fost intens citată atunci când planul ruşilor de a învinge rapid Ucraina a dat greş.

Este clar că unele dintre scenariile menţionate mai sus sunt excluse în acest moment. Totuşi, escaladarea nucleară, slăbirea solidarităţii occidentale sau extinderea conflictului continuă să existe ca riscuri latente, prezente în calculele politice şi militare ale tuturor actorilor implicaţi.

Profeţiile neîndeplinite oferă repere pentru înţelegerea prezentului şi indicii pentru evoluţiile viitoare. Războiul din Ucraina este, în acest sens, o istorie a limitelor testate – o istorie în care abţinerile au contat aproape la fel de mult ca acţiunile şi în care evitarea unor scenarii ireversibile a permis, paradoxal, ca un conflict mai limitat ca amploare să continue timp de patru ani. În acest război, ceea ce nu s-a întâmplat a fost adesea la fel de decisiv ca ceea ce s-a întâmplat.

Rusia insistă că cedarea Donbasului şi recunoaşterea acestuia drept teritoriu rusesc ar fi o condiţie pentru încetarea focului. Kievul respinge însă concesiile teritoriale pentru că ştie care sunt riscurile. În plus, nu există vreo garanţie că, odată ce ar obţine aşa-zisa „centură de fortăreţe” din Donbas, Rusia nu va lansa o nouă invazie.

Am explicat într-un articol publicat recent pe Veridica, pe care-l prezint mai jos integral, de ce cedarea Donbasului reprezintă un risc existenţial pentru Ucraina.

„Pacea rusească” ar arunca Ucraina în criză

În Ucraina, ideea negocierilor de pace este privită cu scepticism, adesea ca un exerciţiu de presiune politică, nu ca o cale reală spre încetarea războiului. Potrivit unui sondaj realizat de Institutul Internaţional de Sociologie de la Kiev, ucrainenii văd conflictul ca pe o ameninţare existenţială, nu ca pe o dispută limitată „despre Donbas”: 69% cred că Rusia urmăreşte distrugerea/genocidul naţiunii ucrainene, iar 83% spun că obiectivele Moscovei depăşesc clar problemele teritoriale. Scepticismul faţă de negocieri rămâne dominant: 69% nu cred într-o pace durabilă. Mai mult, 57% se aşteaptă ca Rusia să atace din nou chiar şi după o eventuală „îngheţare” a frontului.

În acest context, Rusia încearcă să mute disputa din registrul ocupării militare în cel al „legitimităţii”, transformând o concesie teritorială într-o premisă a păcii – o logică respinsă atât de Kiev, cât şi de Occident. În realitate, Moscova urmăreşte să obţină, prin negocieri şi presiune diplomatică, teritorii fortificate pe care nu a reuşit să le cucerească timp de aproape 12 ani, iar Kievul este conştient că cedarea acestor zone de importanţă strategică ar reprezenta primul pas spre capitulare.

Retragerea armatei ucrainene din Donbas, prezentată de ruşi drept soluţie magică pentru încetarea focului, ar dinamita stabilitatea politică şi socială a Ucrainei. Orice semnal de retragere din cele mai fortificate zone ale Donbasului ar putea deschide simultan mai multe crize interne: contestare socială, delegitimare politică şi tensiuni între armată şi conducerea politică. Toate pot fi speculate şi amplificate de Rusia ca parte a unui război hibrid menit să slăbească Ucraina din interior.

Aşa cum arată şi sondajele, pentru o mare parte a societăţii, cedarea unor teritorii este percepută ca o încălcare a angajamentului politic, construit în jurul ideii de rezistenţă. În ultimii ani, ucrainenii au acceptat costuri uriaşe – mobilizare, pierderi umane, stres colectiv – pe baza convingerii că lupta are o finalitate clară: apărarea suveranităţii şi a viitorului statului. În acest cadru, Donbasul nu este privit doar ca un teritoriu, ci ca un simbol al sacrificiului. O retragere din poziţii fortificate, care au costat ani de investiţii şi multe vieţi omeneşti, riscă să fie interpretată ca o trădare, indiferent de justificarea politică invocată.

Un asemenea pas ar putea declanşa rapid un val de nemulţumire socială, cu potenţial de proteste în masă în marile oraşe, într-un moment în care Ucraina nu îşi poate permite turbulenţe interne. Chiar şi pe teme mult mai limitate, societatea ucraineană a demonstrat că reacţionează prompt atunci când observă o abatere. Un exemplu este valul de proteste antiguvernamentale, din iulie 2025, faţă de încercarea autorităţilor de a limita independenţa instituţiilor anticorupţie. În cazul unor cedări teritoriale, efectul ar fi incomparabil mai puternic şi mai greu de controlat. O ţară destabilizată înseamnă automat o poziţie de negociere mai slabă, o încredere erodată din partea aliaţilor şi o oportunitate strategică pentru Rusia de a declanşa un nou val al invaziei.

Armata a arătat deja că nu e dispusă să se retragă fără luptă

Un alt risc major este ruptura care poate să se producă între conducerea politică şi armată. Există deja un precedent. În 2019, în contextul aplicării aşa-numitei „formule Steinmeier” şi al retragerii unor trupe din estul Ucrainei, preşedintele Volodimir Zelenski, proaspăt ales ca lider pacificator, s-a confruntat direct cu militari aflaţi pe linia frontului, în oraşul Zolote din regiunea Luhansk. Dialogul tensionat, filmat şi difuzat pe scară largă, a stârnit atunci reacţii puternice într-o societate care a interpretat retragerile de la linia de demarcare ca semn de slăbiciune şi trădare a celor care apăraseră cu sânge fiecare metru pătrat. A intrat în istoria politică a Ucrainei discuţia lui Zelenski cu un militar ucrainean, Denis, care refuza să se retragă de pe front: „Ascultă, Denis, eu sunt preşedintele acestei ţări. Am 41 de ani. Nu sunt un ratat”.

Chiar şi într-un context incomparabil mai puţin violent decât cel actual, acel episod a arătat cât de rapid pot escalada tensiunile dintre autoritatea politică şi armată. În condiţiile războiului de astăzi, o decizie similară ar avea un potenţial de destabilizare mult mai mare. Chiar şi fără o confruntare deschisă, simpla percepţie a unei rupturi între conducerea politică şi armată ar fi suficientă pentru a proiecta imaginea unei Ucraine aflate în pragul colapsului instituţional. Nu poate fi exclusă nici apariţia unei opoziţii în rândul unei părţi a elitei militare faţă de ordinele venite din zona politică.

Vrea Rusia cu adevărat pacea, sau doar poziţii mai avantajoase şi o pauză pentru a-şi reface forţele?

Ideea cedărilor teritoriale este toxică în Ucraina chiar şi fără a fi vreodată acceptată la masa negocierilor. Nu este necesar ca membrii delegaţiei ucrainene să fie pe punctul de a face un compromis; este suficient ca naraţiunea să fie repetată constant. Mesajul este simplu: „Există o soluţie pentru încetarea focului, dar Ucraina o refuză”. Prin repetiţie, propaganda încearcă să inducă ideea că liderii ucraineni şi armata nu vor pace, că prelungesc războiul din ambiţie sau din interese personale. Într-o societate epuizată, fiecare zi de conflict devine o povară psihologică, transformată treptat într-o acuzaţie internă cu efecte destabilizatoare. Tocmai de aceea, conducerea ucraineană a oscilat între invocarea necesităţii unui referendum şi respingerea fermă a cerinţelor Moscovei, fiind conştientă de potenţialul exploziv al acestui subiect.

Mai există o întrebare esenţială, constant evitată: ce garanţii reale există că Rusia ar respecta o încetare a focului după ce ar obţine teritorii pe cale diplomatică? Experienţa ultimilor ani arată că Moscova tratează acordurile ca instrumente tactice, nu ca angajamente durabile. Pentru Kiev, miza nu este doar pierderea unui teritoriu, ci precedentul creat: o retragere poate slăbi moralul şi poate pregăti terenul pentru o ofensivă ulterioară. „Pacea” obţinută prin cedare riscă să fie doar o pauză operaţională, nu sfârşitul războiului.

Aici se vede miza reală a condiţiei ruseşti. Nu este doar o revendicare teritorială, ci un instrument de fracturare internă a Ucrainei. Donbasul este ales tocmai pentru încărcătura sa simbolică şi militară. Rusia creează o dilemă toxică: dacă Ucraina refuză cedarea, este acuzată că „nu vrea pace”; dacă acceptă, riscă instabilitate internă. În ambele scenarii, Moscova speră să câştige.

În acest context, „pacea” construită pe cedări teritoriale nu oferă o ieşire din război, ci mută conflictul în interiorul Ucrainei. Retragerea din Donbas ar putea declanşa o criză politică şi socială profundă într-o societate marcată de sacrificii şi traume. Pentru Kiev, riscul nu este doar pierderea unui teritoriu, ci slăbirea coeziunii interne – o vulnerabilitate pe care Moscova ar exploata-o imediat.

De fapt, ar putea fi o tentativă a Rusiei de a muta războiul din nou într-un registru hibrid, folosind presiunea politică, socială şi informaţională pentru a-şi reface forţele şi a reveni ulterior la confruntarea convenţională, un tipar pe care l-a folosit deja în mod repetat. O pace obţinută cu preţul destabilizării interne nu ar încheia războiul, ci ar deschide o etapă nouă, mai periculoasă şi mai greu de controlat de comunitatea internaţională.

Dorinţa insistentă a lui Donald Trump de a achiziţiona Groenlanda este văzută aproape unanim în Europa, inclusiv în România, fie drept un exemplu tipic de comportament agresiv neo-imperialist, de către cei care sunt fundamental ostili preşedintelui american, indiferent de ceea ce spune sau face, fie drept o eroare strategică majoră care în mod inutil provoacă enorme tensiuni în relaţia transatlantică chiar de către cei care împărtăşesc în mare măsură aceeaşi orientare ideologică.

De pildă, într-un dialog cu Mike Johnson, speaker-ul Camerei Reprezentanţilor, Nigel Farage, liderul Reform Party din Marea Britanie, un prieten al lui Donald Trump, îi spunea acestuia că există riscul să se ajungă la cea mai mare criză în relaţia transatlantică de la episodul Suez.

Criza Suezului din 1956 a fost un moment de ruptură în relaţia dintre Statele Unite şi aliaţii lor Marea Britanie şi Franţa, Washingtonul blocînd politic, financiar şi la ONU intervenţia militară anglo‑franco‑israeliană împotriva Egiptului, după ce preşedintele Nasser a anunţat naţionalizarea Companiei Canalului Suez, controlată pînă atunci în principal de companii britanice şi franceze.

Deşi practic mai toţi aliaţii europeni recunosc importanţa strategică excepţională a Groenlandei atît pentru Statele Unite cît şi pentru alianţa NATO în ansamblu, ei spun că Washingtonul are posibilitatea să gestioneze această provocare, inclusiv prin extinderea prezenţei militare pe insulă, fără a fi necesară neapărat o achiziţie a acesteia. Acesta este motivul pentru care criticii dorinţei lui Donald Trump de a achiziţiona Groenlanda se întreabă de ce americanii doresc neapărat asta dacă au posibilitatea să-şi consolideze prezenţa militară pe insulă, unde au oricum o bază militară, Pituffik Space Base (fosta Thule Air Base), singura instalaţie militară a SUA pe insulă, cu rol principal de avertizare timpurie la atacuri cu rachete şi de supraveghere spaţială.

De aceea merită de analizat, indiferent cum ne poziţionăm în această dispută, argumentele care stau la baza dorinţei americane de achziţie a insulei. Care, trebuie spus, nu e ceva apărut din senin, America a mai făcut demersuri de a cumpăra Groenlanda la mijlocul secolului al 19-lea şi ulterior în timpul preşedintelui Truman, în 1946. Evident sunt mai multe explicaţii, dar probabil motivul cel mai important este că americanii au dubii în privinţa relaţiei lor europenii, chiar dacă nu le expun public, nu au încredere că pe termen lung acordul semnat cu Danemarca va mai fi valabil dacă parametrii relaţiei dintre Statele Unite şi Europa se schimbă semnificativ.

În contextul actual o astfel de atitudine pare multora ciudată, însă asta doar dacă ignorăm o serie întreagă de elemente de context – chiar din istoria relativ recentă – şi rămînem fixaţi doar pe fotografia de moment. „Nu avem aliaţi veşnici şi nu avem duşmani permanenţi, interesele noastre sunt veşnice şi permanente, iar datoria noastră este să urmăm aceste interese”, spunea Lordul Palmerston, prim ministru al Imperiului Britanic, într-un discurs ţinut pe 1 martie 1848 în Camera Comunelor.

Într-adevăr, alianţele nu sunt veşnice, rolurile se pot inversa oricînd, am văzut asta adesea în istorie. Şi nici nu trebuie să mergem mult în trecut. Alianţa din al doilea Război Mondial dintre Statele Unite, Marea Britanie şi Uniunea Sovietică împotriva Germaniei şi Japoniei s-a destrămat imediat după încheierea acestuia: au urmat Războiul Rece, Cortina de Fier în Europa, în timp ce Germania şi Japonia au trecut ferm în tabăra occidentală.

De pildă, nu e deloc exclus ca Europa să decidă în viitor să se apropie semnificativ de China, chiar dacă acum relaţiile sunt destul de tensionate. Cu cîţiva ani în urmă, mai ales sub presiunea doamnei Merkel, UE şi China au fost foarte aproape să semneze un acord de partenariat strategic. Deşi Groenlanda nu face parte din UE, Bruxelles-ul ar putea să nu se opună, de exemplu, ca Danemarca, sau cine ştie, o Groenlandă independentă, să fie de acord cu acordarea unor concesiuni Chinei pentru construcţia unor porturi sau aeroporturi în Groenlanda, proiecte de infrastructură care, ştim din alte situaţii, pot avea utilitate duală civilă şi militară. Pot fi folosite ca puncte de monitorizare şi supraveghere chineză asupra instalaţiilor militare americane de pe insulă (există în prezent o mare dispută în acest sens chiar în acest moment în legătură cu vulnerabilităţile asociate cu construcţia noii ambasade a Chinei de la Londra). În fapt, nu poate fi exclus, pe termen mediu şi lung nici măcar o apropiere între UE şi Rusia.

Deşi în prezent Washingtonul este acuzat că pune în pericol existenţa NATO, lucrurile arătau destul de diferit doar cu mai puţin de zece ani în urmă, această tendinţă se manifesta mai ales în Europa. În perioada în care era candidat în alegerile prezidenţiale din Franţa, Emanuel Macron descria Marea Britanie – care tocmai decisese să se separe de UE – drept „un vasal al Statelor Unite”, pentru ca mai tîrziu, de data asta din poziţia de preşedinte, să spună că NATO era în moarte cerebrală. De altfel, pînă la invazia Ucrainei, pledoariile pentru o Europă suverană – adică în mare una decuplată de America – erau intens vehiculate. Tot atunci, cînd relaţiile ruso-germane rămîneau extem de strînse, chiar şi după anexarea Crimeei, influentul săptămînal german Der Spiegel deplîngea faptul că NATO nu a reuşit să transforme Moscova într-un partener, considerînd suspiciunile acesteia în parte justificate. „Oricum, o alianţă a cărei singură justificare este opoziţia faţă de Rusia este una depăşită”, aprecia Der Spiegel.

În 2018, în primul mandat al lui Donald Trump, autorităţile din Groenlanda au ajuns într-o fază avansată cu negocierile privind semnarea unui contract de 550–560 milioane dolari cu o companie de stat chineză pentru construcţia/extinderea aeroporturilor din Nuuk, Ilulissat şi Qaqortoq, ceea ce a generat îngrijorare la Washington. După ce oficialii americani de la Pentagon au exprimat, atît public cît şi pe canale private, preocuparea că investiţiile chineze în infrastructura dual‑use, militară şi civilă, din Groenlanda ar putea deschide calea unei prezenţe militare sau de intelligence a Beijingului, danezii au intervenit promiţînd că vor finanţa ei aceste proiecte, determinînd astfel excluderea Chinei din acestea. Dar nu există nici o garanţie că în viitor lucrurile nu s-ar putea întîmpla altfel.

După cum subliniază Hari Bucur-Marcu într-o analiză de pe Facebook „Danemarca, prin ministrul său de externe, anunţă că îşi rezervă dreptul suveran să accepte prezenţa Chinei şi Rusiei (fără să le numească în declaraţie) sau a oricui altcuiva în Groenlanda, atîta vreme cît nu e vorba despre vreun atac”. Ori, dacă ar fi să ne referim la cazurile Panama şi Venezuela, China a avut o prezenţă iniţial economică, prin investiţii, achiziţii şi luări în concesiune a unor elemente de infrastructură strategică şi a unor unităţi de producţie, după care s-a pregătit pentru a exercita şi un control militar asupra acelor investiţii. În afara de asta, americanii se plîng că, după ce în timpul primului mandat al lui Trump danezii au promis investiţii de $200 milioane în securitatea Groenlandei, în realitate s-a ajuns în final la doar $2 milioane, profitînd probabil şi de faptul că preşedintele a pierdut alegerile din 2020.

În aceste condiţii, americanii spun că au subvenţionat generos securitatea Europei (într-un interviu pentru emisiunea Meet the Press, secretarul Trezoreriei, Scott Bessent, estima – afirmaţie reluată ulterior şi într-o intervenţie la Davos – că începînd din anii 1980 pînă astăzi Statele Unite au cheltuit în plus faţă de europeni $22 trilioane în acest domeniu). Nemaivorbind de faptul că au murit 500 de mii militari americani în cele două războaie mondiale pe continentul european, că au sprijinit prin Planul Marshall refacere Europei sau au blocat în 1948, prin podul aerian, trecerea Berlinului de Vest sub control sovietic. De aceea, spun ei, dorinţa lor de a controla într-un mod ferm un teritoriu vital pentru securitatea lor naţională nu e chiar absurdă.

Mai ales că au mai fost probleme în trecut în ceea ce priveşte relaţia bilaterală, de exemplu atunci cînd germanii l-au ironizat pe Trump atunci cînd acesta i-a avertizat în privinţa dependenţei periculoase de gazul rusesc livrat prin conducta Nord Stream. Dacă te uiţi la atmosfera din Statele Unite predominantă într-un segment deloc neglijabil din populaţie, chiar dacă există în continuare un sprijin relativ solid pentru alianţa transatlantică, este vizibilă şi frustrarea privind faptul că, începînd din 1990, bazîndu-se pe umbrela de securitate americană, europenii şi-au diminuat masiv alocările bugetare pentru apărare (pînă recent în Germania, cea mai mare economie de pe continent, ponderea bugetului pentru acest capitol era de doar 1,2% din PIB) ceea ce le-a permis să-şi extindă masiv cheltuielile sociale. Din acest punct de vedere primele 20 de locuri din lume, ca pondere din PIB, sunt toate deţinute de ţări europene. În plus, europenii au beneficiat de avantaje tarifare asimetrice semnificative în comerţul bilateral.

Dacă însă ne întoarcem mai mult în timp, au existat însă şi episoade tensionate mult mai dramatice din perspectiva relaţiilor transatlantice. În martie 1966 preşedintele Charles de Gaulle a decis retragerea Franţei din structura militară integrată a NATO şi a cerut ca, în timp de un an, toate trupele străine să părăsească teritoriul francez.​ Decizia a implicat plecarea a zeci de mii de militari americani şi relocarea unor centre de comandă NATO în afara Franţei. În cadrul discuţiilor tensionate privind retragerea trupelor şi mutarea bazelor americane de pe teritoriul francez, Secretarul de Stat de atunci, Dean Rusk l-a întrebat pe Charles De Gaulle: „dacă atunci cînd soldaţii americani trebuie să plece, trebuie să luăm cu noi şi mormintele celor care au murit pentru eliberarea Franţei?”.

Deşi invazia Ucrainei a temperat, de nevoie, exprimarea dorinţei explicite a Franţei şi parţial şi a Germaniei de decuplare de Statele Unite, asta nu înseamnă nicidecum că aceasta s-ar fi evaporat. Anti-americanismul francez este notoriu şi de lungă durată. La fel, nu e deloc sigur că tendinţa Germaniei de a menţine relaţii apropiate cu Rusia a dispărut cu desăvîrşire. Într-un interviu găzduit de asociaţia Dialogue Franco-Russe, din 2022, Pierre De Gaulle, nepotul generalului de Gaulle, vorbeşte despre „jocul malefic al americanilor” care „folosind minciuna, în primul rînd atunci cînd comunică cu aliaţii din cadrul NATO, au reuşit să folosească criza ucraineană pentru a destabiliza Europa”. Tăind Europa de Rusia şi ridicîndu-i pe europeni împotriva ruşilor. „Pentru că Europa, în alianţă cu Rusia”, spune el „ar putea fi un bloc puternic atît din punct de vedere politic, cît şi economic, cultural şi social - în general, pentru că pînă la 500 de milioane de oameni trăiesc în UE şi Federaţia Rusă”. Asociaţia Dialogue Franco-Russe a fost creată în 2004 sub patronajul preşedinţilor Jacques Chirac şi Vladimir Putin. Acesta se prezintă ca „un instrument privilegiat de comunicare între cercurile politice, economice şi culturale ale celor două ţări“ şi îşi propune să „contribuie la aprofundarea relaţiilor strategice şi la parteneriatul privilegiat dintre Franţa şi Rusia“.

În plus, Statele Unite au mai avut în timp surprize neplăcute. În ciuda unei opoziţii interne, Jimmy Carter a decis în 1977 cedarea controlului asupra canalului Panama, construit în întregime cu finanţare şi forţă de muncă americane, către statul Panama. Ulterior compania chineză Hutchison Port Holdings a obţinut concesiunea a două terminale portuare majore din zona canalului (Balboa şi Cristóbal), ceea ce crează vulnerabilităţi potenţiale de securitate pentru americani.

Iar foarte recent, premierul britanic Keith Starmer a decis, în ciuda opoziţiei Statelor Unite, să transfere suveranitatea asupra insulelor Chagos – care găzduiesc cea mai importante bază militară americană din afara teritoriului Statelor Unite, Diego Garcia – către Mauritius, stat în care China exercită o influenţă importantă. Asta în condiţiile marii competiţii geopolitice sino-americane. Un detaliu de reamarcat privind ipocrizia, dublul standard din retorica publică, fiind acela că deşi Keith Starmer declară acum că decizia privind Groenlanda trebuie să revină în întregime locuitorilor săi şi Danemarcei, el a refuzat să-i întrebe pe locuitorii din insulele Chagos dacă doresc schimbarea de jurisdicţie, pe care din cîte se ştie aceştia nu o agrează. De aceea nu este probabil deloc întîmplător ca Donald Trump, dar şi Scott Bessent, la Davos, au readus în discuţie episodul insulele Chagos – Diego Garcia, în contextul discuţiilor legate de Groenlanda.

Cert este că această ciocnire transatlantică majoră vine într-un moment delicat de reconfigurare în ansamblu a întregului peisajul geopolitic. Pentru că dincolo de chestiunea în sine a Groenlandei există şi alţi factori care alimentează tensiunile. Există, de pildă, o falie ideologică, de exemplu în legătură cu exercitarea libertăţii de expresie. În Marea Britanie s-au dictat peste 12 mii de condamnări în justiţie pentru „hate speech”, de două ori mai multe ca în Belarus! Tensiuni majore există şi în privinţa manierei în care Bruxelles-ul penalizează cu zeci de miliarde de dolari marile corporaţii tehnologice americane. „Focalizîndu-se doar pe chestiunea securităţii Washingtonul a transformat relaţia transatlantică într-una în care europenii decid standardele care reglementează ultimele tehnologii în timp ce americanii plătesc factura pentru apărare”, scria publicaţia Compact Magazine privitor la deteriorarea relaţiilor transatlantice.

În afară de asta, au fost o serie de luări de poziţie nefericite care au inflamat dialogul bilateral. I se poate reproşa asta şi lui Donald Trump, dar şi celorlalţi. Precum criticile Kajei Kalas la adresa atacurilor americane asupra bărcilor care transferă droguri în Caraibe, care au provocat o reacţie acidă a lui Marco Rubio, sau declaraţia premierului canadian Mark Carney de la Beijing în care vorbea despre o „nouă ordine modială”, în care părea să fie la unison cu declaraţia comună în acelaşi sens Xi-Putin de la Kremlin din 2022, după invazia Ucrainei, sau decizia nefericită şi provocatoare a unor ţări europene de a trimite demonstrativ în Groenlanda cîţiva zeci de militari. Ultimele două episoade ar putea fi cele care au influenţat declaraţia lui Donald Trump privind tarifele suplimentare aplicate ţărilor implicate.

Cert este că în perioada următoare vom vedea în ce măsură relaţiile transatlantice pot fi depanate şi dacă nu cumva, dincolo de tensiunile din acest moment, există fracturi de natură structurală cu impact semnificativ pe termen lung asupra viitoarelor sfere de influenţă şi a viitorului model de societate dominant pe glob. Chestiunea ne interesează direct în condiţiile în care este puţin probabil, dincolo de retorica oficială, ca europenii singuri să fie nu doar dispuşi ci şi în măsură să ne garanteze securitatea într-un peisaj geopolitic în transformare accelerată.

„Unele lucruri sunt adevărate pentru că sunt adevărate, altele sunt percepute ca fiind adevărate doar pentru că sunt repetate permanent”, spune Thomas Sowell. În această ultimă categorie intră sintagma repetată, pînă la saturație, că în întreaga perioada post-belică am fi avut pînă recent o ordine internațională în care a operat eficient o legislație internațională, altfel spus am avut primatul „forței dreptului” în fața „dreptului forței”, spre deosebire de ceea ce se întîmplă acum – Donald Trump fiind acuzat că a decis să abandoneze această construcție de sorginte americană.

Spun asta o mulțime de înalți demnitari, cum ar fi Kaja Kalas, sau analiști cunoscuți, ca Ian Bremmer, și bineînțeles se spune același lucru în mass media cu concursul unor „analiști”, „formatori de opinie” care repetă mecanic sintagma de mai sus, și sigur o găsim în mai toate tratatele de politologie. Deși am mai discutat chestiunea aceasta, chiar recent apropo de iluzia intrării în post-istorie, mi se pare important să reiau tema pentru că această manieră de a privi lucrurile distorsionează grav o mulțime de analize, declarații de poziție și chiar acțiuni politice, care se fac în această perioadă de mari turbulențe geopolitice.

Plecînd de la această premiză, postulatul privind existența unei ordini internaționale care oferă stabilitate, predictibilitate, domnia legiii la nivel internațional, am asistat după 1990, în baza a ceea ce a primit numele de „peace dividend”, la o reducere drastică a bugetelor apărării ale țărilor din Europa concomitent cu o creștere generoasă a celor sociale, din rațiuni primordial electorale, și la o neglijare completă a riscurile în materie de securitate ca urmare a externalizării în masă a unor facilități de producție esențiale din acest punct de vedere și pierderii controlului asupra unoraccesului la resurse critice precum metalele rare. Situație agravată în urma promovării unor politici din pachetul „Green Deal”, primordial motivate ideologic, al căror rezultat a fost o energie scumpă și o accelerare a dezindustrializării.

Într-un fel această abordare e de înțeles. Este evident confortabil din punct de vedere intelectual și moral să pleci de la premiza că pe plan global există reguli de conduită, lucru important mai ales pentru țările mici. Însă afirmația cu ordinea post-belică care ar fi existat timp de mai bine de șapte decenii și se destramă acum nu are în fapt acoperire în realitate, decît eventual marginal, într-un anumit context, în perioada hegemoniei americane, și de fapt doar în spațiul occidental, pînă la războiul din Ucraina, pentru că în rest au existat destule încălcări ale „dreptului internațional” și la ignorarea hotărîrilor unor structuri – un exemplu este Tribunalul de la Haga – care în teorie sunt responsabile pentru impunerea respectării acestuia. Și asta nu doar pentru că personalități între care se numără Graham Allison, de la Harvard, sau Niall Ferguson o contrazic, ci pentru că este infirmată factual de întreaga istorie recentă (lucru verificabil foarte ușor cu Google, sau, mai facil, utilizînd diferitele platforme de Inteligență Artificială). Ceea ce este regretabil, ar fi de dorit să fie așa, numai că din păcate lumea nu este așa cum ne-am dori noi să fie ci urmează logica istoriei dintotdeauna în care contează resursele materiale, forța militară, economia. E poate interesant de remarcat că la începutul anilor 1990 liderii din fostele țări comuniste proaspăt ieșite de sub controlul Moscovei nu s-au bazat pe protecția oferită de legislația internațională ci au făcut demersuri intense, în principal prin intermediul lui Vaclav Havel și Lech Walesa, să-și pună țările sub protecția umbrelei de securitate americană, prin NATO.

E adevărat, în perioada post-belică, sub bagheta Statelor Unite au fost create o serie de instituții internaționale precum ONU sau Banca Mondială și FMI, pentru zona economică (așa numitul acord monetar Bretton Woods), dar din perspectiva securității, de impunere a respectării legislației internaționale, în general am avut o paralizie la vot în Consiliul de Securitate, între țările occidentale (Statele Unite, Marea Britanie, Franța) versus Rusia și China, cu excepția unor conflicte sau tensiuni periferice fără o miză specială pentru cele două tabere.

Dar, oricum, a vorbi despre primatul „forței dreptului” în întreaga perioadă post-belică, așa cum se procedează frecvent acum, e de-a dreptul curios. În perioada Războiului Rece, pînă în 1990, am avut o perioadă bipolară, e adevărat relativ stabilă, în care, într-adevăr, a fost evitat conflictul între cele două mari puteri, Statele Unite și Uniunea Sovietică, în principal datorită armelor nucleare. Însă în rest a existat o competiție geopolitică intensă între cele două părți, fără nici un fel de preocupare majoră pentru respectarea legislației internaționale. Am avut practic o delimitare clară a sferelor de influență în Europa (dincolo de declarații nu a existat nici un fel de altfel de reacție la intervențiile militare ale Pactului de la Varșovia în Ungaria, în 1956, sau în Cehoslovacia, în 1968, ambele încălcări grave ale legislației internaționale) și aprige dispute la „periferie”, perioadă în care America a încercat să contracareze demersurile sovietice, în multe cazuri eficiente, de a instala la putere regimuri comuniste. În Africa (cu intervenții cubaneze la comanda Moscovei în țări precum Mozambic sau Angola), în America de Sud (de pildă în Chile, unde președintele Salvador Allende, care dezvoltase relații foarte strînse cu Cuba a fost îndepărtat de la putere și și-a pierdut și viața, în urma unei lovituri de stat militare sub comanda lui generalului Pinochet), în Vietnam, război care s-a soldat în final cu victoria Vietnamului de nord comunist care a ocupat toată țara, sau în Coreea, în 1950-1953, cînd totuși americanii au reușit să salveze sudul peninsulei, actuala Coree de Sud, de invazia trupelor comuniste ale lui Kim Ir Sen, sprijinit de Stalin și China, evident o agresiune (reacția militară americană s-a făcut sub mandat ONU, lucru posibil însă doar pentru că URSS boicota ședințele Consiliului de Securitate, iar pînă în 1971 China a fost reprezentată ca membru permanent de Taiwan).

Însă lista cazurilor în care dreptul internațional a fost complet ignorat este mai lungă. De pildă ar trebui adăugată invazia și anexarea Tibetului de către China, în 1950-1951 (o mai gravă încălcare de „dreptului forței” e greu de imaginat!), invazia Cambodgiei de către Vietnam, în 1978-1979, justificată din punct de vedere moral, avînd în vedere crimele abominabile ale regimului Pol Pot, dar tehnic și atunci a fost o încălcare a legislației internaționale, intervenția militară a Turciei în Ciprul de Nord (e adevărat, o reacție la dorința regimului militar de atunci din Grecia de a anexa Ciprul). La fel de departe de a fi un exemplu al triumfului „forței dreptului” în dauna „dreptului forței” au fost și războaiele din 1967 și 1973 dintre țările arabe și Israel în care deznodămîntul a fost tranșat în baza forței militare.

Toate aceste exemple nu fac decît să facă greu de susținut ideea că pînă în 1989-1990 ar fi operat în vreun fel „forța dreptului”. S-au schimbat lucrurile după terminarea Războiului Rece? S-a creat atunci această percepție, care există și astăzi, pentru că a urmat o perioadă de hegemonie americană. Ceea ce a permis Statelor Unite să-și asume rolul de „jandarm mondial” de facto, ingredient obligatoriu pentru o legislație internațională funcțională. Dar și în această perioadă sunt probleme de legitimitate pentru că o serie întreagă de intervenții nu au avut o acoperire legală formală din perspectiva dreptului internațional, chiar dacă au existat în unele cazuri justificări de ordin moral valide, de exemplu în Kosovo. Intră în această categorie intervenția Statelor Unite în Panama din 1989, intervenția NATO în Kosovo din 1999, sau cea a unei „coaliții de voință” în Irak, în 2003. Nici una nu a avut mandat din partea Consiliului de Securitate ONU, iar cea din Libia, din 2011, și-a depășit mandatul. Doar în Irak, în 1991, și Libia (parțial) a fost respectată din punct de vedere formal legislația internațională.

Cu toate acestea, mai ales după terminarea Războiului Rece ideea existenței unei ordini internaționale, chiar liberale – care pleca de la convingerea că valorile occidentale sunt universale, în ciuda opiniei contrare exprimate inițial de Samuel Huntington și ulterior și de alții, a devenit sacrosanctă. S-a mers pe argumentul că în ciuda unor „accidente”, precum cele de mai sus, în general legislația internațională operează în mod real. Ceea ce era parțial adevărat numai că motivul pentru care se întîmpla asta era existența unei lumi unipolare dominate de Statele Unite. Cînd însă a început să se treacă mai întîi treptat și apoi tot mai rapid la o lume multipolară această iluzie evident atrăgătoare a început să se destrame. S-a văzut tot mai clar că e o eroare să ignori complet lecțiile istoriei, adevărul inconfortabil că lumea, relațiile dintre state, competiția pe resurse, dorința impunerii unor sfere de influență, nu s-au schimbat fundamental așa cum ni se tot spune, arată în mare asemănător din acest punct de vedere cu situația din secolul al 19-lea și din cele anterioare.

În acest climat se pot semna tratate, pot exista înțelegeri între marile puteri ale momentului, la fel cum s-a întîmplat în repetate rînduri în trecut, ceea ce asigură perioade benefice de stabilitate. Un exemplu este ordinea westfaliană, consfințită după semnarea Păcii de la Westfalia, din 1648, la capătul Războiului de Treizeci de Ani, considerată un precursor al ordinii internaționale moderne, care introducea conceptul de state-națiune suverane, egale juridic, protejate de principul neamestecului în treburile interne. Se face adesea trimitere și în prezent la acest moment istoric, evident important, pentru a face legătura cu “ordinea internațională” actuală.

Numai că aceste principii lăudabile au funcționat pe timp limitat, și doar în Europa. Au fost adeseori încălcate ori de cîte ori s-a modificat balanța de putere relativă dintre marile puteri ceea ce a dus invariabil la demersuri de redefinire nu doar a sferelor de influență ci și a granițelor. De pildă Polonia a fost partajată în repetate rînduri în 1772, 1793 și 1795 de către Rusia, Prusia și Austria, a fost lichidată ca stat suveran, după cum Napoleon a mers mult dincolo de logica „clasică” a echilibrului westfalian, transformînd state europene în sateliți, anexînd teritorii și impunînd dinastii proprii sau regimuri politice subordonate, un exemplu fiind reconfigurarea Italiei și Germaniei.​

Ulterior, Congresul de la Viena (1814–1815), care poate fi văzut drept un demers de restaurare a ordinii westfaliene, printr-un nou sistem de echilibru de putere între puterile momentului (Marea Britanie, Austria, Prusia, Rusia și Franța) a făcut posibilă o perioadă de stabilitate, care s-a frînt însă brusc o sută de ani mai tîrziu. De fapt, chiar mai devreme. Războiul franco-prusac din 1870 care se termină cu o umilitoare înfrîngere a Franței, care pierde Alsacia și o parte din Lorena, și cu proclamarea Imperiului German la Versailles, în 1871, marchează din perspectiva istoriei „ordinii europene” momentul în care arhitectura de securitate stabilită la Viena cedează. Imperiul German devenit o putere continentală majoră, în plan economic și militar, începe să conteste rolul dominant global de atunci deținut de Imperiul Britanic. Un element favorizant care va duce la izbucnirea Primului Război Mondial cu toate că mulți istorici spun că acest conflict devastator a fost în parte accidental și putea fi evitat. În acest context merită remarcat faptul că o serie de jurnaliști și diplomați occidentali aflați cu două - trei decenii în urmă la Hong Kong vorbesc despre interesul deosebit manifestat de China pentru studierea dinamicii competiței de atunci dintre Marea Britanie și Germania.

Această scurtă trecere în revistă nu face decît să scoată în evidență faptul că perioadele de stabilitate, de predictibilitate, de liniște, sunt doar temporare, echilibrul se rupe atunci cînd se modifică substanțial raportul de putere dintre actorii dominanți ai momentului. Așa s-a întîmplat în 1989, atunci cînd lucrurile s-au schimbat în mod fericit pentru noi, așa pare să se întîmple și în acest moment cînd deznodămîntul e greu de anticipat. Altfel spus, deși mulți își imaginează contrariul nu e nimic nou sub soare, nu am intrat în post-istorie. Istoricul Niall Ferguson observa ironic că nu înțelege trimiterile depreciative care se fac des la secolul al 19-lea pentru a sublinia cît de diferită e situația de astăzi.

Diferența este că acum în această competiție geopolitică Europa are mai degrabă un rol dacă nu periferic cel puțin semnificativ diminuat. Nu despre acest tip de demers vorbea Xi Jinping la Moscova atunci cînd alături de Putin anunța că vom asista la schimbări în lume cum nu s-au mai văzut în ultima sută de ani? E vorba de ambiții regionale de reconfigurare a sferelor de influență sau, în cazul Chinei, de ambiții de hegemonie globală. În acest sens, Donald Trump nu este cel care a provocat aceste turbulențe geopolitice potențial seismice, ci reprezintă o reacție a Statelor Unite, vom vedea cît de inspirată, la schimbări globale disruptive provocate de modificarea raporturilor de putere între marile puteri.

Cum vor arăta în viitor regulile de conduită la nivel internațional, inclusiv modelul de societate predominant în lume, depinde de felul în care se va tranșa această competiție globală în care actorii principali sunt Statele Unite și China și în care un rol decisiv îl vor juca tehnologiile de vîrf, cu impact masiv în economie și în domeniul securității: Inteligența Artificială, computere cuantice, spațiul (sisteme de sateliți, baze lunare), biotehnologia. Sigur că vor exista anumite reguli de comportament, armele nucleare impun restricții privind limitele utilizării forței militare, dar e vorba de ceva foarte diferit de primatul legislației internaționale, în sensul în care o văd cei care deplîng ceea ce ei numesc „dezagregarea ordinii globale de sorginte americană”.

Rusia descoperă brusc virtuţile dreptului internaţional şi acuză „pirateria” americană după capturarea unui petrolier folosit pentru a ocoli sancţiunile impuse Venezuelei, trecând sub tăcere faptul că însăşi Moscova a contribuit decisiv, prin războiul din Ucraina şi încălcări sistematice ale normelor internaţionale, la erodarea cadrului juridic pe care îl invocă acum selectiv; reacţiile şi interpretările din spaţiul informaţional rus le-am analizat într-un articol publicat recent pe Veridica, pe care îl republic mai jos integral.

Bella-1 spărsese blocada impusă de SUA petrolierelor cu care Venezuela încălca sancţiunile Washingtonului. În timp ce nava era urmărită, în Atlantic, de americani, echipajul a desenat la repezeală pe ea steagul Rusiei, a redenumit-o Marinera, iar Moscova a înregistrat-o în acte – fără a o verifica, deşi chiar legea rusă cere acest lucru – sub pavilion rusesc.

Capturarea petrolierului este exploatată de presa şi oficialii de la Moscova pentru a construi o naraţiune geopolitică amplă, în care incidentul este prezentat drept dovadă a „pirateriei” americane, a abandonării dreptului internaţional şi a unei strategii de sabotare a negocierilor de pace privind Ucraina.

Marinera este transformată într-o piesă a unui puzzle mai larg, care reuneşte operaţiunea americană din Venezuela soldată cu capturarea lui Nicolás Maduro, noua „geopolitică a petrolului” promovată de Washington şi războiul din Ucraina, unde Volodimir Zelenski este prezentat ca beneficiind de moment pentru a cere intensificarea presiunilor asupra Kremlinului.

„Piraterie”, „neocolonialism” şi încălcarea dreptului internaţional

Prima interpretare în spaţiul media rusesc este cea a „pirateriei”. Interfax notează reacţiile MAE şi ale Ministerului Transporturilor de la Moscova, care califică operaţiunea SUA drept „o aplicare nejustificată a forţei” împotriva unei nave civile. Moscova cere Washingtonului „să revină la normele dreptului internaţional al navigaţiei” şi insistă că niciun stat nu are dreptul să intervină prin forţă asupra unei nave aflate sub jurisdicţia altui stat.

Agenţia TASS a sintetizat poziţia în termenii preferaţi de Kremlin când se vorbeşte despre sancţiuni occidentale: „piraterie”, încălcarea Convenţiei ONU asupra dreptului mării şi sabotaj.

Diplomaţia de la Moscova a declarat că strategia americană de stabilire a unui control nelimitat al Washingtonului asupra resurselor naturale ale Venezuelei este „extrem de cinică” şi se aliniază unei doctrine neocolonialiste. Moscova susţine că autorităţile americane fuseseră informate oficial, în mai multe rânduri, despre afilierea naţională a navei şi „statutul său civil şi paşnic”. Prin urmare, spun oficialii ruşi, nu exista niciun temei pentru a specula că petrolierul naviga „fără pavilion” sau „sub pavilion fals”.

Comentatorii pro-război vor ca Rusia să reacţioneze dur

Au urmat o serie de explicaţii geopolitice specifice Moscovei. Sancţiunile americane, introduse în contextul războiului din Ucraina, sunt prezentate drept un simplu pretext pentru preluarea controlului asupra petrolului venezuelean. Cazul Marinera este interpretat ca expresia dorinţei SUA de a controla „bogăţiile naturale ale Venezuelei” şi de a elimina influenţa Rusiei şi Chinei din regiune. Canalele Telegram pro-Kremlin amplifică această naraţiune, vorbind despre o „blocadă maritimă” şi despre demonstraţii de forţă menite să intimideze nu doar Caracasul, ci şi actorii internaţionali care îl sprijină.

Corespondentul de război rus Aleksandr Koţ avertizează pe Telegram că este necesară „o reacţie dură”, nu doar prin declaraţii diplomatice, susţinând că lipsa unui răspuns ferm din partea Rusiei îl încurajează pe Donald Trump să trateze Rusia „ca pe o foarte mare Venezuela” şi să escaladeze presiunile, inclusiv pe dosarul ucrainean, cu riscul unei confruntări militare directe şi chiar al unui conflict nuclear. Koţ critică poziţia Moscovei, spunând că dacă nu se va reacţiona mai ferm şi mai curajos, „în Marea Neagră vor intra purtătoarele de rachete Tomahawk”.

Alţi comentatori ruşi au transformat petrolierul într-un simbol al suveranităţii. În compilaţiile de reacţii difuzate de postul de televiziune RTVI şi în comentariile politicienilor ruşi, pavilionul este descris ca un echivalent al teritoriului naţional, iar atingerea lui de către SUA ca o crimă, ceea ce ar legitima, în logica propagandistică, un răspuns mai dur.

Vicepreşedintele Comisiei de Apărare din Duma de Stat: „o invazie militară împotriva Rusiei”

Canalul de Telegram „Voenni Osvedomitel” (Informator militar) se declară profund îngrijorat de acest episod, subliniind că incidentul ridică semne de întrebare serioase cu privire la capacitatea reală a Rusiei de a-şi proteja navele comerciale în apele neutre. Potrivit RIA Novosti, la bordul petrolierului Marinera se aflau 28 de persoane: 17 ucraineni, 6 georgieni, 3 indieni şi doar 2 ruşi. Este subliniat „pericolul pentru civili”, sugerând că operaţiunea ar fi pus în pericol vieţi omeneşti, în special în condiţii meteo dificile.

Publicaţia EADaily relatează, citând canalul de analiză militară Rybar, că în momentul în care marina SUA a capturat petrolierul nu se aflau nave ale Flotei Ruse în imediata apropiere a vasului. Această informaţie fusese transmisă presei de mai multe surse oficiale americane şi este de notat că nici americanii, nici ruşii nu au prezentat dovezi în sprijinul afirmaţiei. Este clar însă că imaginea Rusiei ar fi mult mai şifonată dacă petrolierul ar fi fost capturat chiar de sub nasul marinei sale de război, aşa că Moscova are doar de câştigat spunând că n-a avut nicio navă în zonă.

În opinia canalului „Rybar”, capturarea petrolierului pe un motiv „inventat” creează un precedent periculos, care poate justifica viitoare operaţiuni împotriva aşa-numitei „flote din umbră” a Rusiei, nu doar în Atlantic, ci şi în alte regiuni ale lumii. Totodată, EADaily scrie că primul vicepreşedinte al Comisiei de Apărare din Duma de Stat, Aleksei Juravliov, a calificat capturarea navei drept un act ce poate fi interpretat ca „o invazie militară împotriva Rusiei”, subliniind gravitatea politică şi militară a incidentului. În opinia lui Juravliov, este nevoie de un răspuns dur, inclusiv acţiuni militare directe, deoarece „metodele diplomatice sunt epuizate”.

După ce au blocat chiar ei procesul de pace din Ucraina, ruşii folosesc incidentul cu petrolierul pentru a spune că americanii sunt de vină

Un alt fir narativ leagă incidentul de dosarul ucrainean. Potrivit RTVI demonstraţia de forţă din Atlantic este un semnal politic pentru negocierile privind Ucraina. În această interpretare, reacţia Kievului este prezentată drept dovadă că episodul petrolierului se înscrie într-o strategie mai amplă de constrângere a Rusiei şi de susţinere a poziţiei lui Volodimir Zelenski de către SUA.

Politologul rus Oleg Ivanov, profesor la Academia Diplomatică a Ministerului rus de Externe, a declarat pentru Ukraina.ru că sechestrarea petrolierului va afecta serios dialogul dintre Rusia şi Statele Unite pe tema Ucrainei. În opinia sa, deşi măsura poate fi explicată din punct de vedere legal, ea deteriorează climatul politic necesar negocierilor şi introduce o presiune suplimentară care ar putea duce chiar la blocarea acestora, mai ales dacă Washingtonul va decide să deschidă dosare penale împotriva membrilor echipajului. Ivanov susţine că acţiunile SUA intră în contradicţie cu dorinţa declarată a preşedintelui Donald Trump de a încheia rapid conflictul din Ucraina, în timp ce Rusia va fi nevoită să continuă operaţiunile militare, întărindu-şi poziţia de negociere pe baza situaţiei de pe teren. Este omis faptul că sancţiunile anti-ruse au fost introduse de Occident întocmai pentru a opri războiul din Ucraina şi a lăsa Rusia fără resurse financiare.

Ca de obicei, ruşii omit şi faptul că ei sunt cei care sabotează procesul de pace. Cel mai recent exemplu în acest sens a venit la sfârşitul lunii decembrie când, după progresele înregistrate în discuţiile Trump – Zelenski pe marginea planului de pace american, Moscova a pretins că ucrainenii au atacat cu drone o reşedinţă a lui Putin şi a spus că, date fiind noile circumstanţe, va trebui să îşi revizuiască poziţia cu privire la negocieri. Ucraina, CIA-ul şi însuşi Donald Trump au spus că ruşii mint şi nu a avut loc niciun atac.

Rusia se plânge, cu ipocrizie, că americanii au înlocuit dreptul internaţional cu „dreptul celui mai puternic”

Reacţiile din ecosistemul mediatic pro-Kremlin la incidentul cu petrolierul nu sunt omogene şi includ, pe alocuri, accente critice surprinzătoare la adresa conducerii Rusiei. Aceste elemente sunt însă rapid absorbite într-un cadru narativ mai larg, menit să transforme episodul într-o confruntare simbolică din care Rusia ar ieşi, în cele din urmă, avantajoasă. Critica punctuală este astfel neutralizată printr-o reinterpretare propagandistică, în care eşecul/slăbiciunea este prezentată drept dovadă a agresivităţii Occidentului şi a importanţei strategice a Rusiei la nivel global.

Moscova mută discuţia dintr-o zonă incomodă – ocolirea sancţiunilor occidentale şi existenţa unei „flote din umbră” – într-una mult mai favorabilă: acuzaţia că Statele Unite urmăresc controlul resurselor energetice ale statelor suverane. În această cheie, capturarea petrolierului Marinera devine o expresie a „lăcomiei geopolitice” americane.

Presa rusă leagă sancţiunile impuse de SUA în legătură cu invadarea Ucrainei de utilizarea forţei militare, sugerând că Occidentul ar fi abandonat regulile internaţionale. Dacă Statele Unite pot captura un şef de stat precum Nicolás Maduro şi pot intercepta o navă civilă în apele internaţionale, mesajul – transmis insistent în presă şi pe canalele Telegram pro-Kremlin – este că dreptul internaţional a fost înlocuit de „dreptul celui mai puternic”. Această asociere permite Moscovei să prezinte propriile încălcări ale regimului sancţiunilor drept reacţii defensive într-o lume în care regulile ar fi fost deja suspendate de Occident. În această logică, dacă Washingtonul recurge la operaţiuni militare în Venezuela, Rusia ar avea dreptul moral şi istoric de a acţiona în zonele sale de influenţă, în special în spaţiul post-sovietic. Dacă războiul din Ucraina va continua, de vină vor fi SUA şi Kievul, nicidecum Moscova, potrivit propagandei pro-Kremlin.

Din nou, ruşii îşi arată ipocrizia, trecând peste faptul că Moscova a fost cea care a dat tonul încălcării legislaţiei internaţionale şi a făcut-o într-un mod flagrant – cel mai recent prin războiul de tip imperial din Ucraina şi numeroasele crime de război care au fost comise de forţele sale acolo, crime care au dus la inculparea lui Vladimir Putin de către Curtea Penală Internaţională.

Titulară a unui master în resurse umane, dar în primul rând cu o formare filozofică completă (inclusiv un doctorat în domeniu), Julia de Funès se afirmă de mai mulţi ani ca autoare a unor volume ce denunţă derivele demagogice şi alte păcate ale societăţii contemporane, observate mai ales în managementul întreprinderilor: La vie de bureau ou Comment je suis tombée en Absurdie (Viaţa de birou sau Cum am picat în Absurdia), La comédie (in)humaine (Comedia (in)umană), scrisă împreună cu Nicolas Bouzou, Développement (im)personnel (Dezvoltare (im)personală), Le siècle des égarés (Secolul celor rătăciţi).

În 2024, Julia de Funès a publicat La vertu dangereuse. Les entreprises et le piège de la bien-pensance (Virtutea periculoasă. Întreprinderile şi capcana corectitudinii politice), în care autoarea denunţă triumful moralinei şi neantizarea spaţiului de dezbatere în zonele cucerite de „tabăra Binelui aşa-zis progresistă”. Cartea se vrea un semnal de alarmă, autoarea considerând că e vremea să ne „eliberăm de această moralizare, căci nimic nu e mai imoral, amoral şi asomant pentru gândire”. Filozoafa atrage atenţia asupra faptului că nu trebuie să punem semnul echivalenţei între bunele sentimente şi reflecţia morală. Treaba ar sta tocmai invers: când moralizezi, împarţi lumea între buni şi răi, deci schematizezi gândirea. Acest dogmatism binar este extrem de pernicios pentru inteligenţă, constituind un atentat la reflecţia morală autentică, care presupune timp, studiu, disciplină. „O opinie nu constituie o analiză. Un punct de vedere nu este o judecată. Un verdict nu este o reflecţie. A moraliza gândirea nu înseamnă a gândi moral.”

Autoarea evocă de-a lungul capitolelor cărţii o vastă serie de problematici contemporane, devenite teren predilect de afirmare a ideologiei, situându-se cel mai adesea în contra opiniei „progresiste”, cu unele excepţii (chestiunea consimţământului post #MeToo, fiind de acord că a consimţi nu înseamnă a dori; dezaprobarea reformei pensiilor din Franţa – pentru a nu le numi decât pe acestea).

Egalitate şi egalitarism

Cauza woke i se pare Juliei de Funès problematică sub multe aspecte, o formă de „metastază ideologică” cu parfum de virtute, ale cărei mecanisme trebuie denunţate, crede autoarea, înainte ca acestea să fie generalizate şi definitiv adoptate. În numele luptei pentru dreptate şi echitate, nu s-ar ascunde adesea decât dorinţa de răzbunare. Felul în care lupta împotriva discriminărilor se desfăşoară azi este denunţat pentru excesele sale, pentru autoritarismul său, pentru faptul că duce tocmai la agravarea climatului de intoleranţă. Lupta în numele binelui ar îmbrăca haina urii. Filozoafa denunţă felul în care egalitatea în drept este transformată pervers în egalitarism, în care totul ajunge să valoreze în mod echivalent (tout se vaut), în care adesea tocmai cei mai merituoşi au de pierdut şi trăiesc cu sentimentul de a fi nedreptăţiţi.

Libertate şi incluziune

Nici scriitura incluzivă nu o atrage pe autoare, ce regretă moralizarea limbajului în funcţie de considerente sexuale, dar mai ales faptul că limba nu mai poate în acest caz constitui „medium-ul unei vorbiri libere, ci o miză identitară”, concluzionându-şi capitolul cu afirmaţia că doar nemaifăcând „din fiecare cuvânt rostit o semnalare identitară am redescoperi bogăţia limbii, interesul dezbaterii şi promisiunile gândirii.”

În multe capitole ale volumului revine ideea de libertate individuală – pe cât de necesară, pe atât de ameninţată azi –, inclusiv în capitolul despre obsesia „grupofilă” şi momentele „federatoare”, simptome ale rolului mult prea însemnat acordat iniţiativelor de grup, diverselor adunări, marşuri, manifestaţii. „Omul nu există decât prin actele şi alegerile sale libere, ce fac din el o singularitate. Nefiind o chestiune de origine, de educaţie, de poziţie socială, de culoare a pielii, de sex, de gen, libertatea este singura putere personală pe care fiecare o posedă în mod egal.” Pe de altă parte, Julia de Funès aminteşte un adevăr ce pare uitat de unii, anume că voinţa personală nu poate duce singură la realizarea unui obiectiv, aşa cum adepţii manifesting-ului o proclamă („Dacă vrei, poţi”). „Intenţionalitatea nu poate garanta singură că agentul poate fi singur cauza acţiunii voluntare”.

Însăşi insistenţa pe „bunătate” („bienveillance”) o irită pe Julia de Funès, întrucât această calitate i se pare a fi căutată azi doar pentru a constitui o formă de complezenţă, de ipocrizie, de ascundere a adevărurilor mai puţin confortabile. În contra acestei viziuni, autoarea face apologia raţiunii şi trimite la Socrate, amintind că, doar prin depăşirea contradicţiilor apărute în dialogul aprig şi neindulgent, se poate ajunge la ideea capabilă să depăşească orice contradicţie.

Norma şi deprecierea autorităţii

Neliniştită se arată Julia de Funès şi în faţa deprecierii autorităţii, văzând în aceasta din urmă un salvator compromis între orizontalitatea propusă de demagogia contemporană şi autoritarismul vertical de odinioară: „autoritatea nu supune, ci înalţă”. Nici „deriva securitară” a prezentului nu o linişteşte pe filozoafă, care propune ca managementul viitorului să renunţe la metodele de supraveghere a angajaţilor, de măsurare a timpului lor de lucru, în favoarea încrederii, dar şi a curajului de a-i penaliza pe cei care trădează încrederea întreprinderii.

Ideologia contemporană a precauţiei ce prevalează în întreprinderi şi instituţii (când iei în calcul varianta cea mai rea în care poţi ajunge şi iei măsuri pentru a evita acest lucru) i se pare o calamitate autoarei, constatând că aceasta ar duce la paralizarea oricărei iniţiative şi la blocaj. Dorinţa de a minimiza riscul, prin excesele sale, împiedică acţiunea responsabilă. De altfel, tonul autoarei devine şi mai virulent atunci când abordează capitolul legat de proceduri. „Arsenalul procedural nu mai cunoaşte nicio limită.” Teama de risc, de contingent a dus la o adevărată „hegemonie procedurală”, „ideologie precauţionistă”, ce a condus fatalmente la sentimentul de pierdere a libertăţii şi a obiceiului de a gândi pe cont propriu, deci la deresponsabilizare. Spiritele se mecanizează, birocraţii devin oameni-fişă, oameni-formulare. Nu e tocmai de mirare că Julia de Funès trimite în această carte de mai multe ori la „banalitatea răului” semnalată şi denunţată de Hannah Arendt. Cu cuvintele Juliei de Funès, banalitatea răului este „acest amestec de rutină, de conformism şi de loialitate oarbă faţă de normă până la a nu mai gândi, a nu mai avea nicio reflexivitate asupra propriilor acţiuni”. Nu atât inteligenţa artificială pare să o neliniştească pe autoarea noastră cât artificializarea gândirii umane prizonieră a „spiritului procedural inflexibil”. Pentru a opune rezistenţă în faţa acestui risc, ea propune să nu acţionăm decât dacă acţiunea are sens – „mintea trebuie să acţioneze prima, procedura vine după aceea”.

Legislaţia mortificatoare

Se înţelege că excesul legislativ nu-i convine Juliei de Funès, care regretă că nu i se mai recunosc dreptului prerogativele de a spune ce e just, acesta devenind teren pentru afirmarea „binelui”, victimizarea ducând direct la penalizare. Filozoafa consideră că asistăm la o veritabilă „legalomanie”, o legislaţie mortificatoare. „Sindromul maniaco-legalo-normalizator opresează spiritele, ne paralizează ţara supusă unor reglementări tot mai numeroase şi mai private. Acesta poate ucide inteligenţa umană, ambiţia ţării, puterea noastră de a acţiona şi libertatea noastră.”

Însăşi chestiunea parităţii bărbaţi-femei i se pare problematică Juliei de Funès, care contestă obsesia diferenţialistă a feministelor din noile generaţii. Preocuparea pentru diversitate şi incluziune ajunge să îi pară autoarei o negare cel puţin parţială a persoanei, care nu mai este considerată în singularitatea sa, ci ca simplu „eşantion” al unei anumite categorii.

Sărăcia de limbaj şi carenţa identitară

Unul din meritele majore ale cărţii e acela de a denunţa pletora de „elemente de limbaj”, vastă arhitectură demagogică a timpului prezent – bunătate, rezilienţă, inspiraţional, digitalizare etc. etc. –, „viralitate lexicală” menită să întărească stereotipurile pozitive. „Ludovic al XIV-lea se lăsa criticat de La Bruyère sau Molière, dar Majestatea Sa Gândirea-Corectă nu se supune aceluiaşi exerciţiu. Orice punere sub semnul întrebării e o ofensă la adresa ei, cea mai măruntă critică o răneşte. Or, în acest climat roz bonbon inatacabil, ironia, echivocul, îndoiala, critica, interogaţia – pe scurt, gândirea – devin tot mai puţin practicabile.” Şi, repetă autoarea: utilizarea acestor cuvinte este mai ales menită să-i pună în valoare pe utilizatori şi mai puţin să semnifice nişte situaţii date. „Servindu-se de aceste cuvinte, utilizatorii îşi maschează sărăcia de limbaj, carenţa identitară şi vulnerabilitatea pe care le camuflează în spatele irefutabilităţii unui pozitivism corect politic. ” Privind în jur, ne putem şi noi întreba cum de e posibil ca acest conformism moral şi intelectual să nu-i jeneze pe utilizatori, altminteri adesea intelectuali foarte fini... N-ar trebui aceştia să fie mai degrabă de acord cu ce spunea Tocqueville, citat de Julia de Funès: „Voi fi iubit, cred, libertatea în toate timpurile; dar sunt mai degrabă înclinat să o ador în vremurile noastre.”

„Ecologia” (sau „tranziţia ecologică”), unul din cuvintele cheie ale zilelor noastre, cu care Julia de Funès nu poate decât să fie de acord, ajunge să fie contestată în utilizarea care i se dă, autoarea deplorând faptul că ecologia derivă în ecologism intransigent şi corect politic. „Empatia”, alt cuvânt utilizat în exces, instrumentalizat de novlimba contemporană, constituind o preocupare pentru management şi, ca atare, servindu-le numeroşilor coach la modă în întreprinderi şi în afara lor, este pusă sub semnul întrebării de Julia de Funès, care consideră că empatia nu poate face obiectul unui curs, fiind un sentiment resimţit intuitiv, „o coincidenţă imediată cu celălalt”. „Empatia, ca orice sentiment, ţine de calitatea sufletească, de o intensitate difuză, de sensibilitate, şi în niciun caz de stări intelectualizate ce se juxtapun până la a face obiectul unei reţete comportamentale!”.

Epidemia de „brown out”

În schimb, autoarea se arată foarte sensibilă la nevoia de mai mult sens la locul de muncă, fiind întru totul de acord cu cerinţele noilor generaţii. Dar felul în care întreprinderile înţeleg să prevină pierderea sensului şi a interesului pentru muncă i se pare neconvingător Juliei de Funès. Managementul reduce nevoia de sens la un ansamblu de măsuri punctuale, care mai mult duc la acumulare de stres decât la conferirea de sens activităţii. Filozoafa vede în aceste evoluţii efectul tehnicizării excesive din ultimele decenii, amintind că „tehnica este un mijloc, nu o finalitate”. Tehnicizarea ar fi tocmai cea care a dus la epidemia de brown out (afecţiune cauzată de lipsa de sens la locul de muncă). Munca nemaifiind văzută ca un scop în sine, nu mai motivează per se şi trebuie, deci, reconsiderată şi văzută ca simplu mijloc de trai, sensul trebuind căutat dincolo de ea. Chiar preocuparea întreprinderilor pentru starea de bine a angajaţilor este văzută, în mod mult mai general, ca problematică de Julia de Funès, care remarcă faptul că existenţa a tot felul de Chief Happiness Officers, ca şi multiplicarea spaţiilor de relaxare (săli de sport, cafenele, spaţii pentru meditare etc.) în întreprinderi nu au făcut parcă decât să accelereze creşterea numărului de concedii medicale, a stărilor de burn out, bore out, brown out. Or, ce ar trebui să facă întreprinderile pentru a încetini cu adevărat acest proces ar fi, crede filozoafa specialistă în resurse umane, să le ofere angajaţilor libertate, spaţiu de acţiune, încredere şi recunoaşterea meritelor.

Dezvoltarea personală „impersonală”

Virulenţa Juliei de Funès este maximă atunci când scrie despre dezvoltarea personală, care i se pare o contradicţie în termeni. Cum să te dezvolţi folosind nişte „kit-uri comportamentale”? Filozoafa e chiar convinsă că nimic nu este mai impersonal decât dezvoltarea zisă personală, întrucât maniera în care subiectul este invitat să procedeze în aceste situaţii îl deposedează pe acesta de interioritatea proprie. „A fi adevărat urmând o metodă de dezvoltare personală înseamnă să adopţi un cod, să urmezi reguli, să joci un joc, continuând să crezi şi pretinzând că te apropii de propriul tău adevăr.”

În concluzia volumului, Julia de Funès invită întreprinderile să nu cedeze modelor îndoielnice şi normelor, îndrăznind chiar o paralelă între supunerea în faţa dogmatismului corectitudinii politice şi supunerea faţă de ordinele lui Hitler ori a islamiştilor radicali în faţa legii reinterpretate terorist a lui Allah. Autoarea insistă pe ideea că a gândi bine înseamnă să te delimitezi de gândirea unică şi să gândeşti pe cont propriu în numele libertăţii şi inteligenţei.

Se vehiculează în spaţiul public, în mass media sau pe reţele sociale, o mulţime de poziţii, stimulate evident de deranjul anti-Trump, care deplîng operaţiunea americană prin care a fost arestat Nicolas Maduro şi soţia sa, pentru că, ni se spune, deşi era un regim corupt care furase efectiv două rînduri de alegeri, în 2018 şi anul trecut, care nu era recunoscut drept legitim în multe ţări din lume, a fost o violare a legislaţiei internaţionale. În aceeaşi ordine de idei, ceea ce au făcut americanii, ar duce la dezagregarea ordinii internaţionale, abandonată acum de Statele Unite, care ar fi asigurat stabilitatea mondială în întreaga perioadă postbelică, şi la instituirea „dreptului forţei” în dauna „forţei dreptului”.

Problema e că, pe de o parte e multă ipocrizie la mijloc, un dublu standard de judecată, iar pe de alta conceptele la care se face trimitere sunt în realitate complet lipsite de substanţă. Şi nu spun doar eu asta ci, de exemplu, profesorul Graham Allison, de la Harvard, în opinia căruia nu a existat niciodată o ordine internaţională în sensul în care este ea prezentată, drept un sistem global funcţional bazat pe o legislaţie internaţională.

În ceea ce priveşte ipocrizia, mulţi dintre cei indignaţi acum nu a fost contrariaţi, deranjaţi, de înlăturarea preşedintelui Ianukovici în urma protestelor din piaţa Maidan. Sprijinite intens, chiar de la faţa locului, de Victoria Nuland, din partea Departamentului de Stat, de ministrul de externe polonez, Radislaw Sikorski, şi de alţi lideri europeni. Protestele au izbucnit atunci după ce Ianukovici a anunţat că preferă un acord cu Rusia, oferit de Putin, în locul unuia de asociere cu UE. Ultimul era dorit de o majoritate a ucrainenilor, cu toate că ruşii ofereau un cadou financiar generos, şi este de înţeles de ce. Dar, dacă aplicăm acelaşi tip de argumentaţie cei care au aplaudat debarcarea lui Ianukovici nu ar trebui să considere debarcarea lui Maduro inacceptabilă? E chiar mai solidă ca motivaţie: nu numai că Maduro a nesocotit în două rînduri de rezultatele reale ale unor alegeri, dar are şi o condamnare din partea unei instanţe din New York pentru trafic de droguri şi alte delicte grave.

Din acest ultim punct de vedere este şi mai ridicolă este reacţia Democraţilor din Congres care, după ce în trecut administraţia Biden oferise o recompensă de $25 milioane pentru a-l face pe Maduro să suporte rigorile legii şi îi ceruse să părăsească puterea după ce pierduse alegerile anul trecut (Maduro îi promisese lui Biden, care îi eliberase nepoţii arestaţi, acuzaţi de trafic de droguri, că vor fi alegeri libere, promisiunea pe care evident nu a respectat-o), cer acum eliberarea acestuia. Un detaliu interesant din acest punct de vedere este acela că Maduro promisese o recompensă pentru asasinarea lui Marco Rubio, în perioada în care acesta era senator, din cauza sprijinului acestuia pentru opoziţia din Venezuela.

Iar apropo de un mandat ONU sau o aprobare din partea Congresului, nici atacul NATO asupra Iugoslaviei din 1999 (care ne-a deschis calea către NATO datorită sprijinului acordat alianţei), nici, un alt exemplu, operaţiunea ordonată de Barack Obama care a dus la execuţia lui Osama Bin Laden în Pakistan nu au avut acordul Congresului şi cu atît mai puţin a Pakistanului, ca ţară suverană. Nu am auzit astfel de argumente atunci. Din contra, în America, spre deosebire de ce se întîmplă acum, atît Democraţii cît şi Republicanii au aplaudat operaţiunea, şi acelaşi lucru s-a întîmplat în mare măsură şi pe plan internaţional.

Cît îi priveşte pe cei care vorbesc ritos deplîngînd renunţarea la „forţa dreptului” în dauna „dreptului forţei”, cînd a fost altfel în istorie? Ca să discuţi în mod serios de o legislaţie internaţională viabilă trebuie să ai şi posibilitatea să o impui (în interiorul statelor acesta este rolul poliţiei, procuraturii, instanţelor). Teoretic acest rol ar trebui să fie îndeplinit de ONU prin Consiliul de Securitate. Numai că acesta este practic complet paralizat de veto-urile membrilor permanenţi care au interese geopolitice antagonice. Dar chiar şi atunci cînd trec astfel de rezoluţii, ca în cazul Libanului de sud, prevederile acesteia nu au fost respectate de către Hezbollah, sub privirile îngăduitoare ale forţelor de pace ONU!

În fapt nu a existat niciodată în mod real o „ordine internaţională liberală” bazată pe instituţii capabile să impună respectarea unei legislaţii unanim acceptate la nivel global. În plus, după cum avertiza Huntington la mijlocul anilor 1990, valorile occidentale nu sunt nici pe departe universale. Am avut o situaţie distinctă în perioada Războiului Rece, cu sfere de influenţă delimitate clar în Europa între Statele Unite şi Uniunea Sovietică, şi cu o competiţie de influenţă în celelalte spaţii. În special în Africa şi în America Latină. Moscova a utilizat adesea trupe cubaneze pentru a sprijini mişcări pro-comuniste (Chile, Angola, Mozambic etc), ceea ce i-a permis să-şi extindă influenţa în arealul care a primit numele de lumea a treia. Am avut apoi în Asia încercarea de cucerire a întregii peninsule coreene de către regimul comunist al lui Kim Ir Sen, care a putut fi dejucată de intervenţia militară americană, şi conflictul din Vietnam care în final s-a terminat cu victoria forţelor comuniste. Partea pozitivă fiind doar aceea că în această lume bipolară a fost evitat războiul între marile puteri.

Ca linie generală, pînă în 1990, nu legislaţia internaţională a asigurat o stabilitate relativă, ci echilibrul de forţe între blocul sovietic şi cel occidental, condus de Statele Unite. Cînd URSS a invadat Cehoslovacia sau Ungaria – evidente încălcări ale dreptului internaţional – nu a intervenit nimeni, a fost respectată sfera de influenţă a Moscovei. Cînd a operat „forţa dreptului” atunci cînd China a invadat şi anexat Tibetul? Sau atunci cînd Turcia, o ţară NATO, a invadat Ciprul de nord instituind o administraţie separată? Sau, mult mai recent, atunci cînd Tribunalul de la Haga a condamnat China în urma plîngerii Filipinelor pentru construcţia unor atoli în Marea Chinei de Sud, Beijingul nu a dat doi bani pe decizia Curţii. Mai mult, a reuşit să blocheze prin ţări europene cu care avea atunci relaţii strînse, ca Grecia, o rezoluţie a UE care condamna China.

În realitate, legislaţia internaţionala a operat doar în cazul unor actori statali minori în condiţiile hegemoniei americane, niciodată în cazul marilor puteri. Crede cineva că legislaţia internaţională şi forţa dreptului ar împiedica invazia Taiwanului sau mai degrabă posibila reacţie a Statelor Unite sau Japoniei, coroborat cu potenţiala opoziţie a forţelor armate ale guvernului de la Taipei? Ce se întîmplă acum este că se face trecerea de la o perioadă limitată de hegemonie americană, în care s-a creat falsa iluzie a unei ordini internaţionale liberale, la o lume multipolară în care o superputere în ascensiune, China, crede că pe fondul declinului Occidentului va putea la un moment dat să devină noul hegemon global şi să-şi impună sistemul său de valori la nivelul planetei. Este o strategie de pe termen lung, cu elemente vizibile, precum BRI (Belt and Road Initiative), „Drumul Mătăsii”, preluare de puncte strategice cum sunt porturi, în Europa, America de Sud sau Asia, şi alte elemente de infrastructură strategice dar şi altele mai puţin vizibile (de pildă chinezii oferă asistenţă antrenînd forţe de poliţie din zeci de ţări plus sisteme de supraveghere a populaţiei în sprijinul unor regimuri aliate).

Asistăm în prezent la o confruntare geopolitică între Statele Unite şi China care se desfăşoară pe multiple dimensiuni: economic, politic, diplomatic, tehnologic. Din acest unghi trebuie privită cursa în domeniul Inteligenţei Artificiale, în materie de algoritmi dar şi de roboţi (domeniul în care Beijingul are un avantaj substanţial în ceea ce priveşte numărul de roboţi instalaţi, integraţi în producţie) dar şi în domeniul cuantic sau în spaţiu, unde cursa pentru instalarea unei baze lunare permanente între America şi China a devenit una frenetică.

Cu alte cuvinte, e bine să ne uităm la lume aşa cum este, nu aşa cum ne-am dori noi să fie. Mulţi nu par să realizeze că suntem într-o perioadă de reaşezare geopolitică majoră şi că ceea ce face administraţia Trump, acum în Venezuela, prin acordul legat de Gaza, prin presiunile asupra Iranului şi bombardarea facilităţilor nucleare ale acestuia, este în sens larg şi în beneficiul nostru. Niciodată în istorie tratatele, declaraţiile, condamnările indignate, nu au oprit agresiunile sau trasarea unor sfere de influenţă din partea marilor puteri. Occidentul a ajuns în situaţia complicată de astăzi, dacă ar fi să facem trimitere doar la criza metalelor rare şi la dez-industrializare, între altele în urma iluziilor naive ale celor – unii adevărate autorităţi în lumea academică, în cea politică, în think tank-uri – care au decretat că, gata, am ajuns în post-istorie. Încă mai auzi voci care vorbesc dispreţuitor despre cei care utilizează „logica secolului 19” în analiza evoluţiilor de pe glob. Ei bine, din păcate, logica de atunci e la fel de valabilă şi astăzi: decisive rămîn forţa militară, economică, tehnologică, şi în mult mai mică măsură principiile.

În acest context discuţia de la noi legată de Venezuela se axează în mult prea mică măsură pe impactul geopolitic al ultimelor evoluţii. De aceea este incredibil cum „analişti” cu pretenţii ignoră complet această mare competiţie geopolitică în care se joacă soarta Vestului. Pentru americani scoaterea Venezuelei din sfera de influenţă a unor puteri ostile, China, Rusia, Iranul, este o miză majoră.

Din mai multe motive. Primul e acela că facilita destabilizarea Statelor Unite dar şi a altor ţări din regiune prin traficul de droguri şi de fiinţe umane. În al doilea rînd, destabiliza ţări din jur prin fluxul de migranţi. Se estimează că în jur de un sfert din populaţia acestei ţări, nominal estimată la 28 de milioane, migrase în alte state din America de Sud şi în Statele Unite din cauza prăbuşirii economiei. În Chile, de pildă, acest flux masiv a creat mari probleme, inclusiv din cauza creşterii infracţionalităţii.

În al treilea rînd, Venezuela găzduieşte brigăzi teroriste Hezbollah, pentru antrenament, în baza relaţiei cu Iranul. În plus, sprijinul financiar venit din Venezuela este important pentru regimul comunist din Cuba – aflată şi aceasta într-o gravă situaţie economică – regim care la rîndul său, prin sutele de ofiţeri din forţele de securitate trimişi la Caracas, asigura protecţia camarilei care a acaparat statul venezuelean. În fapt, alături de regimurile dictatoriale din Nicaragua şi de cel de la Havana plus în parte şi prin cel din Columbia (unde preşedinte este un fost lider de gherilă comunist), Venezuela constituise o axă care acţiona în corelare cu China, Rusia, Iranul şi Coreea de Nord, împotriva Occidentului, în special a Statelor Unite. Washingtonul a ignorat dezinvolt, în trecut, ampla operaţiune de implantare a Beijingului în America de Sud prin porturi precum cel din Peru sau prin cele din Panama (o companie chineză deţine ambele porturi de pe capetele canalului Panama). Se estimează că în total China a creditat Venezuela cu $100 miliarde care urmau a fi plătite cu exporturi de petrol. Între timp însă Beijingul a oprit în bună măsură finanţările, dar a continua să cultive bunele relaţii bilaterale. În fapt, Maduro a avut o întîlnire cu un oficial chinez chiar în ziua în care a fost arestat de trupele speciale americane.

În fine, desigur, în această competiţie geopolitică majoră Statele Unite nu-şi puteau permite să lase enormele rezerve de petrol ale Venezuelei sub controlul Beijingului şi Moscovei. Este relevantă reacţia unui oligarh rus, Oleg Deripaska, care avertiza că dacă, cu sprijin american (e nevoie de investiţii masive în infrastructura de extracţie petrolieră), Venezuela revine în forţă pe piaţa internaţională aceasta ar putea duce la o scădere semnificativă a preţului barilului cu efecte financiare dezastruoase asupra economiei Rusiei şi implicit a capacităţii acesteia de a susţin efortul de război de pe frontul din Ucraina.

Machiaveli spunea că pentru un lider este mult mai important să fie temut decît iubit. Iar într-o competiţie cu o miză atît de mare, viitorul, supravieţuirea civilizaţiei occidentale, asta e ceea ce contează cu adevărat. Atacul prin care au fost distruse facilităţile nucleare iraniene şi capturarea lui Nicolas Maduro au evident reverberaţii globale majore. La Moscova, la Beijing, în Iran dar şi în Cuba, Nicaragua sau Columbia.

De pildă, la noi mulţi nu par să realizeze că, din perspectiva conflictului din Ucraina, care ne afectează direct, ceea ce a făcut administraţia Trump în ultimul an prin loviturile aplicate Rusiei – scăderea preţului petrolului probabil în corelare cu Saudiţii, eliminarea influenţei ruseşti în Siria, diminuarea drastică a influenţei Iranului, scăderea importurilor de petrol rusesc de către India, cultivarea unor legături cu ţări cheie din Asia Centrală, care baleiază între Rusia şi China, dar care au dorit să aibă şi o legătură cu America, ceea ce a deranjat cu siguranţă Kremlinul – depăşeşte cu mult ca impact ceea ce a făcut administraţia Biden în trecut sau retorica europeană à la Kaja Kallas.

Se spune în jurnalism că o imagine face cît o mie de cuvinte. La fel, unele detalii, în mare parte ignorate, devoalează mai bine decît analizele extinse, partizanatul care evidenţiază poziţionarea politică şi ideologică a unei bune părţi din mass media occidentale, inclusiv a celor de la noi. Două evenimente majore marchează acest început de an: operaţiunea americană din Venezuela care a dus la capturarea lui Nicolas Maduro şi revoltele extinse din Iran împotriva regimul teocratic brutal al mulahilor.

Venezuela e mediatizată masiv, de preferinţă critic faţă de americani pentru că nu poţi scăpa prilejul să spui ceva negativ despre Donald Trump. Deşi doar cu puţin timp în urmă se vorbea despre crimele regimului Maduro atunci cînd liderul opoziţiei din Venezuela, Ana Maria Machado, primea la Oslo Premiul Nobel pentru Pace. De exemplu dacă pe YouTube puteţi găsi videoclipuri cu manifestările de bucurie ale diasporei venezuelene din diferite colţuri ale lumii, acest aspect pare mai puţin interesant pentru mass media tradiţionale. Oricum, de pildă site-ul BBC are toată deschidere profilată pe Venezuela, cu o suită întreagă de materiale distincte. Şi la noi, site-urile HotNews şi Adevărul, sunt pline cu materiale de tot felul legate de Venezuela.

Problema nu e asta, poţi aborda în diferite unghiuri situaţia dacă o faci echilibrat, e în regulă din punct de vedere jurnalistic, întrebarea e de ce e ignorat aproape complet Iranul? Pe site-ul BBC există undeva îngropat între alte ştiri un singur material despre revoltele din Iran, şi acela despre acuzaţiile ameninţătoare ale ministrului de externe iranian la adresa lui Donald Trump după ce acesta a atras atenţia regimului de la Teheran să nu tragă în manifestanţi. Răspunzînd criticilor faţă de această abordare asimetrică John Simpson, un vechi jurnalist BBC, a venit cu justificarea că instituţia nu are oameni la faţa locului care să-i permită să verifice informaţiile. Justificare care la prima impresie ar putea părea credibilă dacă nu am şti cum BBC, alături de multe alte organizaţii media, inclusiv agenţii de presă, ca Associated Press, prelua conştiincios informaţii livrate de „colaboratori” din Gaza controlaţi de Hamas.

În general, mass media occidentale atunci cînd nu au ignorat protestele din Iran le-au prezentat doar drept revolte de natură economică (inflaţie galopantă, criza apei). Ceea ce e corect, aceste nemulţumiri au alimentat şi acestea protestele, numai că foarte repede manifestaţiile au căpătat un pronunţat caracter politic: împotriva conducătorului suprem, ayatolahul Ali Khamenei, au fost arse postere cu chipul său, şi, foarte important, în favoarea prinţului de coroană Pahlavi, fiul fostului şah.

În ceea ce priveşte mass media de la noi acestea au ignorat aproape complet Iranul. Nu neapărat din raţiuni ideologice, aşa cum se întîmplă în Occident, ci pentru că se alimentează informaţional din mass media cu această patină editorială şi, pe de altă parte, nu pot rezista tentaţiei de a prezenta ceva negativ despre Trump. O eroare regretabilă pentru că deşi ambele evoluţii, din Venezuela şi Iran, deranjează evident Rusia, aspect care ne interesează în chip major din cauza conflictului din Ucraina, criza din Iran are un impact potenţial mult mai serios din acest punct de vedere. Pentru că Iranul este o piesă importantă în angrenajul axei anti-occidentale alături de China, Rusia sau Coreea de Nord şi pentru că regimul ayatolahilor livrează drone Shahed şi Mohajer utilizate de armata rusă pe front, chiar dacă între timp Moscova a trecut la producţia acestora pe teritoriul său.

Dacă însă revenim la întrebarea de mai sus un posibil răspuns îl oferă săptămînalul britanic The Spectator care pleacă de la observaţia că mulţimile care umpleau străzile marilor oraşe şi campusurile universitare din Occident purtînd keffiyeh-uri (eşarfele tradiţionale palestiniene) protestînd împotriva „regimului criminal” din Israel cu sloganuri despre „rezistenţă” şi „opresiune”, manifestaţii mediatizate amplu, cu vizibilă simpatie (după cum a relatat un fost jurnalist de la The Guardian în redacţia cotidianului s-a sărbătorit masacrul din 7 octombrie), pur şi simplu s-au evaporat. Unde sunt însă acum marşurile de solidaritate cu cei care protestează împotriva regimului islamic represiv din Iran, se întreabă The Spectator? Problema e că aceştia scandează „Nici Gaza, nici Liban, viaţa mea pentru Iran!”, protestînd împotriva finanţării de către regim, cu miliarde de dolari, a grupărilor teroriste precum Hamas, Hezbollah şi altora similare, ceea ce îi face din start „nefrecventabili”.

Stînga radicală din spaţiul occidental, în general extrasă din clasa privilegiată din societate, îndoctrinată în universităţi, urăşte atît de mult Israelul şi Civilizaţia Occidentală în ansamblu încît îşi doreşte ca regimul din Teheran să supravieţuiască pentru a putea continua lupta direct şi prin mişcările teroriste ca Hamas şi Hezbollah, împotriva „opresiunii”. „Revolta din Iran a scos la iveală nu numai criza de legitimitate a clasei ayatollahilor, ci şi trădarea progresiştilor occidentali”, observă săptămînalul britanic. „Acum este clar că ura lor faţă de Israel are prioritate faţă de orice altceva, inclusiv faţă de solidaritatea cu poporul iranian care tînjeşte după libertate. Libertatea voastră va trebui să mai aştepte, băieţi – încă nu am distrus statul evreu”. O probă elocventă de relativism moral care nu face decît să scoată în evidenţă cît de toxic a ajuns acest curent radical.

Bătălia împotriva corupției, în teorie admirabilă, a devenit adesea o armă în lupta politică pentru tranșarea unor rivalități sau pentru eliminarea adversarilor, din zona politică sau din cea de afaceri. A folosit-o Xi Jinping în China, Erdogan în Turcia (de pildă împotriva primarului Istanbulului, Ekrem Imamoglu, căruia i s-a impus detenția preventivă și i s-a interzis participarea la alegerile prezidențiale), Mohamed bin Salman, prințul moștenitor din Arabia Saudită, liderul de facto al regatului. Dar i-au căzut victimă și destule personaje proeminente din spațiul occidental în care se preamăresc virtuțile statului de drept.

În urma unui proces declanșat în baza unui document al website-ului media Mediapart, care s-a dovedit ulterior fals, făcut public exact înaintea celui de-al doilea tur al alegerilor prezidențiale din Franța din 2012, Nicolas Sarkozy nu doar că a pierdut scrutinul în favoarea lui Francois Hollande, dar a ajuns recent să facă efectiv 21 de zile de închisoare rămînînd în continuare sub control judiciar. Deși a decis să respingă toate cele trei capete de acuzare pe care procuratura le-a introdus în rechizitoriul împotriva lui Nicolas Sarkozy (corupție, beneficii personale, finanțarea libiană a campaniei electorale) în urma unei lungi și costisitoare cercetări penale care a durat 10 ani, instanța (e vorba de aceeași judecătoare care i-a netezit calea către președinție lui Emmanuel Macron în 2017 scoțîndu-l din cursă pe Francois Fillon, din cauza unor cazuri minore de corupție – angajarea soției sale ca asistentă parlamentară) a decis totuși să-l condamne la cinci ani de închisoare pe fostul președinte în baza supoziției că nu se poate să nu fi știut că doi dintre colaboratorii săi s-ar fi dus în Libia pentru a obține de la Gaddafi un sprijin financiar pentru campania sa electorală.

Ceea ce ar putea fi adevărat, dar în mod normal o astfel de condamnare ar fi trebuit să se bazeze pe dovezi solide nu pe supoziții. Motiv pentru care decizia luată de instanță a stîrnit controverse aprinse în spațiul public francez. De pildă un fost ministru, Phillipe de Villiers, a vorbit într-un interviu pentru Europe 1 de „puncte de inflexiune bulversante care aruncă în aer practici judiciare consacrate”. Asta independent de faptul că Sarkozy are responsabilități serioase privitoare la conflictul din Libia, răsturnarea militară a regimului Gaddafi, care a dus la o destabilizare masivă nu doar a unei bune părți a regiunii Africii de nord ci și la un enorm flux migrator către Europa. Însă lucrurile nu ar trebui amestecate, dacă este să luăm în serios conceptul de „stat de drept” care este interpretat tot mai flexibil în ultimul timp, în funcție de poziționarea ideologică a celor implicați sau de interese.

Mai peste tot în spațiul occidental, sistemul judiciar este dominat copios de judecători și procurori care în multe situații acționează ca activiști ai Stîngii sau militanți pro-establishment împotriva adversarilor acestuia, mai degrabă decît ca actori neutri care aplică legea. În principal e vorba de cei din zona populistă de dreapta, stînga este mult mai puțin vizată. Un exemplu este Marine Le Pen, plasată unanim în fruntea sondajelor electorale pentru viitoarele alegeri prezidențiale. După ce a fost găsită vinovată pentru plata către membri ai partidului său, RN, din fonduri destinate angajaților Parlamentului European (practică destul de frecventă la Bruxelles) i s-a impus interdicția de a candida la o funcție publică timp de 5 ani, cu efect imediat, ceea ce o face ineligibilă în alegerile prezidențiale din 2027. Este o măsură legală în Franța, dar care a stîrnit de asemenea enorme controverse fiind rareori folosită în cazuri atît de importante politic.

Mult mai norocoasă a fost dna Christine Lagarde, actuala președintă a Băncii Centrale Europene, fost director FMI, care în perioada în care era ministru de finanțe al Franței, deși a fost considerată „vinovată pentru neglijență” într-un caz controversat în care omul de afaceri Bernard Tapie a beneficiat de o plată de peste 400 de milioane de euro din bani publici, nu a fost condamnată la închisoare, nu i s-a dat amendă și nu i s-a înregistrat o condamnare în cazier, instanța motivînd această decizie parțial prin considerentul „personalității și reputației internaționale” a dnei Lagarde care era atunci director general al FMI. De unde referirile la ceea ce a primit numele de „two-tier justice” (justiție diferențiată), o justiție, adesea în asociere cu un comportament similar al poliției, care aplică standarde diferite în funcție de cei implicați. De pildă în Marea Britanie poliția din orașe precum Birmingham a ignorat ani în șir violuri de care se făceau vinovate grupuri criminale pakistaneze pentru a nu fi acuzată de rasism sau islamofobie motivînd că protejau astfel „coeziunea comunitară”.

În iulie 2023, presa italiană (Il Giornale și Libero) a relatat despre o scrisoare atribuită unui magistrat din Palermo, publicată parțial, în care acesta se plîngea că „nu avem nimic împotriva lui Meloni în plan judiciar, ceea ce ne face misiunea foarte grea”. În schimb procurorii din Palermo l-au acuzat pe vicepremierul Matteo Salvini de răpire și abuz în serviciu, cerînd o pedeapsă de șase ani închisoare, pentru că în august 2019, cînd era ministru de interne, a interzis unei nave cu imigranți a ONG-ului spaniol Open Arms să acosteze în Italia. Pe 17 decembrie Curtea Supremă a Italiei l-a achitat definitiv pe Salvini, dar cazul a readus în discuție culoarea ideologică și implicarea politică a multor magistrați italieni. Criticii acestora utilizează termenul „toghe rosse” (robe roșii) pentru a sublinia simpatiile lor de stînga sau comuniste, ostilitatea fățișă față de politicile conservatoare, mai ales cele în materie de imigrație și frontiere. De altfel recent un tribunal italian a blocat expulzarea unui imam din Torino acuzat de guvern de legături cu gruparea teroristă Hamas, o nouă ilustrare a conflictului dintre executiv și sistemul judiciar.

În general, în bătălia dintre politicieni și magistrați primii sunt în dezavantaj în percepția publică. Mai ales că în Occident magistrații, care sunt în bună parte de stînga, progresiști, evident cu diferite nuanțe, se bucură de sprijinul substanțial al mass media și corpusului academic în disputele cu politicienii conservatori, de dreapta, de regulă descriși drept “extremiști de dreapta”. La noi nu se poate vorbi decît în mică măsură de o astfel de falie ideologică în justiție, ci mai degrabă de una asociată unor grupuri de interese, politice, din serviciile secrete, sau influențelor externe. Lucrurile arată altfel însă, de pildă, în Israel unde corpusul din justiție, în cea mai mare parte de stînga, are o influență copleșitoare asupra deciziilor politice. De aceea, atunci cînd Bibi Netanyahu a încercat să facă unele reforme, a existat imediat o reacție masivă la nivel politic și în stradă.

Mai aproape de noi și mai semnificativ pentru noi, este ceea ce se întîmplă în Polonia. O Hotărîre a Curții de Justiție a Uniunii Europene (CJUE) emisă pe 18 decembrie contestă legitimitatea și competențele Tribunalului Constituțional al Poloniei. Hotărîrea vine în urma unei acțiuni introduse de Comisia Europeană împotriva Poloniei, ca răspuns la hotărîri ale Tribunalului Constituțional polonez din 2021 în care acesta afirma supremația Constituției poloneze asupra tratatelor UE în situațiile în care acestea intră în conflict. S-a ajuns aici pe fondul unui conflict privind sistemul judiciar polonez între Comisia Europeană de la Bruxelles și fostul guvern conservator PiS. Un conflict există și astăzi pe plan intern între guvernul liberal al lui Donald Tusk și opoziție care deține președinția, prin Karol Nawrocki, în urma alegerilor desfășurate în iunie. Această decizie a CJUE poate oferi o justificare guvernului Tusk să ignore deciziile Tribunalului Constituțional în demersul său, început imediat după ce a ajuns la putere, de a prelua forțat controlul asupra principalelor instituții din stat, de la numirile în sistemul de justiție la cele din Consiliul Audiovizualului sau serviciilor publice audiovizuale. Un demers de amploare care, spre deosebire de situația din trecut cînd PiS se afla la guvernare, nu stîrnit nici un fel de reacții critice la Bruxelles.

Dar dincolo de circumstanțele specifice Poloniei, Hotărîrea CJUE aduce în discuție o chestiune fundamentală, în care CJUE, o instituție care prin cei 15 magistrați care sunt în esență o extensie a elitelor de la Bruxelles, joacă un rol major: Uniunea Europeană rămîne o comunitate de state suverane sau se transformă într-o entitate centralizată în care legislația națională – inclusiv constituțiile – se aplică doar în mod condiționat, sub rezerva aprobării instituțiilor europene centrale?

Aceleași controverse majore le regăsim și peste Ocean. În Statele Unite numirile de judecători sunt explicit politice, doar procurorii sunt aleși prin scrutin direct. De aceea, reacțiile extrem de critice din partea presei americane, precum The New York Times, față de „încercările de politizare a justiției” de care s-ar fi făcut vinovat Bibi Netanyahu, nu pot decît să fie privite ironic. Dar dacă pînă în urmă cu 15-20 de ani acest fenomen se înscria în niște limite, lucrurile s-au schimbat radical mai ales de cînd pe firmamentul politicii americane a apărut Donald Trump. În acest moment mulți dintre judecătorii numiți de administrațiile Democrate se comportă ca niște veritabili activiști politici, mai ales cînd e vorba de politicile privitoare la imigrație, ordinea publică, reforma administrației (prin DOGE), atacurile care îi vizează pe narco-traficanți. S-a ajuns pînă acolo încît o judecătoare în fața căreia a fost adus un imigrant acuzat de infracțiuni grave, l-a eliberat pe acesta pe ușa din dos a tribunalului.

Ori, în aceste condiții însuși conceptul de „stat de drept”, un element fundamental în arhitectura instituțională a democrațiilor occidentale, devine extrem de fluid. De pildă în Statele Unite vedem judecători care se comportă mai degrabă ca activiști motivați ideologic. Un fenomen vizibil atît în perioada trecutei campanii prezidențiale, în care s-a încercat prin toate mijloacele faultarea lui Donald Trump (de pildă s-a aflat recent că raidul de la reședința sa din Mar-A-Lago a fost ordonat de conducerea de atunci a FBI și Ministerului Justiției în ciuda opoziției oamenilor din sistem), dar și acum, cînd o serie întreagă de ordonanțe emise de judecători numiți de Democrați blochează, temporar, decizii sau inițiative ale administrației.

„Nationwide Injunction” este o ordonanță judecătorească prin care un singur judecător federal interzice guvernului Statelor Unite să aplice o lege sau o politică nu doar față de reclamanți, ci față de oricine, la nivelul întregii țări. În ultimii ani a devenit un instrument central în confruntarea politică Executiv–Instanțe, folosit masiv împotriva administrației Trump. Se poate întîmpla și invers, dar după cum se vede din graficul de mai jos, există o diferență enormă între aceste practici în perioadele Obama sau Biden și în timpul mandatelor lui Donald Trump.

O explicație o găsim trăgînd concluzii după o audiere din Comisia Judiciară a Senatului, în care senatorul Republican Josh Hawley a avut o discuție tensionată cu profesoara de drept Kate Shaw de la Universitatea din Pennsylvania, care cu cîțiva ani în urmă descria o astfel de ordonanță națională emisă împotriva administrației Biden drept „o parodie a principiilor democrației, a noțiunilor de imparțialitate judiciară și statului de drept”, în tip ce astăzi aprobă fără rezerve ordonanțele emise împotriva administrației Trump. Atitudine care l-a făcut pe Josh Hawley să remarce:

„Înțeleg că îl urăști pe președinte. Înțeleg că îți plac toate aceste hotărîri împotriva lui. Amîndoi știm asta. Dar nu este un principiu de drept. Ești jurist. Care este principiul de drept care face diferența între situațiile în care emiterea unei ordonanțe la nivel național este acceptabilă și momentele în care nu este?”

„Expansiunea globală a puterii judiciare este una dintre cele mai semnificative evoluții ale guvernării de la sfîrșitul secolului XX și începutul secolului XXI”, se scrie într-o lucrare publicată într-un volum publicat de Oxford University Press în 2023. „Cercetătorii au identificat această tendință drept „judicializarea politicii”, „guvernarea cu judecători” și „juristocrație”, conceptualizînd judecătorii ca „legiuitori în robe” și sugerînd că epoca noastră ar putea fi definită drept „Era Judiciară”. În lucrare sunt evidențiate trei aspecte cheie ale acestei tendințe:

1. creșterea dramatică a numărului și tipurilor de instanțe și tribunale naționale și transnaționale;

2. influența în creștere a instanțelor, deciziilor judecătorești, asupra politicilor adoptate și implementate nu doar la nivel național ci și internațional;

3. critica în creștere, rezistența și, reacțiile negative împotriva puterii judiciare extinse.

Se mai subliniază faptul că datorită faptului că „politica și dreptul devin domenii din ce în ce mai interconectate, care se influențează reciproc”, teoriile și analizele care aduc în discuție conceptul „statului de drept” intră într-o evidentă dificultate. Un exemplu elocvent este maniera în care Curtea Europeană de Justiție blochează constant demersurile de a stopa imigrația ilegală.

În acest punct chestiunea în sine a „expansiunii exagerate a puterii judiciare” duce discuția într-un cadru mai larg, cel al raporturilor între „puterea politică” versus „puterea culturală”. Într-un volum din 2023, „Values, Voice and Virtue: The New British Politics“, profesorul de sociologie de la Universitatea din Kent, Matthew Goodwin, subliniază că practic toate instituțiile, nu doar cele politice, aparatul de stat, ci și mass-media, industriile creative, instituțiile culturale, universitățile, școlile, sistemul judiciar, sunt acum sub controlul unor elite care, „au valori foarte diferite de valorile împărtășite de majoritatea concetățenilor lor“. Analiza se referă la Marea Britanie dar în mare măsură, cu nuanțele de rigoare, este valabilă pentru întregul spațiu occidental. Această realitate face ca formațiuni politice declarate „conservatoare”, de „centru-dreapta”, cu orientare ideologică în principiu diferită, atunci cînd ajung la guvernare fie să adere benevol la același set de valori, un exemplu este Partidul Conservator din Marea Britanie, fie să aibă enorme dificultăți, sau chiar să fie incapabile, să impună politici diferite.

De ce și cum s-a ajuns aici? E vorba de un proces de lungă durată, de cîteva decenii, de modelare ideologică a acestor elite în principal în „laboratoare” academice unde a fost inoculată o viziune asupra lumii și societății, în mare măsură predominantă la nivelul elitelor politice, culturale, universitare, mediatice, chiar dacă este în contradicție flagrantă cu realitatea, viziune care „oferă o stare specială de grație pentru cei care cred în ea”, explică Thomas Sowell:

„Cei care îmbrățișează această viziune nu doar consideră că au dreptate din punct de vedere faptic ci se plasează pe un plan moral superior. Altfel spus, cei care nu sunt de acord cu viziunea lor asupra lumii nu sunt doar în eroare, ci și în păcat. Cei consacrați, cei virtuoși și cei necredincioși nu discută de pe același plan moral și nu joacă după aceleași reguli reci ale logicii și evidenței.“

Remarca lui Hodorkovski, pînă în 2003 unul dintre cei mai bogaţi oameni din Rusia, pe care Vladimir Putin l-a trimis la închisoare timp de 10 ani, explică perfect, într-o singură frază, lupta acerbă pentru controlul justiţiei şi la noi şi prin alte părţi. Chiar dacă nu e vorba neapărat doar de închisoare ci de interdicţii, limitări, demisii forţate, blocaje politice.

Asistăm la asta chiar în acest moment cînd un documentar Recorder, difuzat inclusiv de TVR, apărut într-un moment convenabil cînd, din cauza opoziţiei acerbe din sistemul de justiţie faţă de reforma pensiilor speciale, imaginea acestuia în spaţiul public este sever afectată, a activat prompt strada, politicieni – în principal din USR, formatori de opinie din societatea civilă, peste 7-800 de magistraţi, care cer toţi urgent „reformarea justiţiei”.

Lui Ion Cristoiu i se pare anormal faptul că dacă în trecut se ieşea în stradă şi societatea civilă şi anumiţi lideri politici se mobilizau împotriva unor adversari politici (Victor Ponta, Liviu Dragnea) acum protestele şi atacurile angrenează forţe politice şi interese (de pildă Nicuşor Dan, USR) împotriva celor aflaţi teoretic de aceeaşi parte a baricadei, în coaliţia guvernamentală. Este însă o mirare probabil voit naivă. Soluţia „cordonului sanitar” pentru izolarea AUR a adus la Palatul Victoria o coaliţie politică eterogenă incompatibilă, nu doar cu interese şi concepţii de guvernare diferite ci şi minată de resentimente majore, dacă ar fi să facem trimitere, de pildă, la relaţia dintre PSD şi USR (un partid relativ minor ca pondere electorală dar care reprezintă principalul vector de influenţă al preşedintelui şi al unor forţe din culise, în plan intern şi extern).

În fapt, dincolo de retorică şi declaraţii, adesea contradictorii, mizele curente reale urmărite de partidele aflate în acest cvartet de guvernare, sunt numirile în fruntea serviciilor secrete şi a celor trei parchete (Parchetul General, DNA, DIICOT). Numai că, în demersul lor de a forţa numirile „potrivite” în fruntea parchetelor, protestatarii avînd vîrf de lance USR şi partea din societatea civilă, ONG-urile, care îi sprijină în mod tradiţional, din convingere sau din interes (acces privilegiat la granturi europene – cele USAID au fost suspendate), se lovesc de prevederi din legile justiţiei adoptate în decembrie 2022 cînd ministrul de resort era Cătălin Predoiu. De unde atacurile din „stradă” la adresa acestuia din urmă şi solicitarea de modificare a acestor legi. Probabil atacul asupra lui Cătălin Predoiu are şi alte cauze, el reprezentînd o posibilă alternativă la premierul Ilie Bolojan care este tot mai contestat în interiorul PNL.

Este un deja vu. Spectaculoase dezvăluiri mediatice în combinaţie cu proteste de stradă şi filipice ale unor cunoscuţi „influenceri” revin periodic în actualitate ori de cîte ori trebuie tranşate mize politice majore, de regulă asociate cu bătălii pentru ocuparea unor funcţii cheie în sistemul de justiţie şi la conducerea serviciilor secrete. Un rol important în această bătălie îl joacă „butoanele mediatice”. Recorder, în bătălia curentă pentru „reforma justiţiei” sau în bătălia electorală din Republica Moldova (în pragul alegerilor parlamentare de acolo a fost difuzat un documentar despre controversatul oligarh moldovean, Plahotniuc, care de-a lungul vremii a baleiat constant între serviciile secrete din România şi Rusia), RISE Project în trecut (dezvăluiri despre Dan Barna care a fost astfel scos din joc la alegerile prezidenţiale care i-au adus al doilea mandat lui Klaus Iohannis) sau chiar Gazeta Sporturilor, pe atunci condusă de Cătălin Tolontan – aflat acum în fruntea grupului media din care face parte şi Recorder, au fost la originea declanşării unor atacuri cu mize politice clare la momente oportune. De pildă Gazeta Sporturilor a fost la originea scandalului Hexi Pharma care după ce a dominat agenda publică cîteva săptămîni a dispărut brusc, definitiv, de pe radarul media. Patronul, Dan Condrea, a murit în mai 2016, într-un accident rutier, Parchetul General stabilind ulterior, într-un dosar separat, că a fost vorba de sinucidere şi a clasat cazul. S-a speculat atunci, lucru greu de dovedit de obicei în astfel de cazuri, că la mijloc ar fi fost vorba de o reglare de conturi între servicii secrete.

Numai că nu avem în faţă un peisaj în alb şi negru, cu forţele ale binelui versus unele ale răului, ci unul cu numeroase tonuri de gri. Cei aflaţi astăzi la manetele de comandă ale sistemului judiciar sunt departe de a fi exemple de integritate. În multe privinţe documentarul Recorder are dreptate. Dincolo de abordarea discutabilă a unor cauze aflate pe rolul instanţelor ceea ce a iritat opinia publică a fost maniera inflexibilă în care sistemul a reacţionat, cu justificări ridicole care vorbeau despre afectarea independenţei justiţiei, faţă de demersul de a modifica prevederi evident inechitabile, exagerate, legate de pensiile speciale sau vîrsta de pensionare. Pe de altă parte, chiar dacă în mod destul de clar o parte dintre ONG-urile care reacţionează prompt în astfel de situaţii, din motive care merită o discuţie separată mai largă, funcţionează la comandă, mulţi din societatea civilă, inclusiv jurnalişti, sunt oameni de bună credinţă dezamăgiţi de racilele evidente din sistemul de justiţie, care fac însă greşeala de a ignora problemele evidente de pe partea cealaltă a baricadei şi de a crede naiv în buna credinţă a unor actori politici, în principal cei din USR, cu toate că au fost înşelaţi în repetate rînduri în trecut.

Problema e că şi criticii sistemului actual, precum judecătoarea Raluca Moroşanu, devenită vedetă în urma declaraţiilor făcute la conferinţa de presă de la Curtea de Apel Bucureşti şi apoi în interviul Recorder, au serioase probleme de credibilitate. În calitate de judecător de drepturi şi libertăţi într-un dosar în care era cercetat Florian Coldea, fost prim adjunct SRI, Raluca Moroşanu a refuzat să permită includerea în dosar a convorbirilor dintre Florian Coldea şi chinezul Wang Yan, care îşi pierduse cetăţenia română după ce SRI l-a considerat pericol pentru siguranţa naţională a României. „Ingerinţa în dreptul la viaţă privată a suspectului Wang Yan ar fi excesivă, iar aspectele indicate de procuror pot fi probate cu alte mijloace”, a argumentat ea atunci. Ceea ce ar putea fi considerată în principiu o poziţie rezonabilă numai că suspiciunile apar datorită persoanei în discuţie, Florian Coldea, considerat de o parte a opiniei publice artizanul, împreună cu Codruţa Kovesi, a ceea ce a primit numele de binomul SRI – DNA acuzat de abuzuri serioase a căror ţintă au fost persoane – politicieni dar şi alţii din afara clasei politice – considerate indezirabile, care trebuiau eliminate din poziţii de influenţă.

Între timp, o fostă procuroare DNA care activează în prezent la EPPO, Elena Grecu, a fost o acuzată de o judecătoare de presiuni făcute într-un proces în care urma să se pronunţe. Şirul de acuze reciproce din interiorul sistemului de justiţie induce multă confuzie şi erodează masiv credibilitatea acestuia. Ce e cert este că au fost destule situaţii în care există bănuieli serioase că au fost îngropate sau minimalizate, într-o formă sau alta, cazuri de corupţie după cum există şi multe alte situaţii – parchetul DNA Prahova a devenit celebru în acest sens – în care procurorii au fabricat pur şi simplu rechizitorii, unele de-a dreptul ridicole, împotriva unor „ţinte”, din raţiuni politice dar şi personale, abuzînd de puterea pe care o deţin.

De altfel chiar primul şef al DNA, Daniel Morar, care a devenit ulterior membru al Curţii Constituţionale, a criticat în cartea sa de memorii „Putea să fie altcumva. O istorie subiectivă a justiţiei după 1990”, apărută în 2022 la editura Humanitas, o serie de practici discutabile, inclusiv „protocoalele” dintre SRI şi DNA. Dar asta nu înseamnă că schimbările la timona justiţiei care au urmat după plecarea Codruţei Kovesi, ajunsă Procuror General European (interesant, cu sprijinul explicit al Franţei şi Germaniei) au marcat un pas major către integritate. Şi nu înseamnă, de asemenea, că tot ceea ce s-a întîmplat în acea perioadă a fost doar o „vînătoare de vrăjitoare”.

Au fost şi multe cazuri reale de corupţie abordate în perioada respectivă, după cum ulterior au apărut semne serioase de întrebare privind actuala echipă din fruntea sistemului de justiţie. RISE Project a publicat în 2025 anchete despre conexiunile imobiliare ale actualului şef DNA într-un „club de elită”. Numele acestuia apare în dosarul Coldea ca martor, ceea ce aduce în continuare în discuţie legăturile problematice între oameni cheie din sistemul judiciar şi cei din serviciile secrete, foşti sau activi. Ceea ce deranjează este că nici RISE şi nici Recorder nu au manifestat acelaşi interes pentru a dezvălui abuzurile din perioada influenţei dominante a binomului SRI – DNA. Un alt element regretabil este concepţia mai mult decît discutabilă a celor din societatea civilă care, de bună credinţă fiind, au considerat la vremea respectivă, şi poate fac asta şi în prezent, că abuzurile în discuţie intră în categoria „victimelor colaterale” acceptabile. O poziţionare totuşi imposibil de justificat în plan moral. Nu te poţi juca cu destinele unor oameni cu motivaţia atingerii unor „ţeluri nobile”, cu atît mai mult cu cît aproape întotdeauna acestea s-au dovedit iluzorii.

În decembrie 2004, atunci cînd a cîştigat alegerile prezidenţiale în faţa lui Adrian Năstase, Traian Băsescu se afla într-o situaţie cvasi-imposibilă: obţinuse formal puterea politică dar statul se află aproape în întregime sub controlul PSD – se utiliza atunci sintagma partidul-stat: administraţie, sindicate, agenţii, numeroase structuri locale. A ales să exploateze împotriva acestui mamut ostil (astăzi vorbim despre „deep state”) vulnerabilităţile create de corupţia generalizată cu tentacule politice utilizînd ca armă mariajul dintre SRI şi justiţie, în principal DNA. În parte strategia a funcţionat iniţial, au fost instrumentate cazuri majore de corupţie şi psihologic a fost demantelată serios ideea impunităţii bazate pe sprijinul politic. Numai că, atunci cînd scoţi „duhul” din sticlă, pierzi controlul asupra acestuia. Mulţi oameni politici şi mulţi oameni de afaceri aveau schelete în dulap. Atunci cînd decizi să deschizi unele uşi şi pe altele să le laşi închise, din considerente politice sau de altă natură, sau atunci cînd abuzînd de influenţa şi pîrghiile de putere oferite de DNA, sub stindardul luptei împotriva corupţiei, o serie de procurori au deschis dosare urmărind considerente personale, de afaceri sau în baza unor resentimente, credibilitatea întregului demers a fost serios afectată.

(Urmează partea a II-a, în curând)

Demisia lui Andrii Iermak, survenită după unul dintre cele mai mari scandaluri de corupție din Ucraina, a prins Kievul într-un moment de tensiune maximă.

Este un episod care spune mai mult decât pare la prima vedere — despre loialități, influență și mecanismele reale ale deciziei politice — iar aceste dinamici le-am analizat pe larg într-un articol publicat recent pe Veridica, pe care îl republic aici integral.

Andrii Iermak și-a dat demisia din funcția de șef al Biroului Președintelui Ucrainei în urma celui mai mare scandal de corupție din timpul președinției lui Volodimir Zelenski. Episodul marchează fisurarea unui model de putere construit în anii de război – un sistem centralizat, dependent de loialități personale și de un nucleu restrâns din jurul președintelui, în care Iermak devenise figura indispensabilă. Nu este întâmplător că demisia a fost prezentată de președinte ca un prim pas spre reorganizarea și reînnoirea mecanismului decizional de la Kiev. Rămâne de văzut dacă este vorba despre o restructurare reală sau doar despre un demers simbolic menit să calmeze furia publică și să amâne întrebările mai dificile despre cum funcționează în mod real puterea la Kiev în vreme de război.

De la avocat în industria divertismentului la omul-cheie al președintelui

Înainte de a deveni „principalul buton de pe telecomanda președintelui”, așa cum a fost descris în presa ucraineană, Andrii Iermak a fost avocat, specializat în drepturi de autor și reprezentarea companiilor de producție TV și cinema. Relația sa cu Volodimir Zelenski începe cu mult înainte de 2019, în perioada în care actualul președinte al Ucrainei era o figură centrală în industria de divertisment și producător general al unor proiecte TV, inclusiv la compania Kvartal 95, pe care o coordona împreună cu Timur Mindich.

Dincolo de relația profesională, între cei doi s-a construit treptat o relație de încredere personală, bazată pe loialitate și pe capacitatea lui Iermak de a organiza lucrurile în spatele scenei. Această prietenie și colaborare profesională au fost ulterior transferate în politică, după ce Zelenski a câștigat alegerile prezidențiale în 2019.

Odată cu victoria electorală și cu transformarea partidului „Slujitorul Poporului” într-o majoritate parlamentară monolitică – prima majoritate de acest tip în istoria Ucrainei independente – influența lui Iermak a crescut accelerat. El a urcat treptat în ierarhia prezidențială, până când, în 2020, a fost numit șef al Biroului Președintelui, înlocuindu-l pe Andrii Bohdan. Pentru mulți observatori, Iermak a devenit treptat nu doar un simplu consilier, ci un intermediar obligatoriu pentru aproape orice decizie importantă care trecea prin biroul prezidențial.

Iermak, „adevăratul președinte”. Cum a acumulat putere și a intrat în conflict cu instituții-cheie

În anii de după declanșarea invaziei la scară largă a Federației Ruse, puterea concentrată în jurul administrației prezidențiale a crescut și mai mult. Legea marțială, imposibilitatea organizării de alegeri și dependența critică a Ucrainei de sprijinul militar și financiar extern au creat un sistem în care biroul prezidențial a devenit aproape singurul centru de decizie strategică. Parlamentul și guvernul au ajuns, în mare măsură, subordonate acestui nucleu. Accesul la resurse politice a venit însă la pachet cu acces la fonduri, proceduri de achiziții și informații prețioase.

În acest context, Andrii Iermak a devenit treptat nu doar șeful unui birou prezidențial, fără prea multe atribuții prevăzute de Constituție, ci coordonator informal al Cabinetului de Miniștri, dar și al Parlamentului, influențând direct numirile ministeriale și agenda legislativă. Cazul Iuliei Sviridenko, pe care am analizat-o pentru Veridica, ilustrează această logică. Fostă adjunctă a lui Iermak, ulterior ministru, Sviridenko a ajuns în 2025 prim-ministru al Ucrainei. Presa și opoziția au remarcat atunci că, în realitate, principalul coordonator al guvernului rămânea Iermak, în timp ce noul premier era perceput ca o figură extrem de loială acestuia.

Glumele politice despre „adevăratul premier” sau „adevăratul președinte” – cu Zelenski redus la rol de purtător de cuvânt al lui Iermak – au circulat intens în mediile de opoziție și în presă, reflectând percepția unei personalizări extreme a puterii. În paralel, Iermak și-a extins influența asupra politicii externe, dar și a securității. Acesta a devenit principalul negociator al Ucrainei cu Rusia în încercările eșuate de a opri războiul, apoi interlocutor aproape permanent al liderilor occidentali. A condus discuții legate de garanțiile de securitate pentru Ucraina, inclusiv în formule prezentate drept planuri de securitate sau de pace pe termen lung pentru Kiev.

În același timp, diplomați europeni și americani l-au perceput adesea drept imprevizibil sau insuficient ancorat în logica instituțională a partenerilor occidentali. După realegerea lui Donald Trump, membrii echipei acestuia au evitat să discute cu Iermak, considerându-l dificil de gestionat; cu toate acestea, Zelenski a continuat să-l trimită ca emisar principal în negocieri, inclusiv în discuțiile despre un posibil plan Trump pentru războiul din Ucraina.

În interior, Iermak și-a dorit tot mai mult să preia controlul asupra instituțiilor de aplicare a legii și asupra sistemului anticorupție. În vara lui 2025, un proiect de lege promovat de administrația prezidențială și votat de Parlament a încercat să subordoneze Biroul Național Anticorupție (NABU) procurorului general, care este numit politic. Inițiativa, însoțită de percheziții la sediul NABU și de presiuni asupra Parchetului Specializat Anticorupție (SAP), a fost interpretată de activiști și de o parte a parlamentarilor drept o tentativă directă a echipei Zelenski/Iermak de a slăbi autonomia structurilor anticorupție create în dialog cu partenerii occidentali. Nu puține voci au spus că „toate drumurile duc la Iermak”, considerat autorul sau coordonatorul real al campaniei împotriva NABU și SAP.

Așa cum am arătat într-o analiză Veridica, revolta publică din iulie a venit pe fondul unui șir de scandaluri majore: mita de 2,7 milioane de dolari de la Curtea Supremă, pierderi anuale de până la 11 miliarde de euro la vamă, achiziții militare supraevaluate de 5-6 ori față de prețul pieței, deturnări de zeci de milioane de euro în energie și reconstrucție, precum și demiterea a cel puțin nouă oficiali de rang înalt (guvernatori și vice-miniștri) între 2023 și 2024. Toate acestea au alimentat percepția că, în ciuda războiului, corupția rămâne o amenințare existențială pentru Ucraina.

Când corupția devine criză politică: scandalul „Midas”

Scandalul declanșat în toamna anului 2025 a transformat suspiciunile societății într-o criză politică. Ancheta anticorupție a scos la iveală o schemă de spălare a peste 100 de milioane de dolari proveniți din contracte de stat, în special din sectorul energetic. Numele lui Timur Mindich, colaborator apropiat al lui Zelenski și coproprietar al companiei Kvartal 95, a apărut în centrul dosarului „Midas”. Mindich, care îl considerase în trecut prieten pe Andrii Iermak, a părăsit Ucraina înainte de a fi reținut, presa și o parte din opoziție susținând că ar fi fost avertizat din interiorul cercului prezidențial.

În același dosar au fost menționați foști și actuali oficiali de rang înalt, între care Oleksii Cernișov, Rustem Umerov și alți responsabili implicați în administrarea resurselor energetice. O parte din fondurile deturnate ar fi fost folosite, potrivit unor surse citate de presa de investigație, pentru construcția unor vile de lux în apropiere de Kiev, iar una dintre acestea i-ar fi revenit Iermak. Deși acesta nu a fost formal inculpat în prima etapă a anchetei, presiunea publică și percepția că un asemenea mecanism nu putea funcționa fără știrea sa au crescut exponențial.

Cu mult înainte ca instituțiile anticorupție să înainteze oficial suspiciuni sau capete de acuzare, opinia publică își formase deja un verdict în cazul lui Andrii Iermak. Potrivit unui sondaj realizat de centrul Sociopolis, 70,4% dintre ucraineni considerau că fostul șef al administrației prezidențiale este implicat în acțiunile de corupție din dosarul „Midas”, în timp ce doar 15,2% au respins această ipoteză. Într-un context marcat de neîncredere în instituții și tensiuni politice crescânde, percepția socială a funcționat ca o formă de „justiție populară”, stabilind imaginea de vinovăție înainte ca sistemul oficial să se pronunțe.

Organizațiile anticorupție au formulat public o acuzație politică directă: dacă Zelenski vrea să demonstreze că nu face parte din schemă și că nu tolerează corupția în cercul său apropiat, trebuie să se despartă de prietenii corupți, inclusiv de Andrii Iermak.

Un context sensibil suplimentar îl reprezenta relația lui Iermak cu structurile militare. Demiterea lui Valerii Zalujnîi din funcția de comandant-șef al Forțelor Armate ale Ucrainei la începutul anului 2024 și numirea lui Oleksandr Sîrski au fost interpretate de mulți militari și comentatori drept decizii motivate politic. Zalujnîi, extrem de popular și perceput ca potențial rival electoral pentru Zelenski, era considerat un lider independent și prea puțin dispus să împărtășească toate detaliile operaționale cu administrația prezidențială. Echipa lui Zalujnîi a explicat ulterior că se temea că anumite informații sensibile ar putea ajunge, prin diverse canale, la Moscova, neavând încredere în anturajul lui Zelenski.

În acest context, Iermak a fost acuzat că a facilitat înlăturarea lui Zalujnîi tocmai pentru a reduce orice centru de putere independent de biroul prezidențial și pentru a menține controlul politic asupra comandamentului armatei. Potrivit unei analizei Radio Svoboda, demiterea lui Valeri Zalujnîi a fost determinată în mare măsură de divergențele tot mai evidente dintre acesta și Administrația Prezidențială privind strategia de război — de la modul de apărare a Bahmutului la evaluarea situației de pe front și necesarul real de mobilizare — dar și de dorința președintelui de a instala la conducerea armatei o figură mai loială și mai ușor de controlat. Zelenski comunica tot mai des cu Sîrski, apropiat de Iermak, peste capul lui Zalujnîi, iar această apropiere politică a înclinat balanța în favoarea schimbării conducerii militare.

În același timp, Ukrainska Pravda arată că demiterea lui Iermak nu poate fi înțeleasă doar prin prisma dinamicii interne: de cel puțin jumătate de an, partenerii americani încercau insistent să transmită Kievului că actualul șef al biroului prezidențial nu mai este un interlocutor credibil pentru marile dosare diplomatice. Cu o săptămână înainte de propria demitere, Andrii Iermak ar fi încercat să-l înlăture pe șeful Serviciului de Securitate al Ucrainei, Vasîl Maliuk, reproșându-i că „nu l-a protejat” și că ar fi „dormit” în timpul operațiunii „Midas”.

O schimbare reală sau doar o rearanjare a influenței în același sistem?

Pe fundalul presiunilor interne, nemulțumirii aliaților și dosarului de corupție cu ramificații la vârful statului, demisia lui Iermak era inevitabilă. Societatea civilă, presa independentă și o parte din deputații partidului de guvernământ au cerut plecarea sa, argumentând că prezența lui în administrația Zelenski subminează credibilitatea Ucrainei.

Totuși, anunțul lui Zelenski privind înlocuirea lui Iermak și o nouă remaniere la nivelul administrației prezidențiale nu clarifică toate întrebările. Rămâne incert dacă Iermak își va pierde cu adevărat influența sau dacă aceasta va continua să fie exercitată prin intermediari – persoane apropiate, plasate în funcții-cheie în guvern, în administrația prezidențială sau în structurile de securitate. În fond, guvernul este condus în continuare de Sviridenko, iar armata de Sîrski, ambii considerați foarte apropiați de Iermak.

Persistă și ambiguitatea privind viitorul său rol în structura puterii: declarația lui Iermak că se va alătura eforturilor defensive ale Ucrainei are un ton vag și aproape personal, dar nu explică în ce fel anume. Nu este limpede dacă intenționează să intre într-o structură militară, să preia o funcție în industria de apărare (cu acces la o serie de resurse financiare importante) sau dacă această formulare reprezintă, de fapt, o cale elegantă de a se retrage din prim-plan, fără a rupe legătura simbolică cu armata și cu mediul politic. În timp ce remanierile din ultimii ani de la Kiev au părut simple rocade, situația de acum pare să ceară o transformare reală, nu doar o schimbare de decor.

Privit mai larg, cazul Iermak scoate la iveală trei vulnerabilități ale Ucrainei de astăzi. Prima ține de corupția la nivel înalt, care persistă chiar și în timpul războiului, cu demnitari din energie, apărare și alte domenii strategice demiși sau investigați. A doua se referă la concentrarea puterii prezidențiale, amplificată de legea marțială și de absența alegerilor, ceea ce face ca mecanismele democratice să fie înlocuite cu remanieri negociate în cercuri restrânse. A treia privește lipsa unui control real asupra oamenilor din jurul președintelui: un consilier sau un șef de birou, fără un statut constituțional clar, poate ajunge să dețină informal mai multă putere decât un prim-ministru sau decât conducătorii structurilor militare.

Potrivit Ukrainska Pravda, plecarea lui Andrii Iermak a avut și un efect psihologic asupra președintelui. Mai mulți membri ai echipei lui Zelenski, citați sub anonimat, spun că președintele a revenit „la versiunea sa mai veche” – mai energic, mai prezent, cu o disponibilitate mai mare de a asculta direct cu oamenii din jur și de a conduce ședințele fără filtrul omniprezent al fostului său șef de cabinet. În relatările lor, atmosfera de pe coridoarele puterii pare să se fi schimbat: imaginea scaunului gol din dreapta președintelui devine simbolică pentru o ușurare resimțită în interiorul sistemului.

Demisia lui Andrii Iermak marchează un moment de cotitură, dar nu aduce un final clar. Ea deschide o serie de întrebări legate atât de funcționarea internă a sistemului politic, cât și de modul în care Ucraina este privită de partenerii occidentali. Cât de profundă va fi, în realitate, „curățenia” anunțată? Cine îi va lua locul și câtă autonomie va avea față de influența fostului șef de birou? Și, mai ales, poate administrația Zelenski să reconstruiască încrederea internă și externă fără o reformă reală a modului în care se iau deciziile la vârful statului?

În ultimii ani, sintagma „inteligența artificială” a ajuns să acopere din punct de vedere lexical un spațiu mult mai vast decât ar fi normal. În comunicarea ziariștilor, în discuțiile de pe rețelele sociale, în prezentările corporatiste sau în discursurile politicienilor, ea poate însemna orice. De la coordonarea unui sistem de drone la funcționarea semafoarelor, de la scrierea unei hărți genetice la proiectare unui WC ecologic, de la țară adică, „inteligența artificială” lubrifiază orice discurs, lămurește orice dilemă, ucide în fașă gazetăreasca întrebare „cum?”. Este deopotrivă amenințare și explicație magică, sperietoare pentru piața muncii și oportunitate de dezvoltare personală, deliciul studenților leneși și coșmarul profilor puriști dar, mai ales, este ceața vinețiu-imbecilă care se așterne pe aprecierile perene ale inteligenței umane, naturale, biologice.

În acest context, lectura volumului „Păcatul originar al inteligenței artificiale” (editura Meditative Arts, București, 2025) este un gest mai mult decât necesar pentru cei care vor să se documenteze, să afle ce mecanisme funcționează dincolo de această sintagmă totalizatoare din punct de vedere logic și totalitară din punct de vedere al comunicării. Scris dintr-o perspectivă aflată în centrul de greutate al unui triunghi ce are în cele trei colțuri expunerea academică, textul de popularizare și meditația proprie a autorului, volumul este o lectură care poate fi asemănată cu un enunț simplu, care creează însă reverberații profunde în mintea cititorului.

„Păcatul originar”, o mențiune deloc întâmplătoare

Deși poate fi privit ca o găselniță de marketing sau ca expresia unui meșteșug cizelat în cele trei decenii și jumătate de activitate editorială a autorului, titlul reflectă excelent paralelismul dintre mitul biblic și procesele complexe care au dus la nașterea inteligenței artificiale.

În Biblie, păcatul originar ține în primul rând de neascultare. Adam și Eva, deși au fost creați ca două ființe perfecte, se depărtează ușor de Dumnezeu și eludează porunca divină. Vlad. T. Popescu explică în cartea sa că, în cazul inteligenței artificiale, această „neascultare” se referă la un fel de depărtare față de un anumit autocontrol tehnologic. Această fractură se manifestă prin alinierea la politici comerciale, prin lansarea de versiuni insuficient înțelese sau perfecționate, și este în esență o abatere de la spațiul moral al creației.

În lectura creștină, păcatul originar are și o componentă de trufie, fiindcă Adam și Eva cred că pot accede la un alt fel de cunoaștere. În cazul inteligenței artificiale, această mândrie ajunge aproape de hybris, mândria exagerată definită de grecii antici ca motor al tragediilor antice. Adeseori chatboții sunt priviți ca adevărați demiurgi fiindcă oferă iluzia dialogului, iar orice utilizator simte sărutarea Pythiei. Din păcate, așa cum subliniază autorul, IA face mult prea puțin pentru a educa utilizatorii în sensul corect al funcționalității sale.

Referindu-se la liberul arbitru, Sfântul Augustin a spus că „Adam și Eva au fost creați perfecți, dar perfectibili.” Exact în același mod, diferitele AI par perfecte atunci când sunt lansate, doar pentru ca, pe măsură ce funcționează, să-și etaleze imperfecțiunile și, implicit, punctele în care pot fi îmbunătățite.

Tehnicalități și avertismente

Volumul reușește să explice într-un limbaj ușor de înțeles lucruri în aparență dificil de pătruns: AI simbolică vs. AI conexionistă, LLM vs. SLM, fluxuri de lucru AI vs. agenți AI vs. AGI și multe alte asemenea. În acest sens, miza autorului e clară: vrea să explice cititorului ce este „înăuntrul” inteligenței artificiale și, mai ales, utilizatorilor de ChatGPT, Grok sau Claude care sunt limitările acestor sisteme și cum pot fi ele conștientizate.

De mare interes este și partea în care Vlad T. Popescu atrage atenția asupra pericolului de a antropomorfiza și chiar de a fetișiza Inteligența Artificială. El subliniază mereu că un asemenea sistem nu gândește în sensul uman al termenului, nu are percepții, nu are experiențe la persoana întâi, creativitatea lui este o manipulare statistică. De altfel, încă din primele pagini ale cărții, aflăm că autorul este în consonanță de idei cu Gary Marcus și Arvind Naranayan.

Interesantă este și lectura antropologică prin Alex Bălășescu: ideea că „naturalul” și „artificialul” sunt categorii culturale inventate de om pentru a-și defini identitatea. Autorul folosește asta pentru a demitiza discursul aproape religios al unor guru ai tehnologiei care vorbesc de „îngerii investitori”, „mântuire” și „singularitate”.

Două puncte forte ale volumului sunt grija cu care autorul tratează conexiunea dintre dezvoltarea inteligenței artificiale și IA, dar și punerea în paralel a dopaminei, imaginației, empatiei și limbajului cu absența acestor niveluri în AI.

La finalul lecturii unei asemenea cărți, probabil că prima curiozitate a oricărui cititor atent este aceea de a ruga o IA să analizeze volumul scris de Vlad T. Popescu, în sensul în care să identifice părțile slabe ale cărții. Iată cel mai dur fragment din ceea ce a răspuns ChatGPT 5.1:

„Are și slăbiciunea eseului românesc tipic: mult stil personal, câteva exagerări retorice, structură uneori sinuoasă, un balans variabil între tehnic și literar.”

Cum să-i explici sărmanei alcătuiri de linii de cod, că tot ceea ce percepe ea ca fiind defecte face deliciul cititorului uman și e diferența fundamentală de funcționare între cele două tipuri de inteligență? Reproșul unei IA cu privire la folosirea unui stil care evită mecanicismul este, probabil, cea mai tentantă și mai consistentă invitație la lectură, la care e greu să mai adaugi ceva.

Am asistat la o mulţime de reacţii isterice, mai ales pe reţelele sociale, dar şi în mass-media, atât la noi cât şi în presa occidentală, provocate de propunerea iniţială de acord, în 28 de puncte, privind războiul din Ucraina. Explicabile în parte prin sindromul antiTrump, în parte prin maniera complet nerealistă în care sunt privite relaţiile dintre state şi, în general, dinamica geopolitică.

Documentul iniţial a fost evident „scăpat” în spaţiul public în mod intenţionat pentru a testa reacţiile. De altfel, s-a şi observat între timp că, în urma discuţiilor de la Geneva, în care s-a implicat Marco Rubio, şi de la Abu Dhabi, cu participarea unor reprezentanţi ruşi, ucraineni şi americani, documentul iniţial a fost revizuit într-un nou format cu 19 puncte. Şi discuţiile în curs din Florida între americani şi ucraineni vor duce probabil la alte ajustări. Dacă asta va însemna în final un acord care să fie acceptabil şi de către Moscova rămîne de văzut. Atît Ucraina cît şi europenii pot veni cu o listă de doleanţe, însă nu e clar ce vor accepta ruşii.

S-a ajuns în acest stadiu, în care totuşi pentru prima dată se discută un proiect de acord pe hîrtie, depășind nivelul declaraţiilor, nu în urma discursurilor Kajei Kallas de înfierare a Moscovei, ci în urma unor manevre complexe ale administraţiei Trump, o combinaţie de sancţiuni vizînd exporturile de petrol ale Moscovei, presiuni asupra Indiei, care alături de China este principala destinaţie a acestor exporturi, demersurilor Washingtonului de deschidere către cinci ţări din Asia Centrală, doritoare să aibă o alternativă la dependenţa faţă de China şi Rusia şi, desigur, în urma pierderii masive de influenţă a Moscovei şi a Iranului în Siria.

Să nu uităm nici de rolul Arabiei Saudite, ale cărei decizii au un impact major asupra preţului barilului de petrol. Dacă, în trecut, prinţul moştenitor Mohamed bin Salman (MBS), liderul de facto al ţării, l-a sfidat deschis pe Biden, ajutîndu-l pe Putin prin menţinerea unui preţ ridicat al barilului, de data aceasta relaţiile mai mult decît cordiale dintre cele două părţi, inclusiv la nivel personal, între Donald Trump şi MBS, trebuie să fi avut un rol în scăderea acestuia, ceea ce a afectat serios Moscova.

În aceeaşi ordine de idei, KT McFarland, fost consilier-adjunct de securitate în primul mandat Trump, consideră că întîlnirea de la Casa Albă dintre Ahmed al-Sharaa şi Donald Trump a fost un eveniment extrem de important. Siria a fost întotdeauna o „nucă tare” pentru Statele Unite, spune ea. Fostul ei şef, Henry Kissinger, nu a reuşit în trecut să dilueze legăturile foarte solide dintre Damasc şi Moscova. Cu toate că Ahmed al-Sharaa este un personaj controversat și provine dintr-o grupare islamistă, Donald Trump a decis, la sugestia prinţului moştenitor din Arabia Saudită, MBS, să ridice sancţiunile împotriva Siriei şi să stabilească legături cu noul regim de la Damasc. O mişcare strategică de mare impact, care afectează Rusia, care încă mai are o bază militară în Siria, izolează Iranul, şi afectează negativ şi China care, prin Iran şi regimul Assad din Siria, îşi amplificase influenţa în regiune.

Această strategie multidimensională a Washingtonului a avut, între altele, și rolul de a spori presiunea asupra lui Putin în combinaţie cu sancţiunile impuse asupra celor mai importante companii petroliere ruseşti. Pare puţin probabil ca în alte condiţii Putin să fi acceptat negocierile privind un potenţial acord.

Am auzit multe voci critice, prin Europa şi pe la noi, dar, spre deosebire de europeni, Statele Unite încearcă să găsească o soluţie pentru încetarea conflictului. La drept vorbind, în ciuda retoricii pro-Ucraina, Europa nu doar că nu are anvergura geopolitică necesară, dar este şi blocată ideologic, după cum se vede atît din declaraţiile politice cît şi din analizele „experţilor”, într-o viziune preponderent morală, avînd în centru legislaţia internaţională, pedepsirea crimelor de război etc, în condiţiile în care evoluţiile geopolitice marcate de pierderea semnificativă de influenţă a Occidentului fac în bună măsură irelevante astfel de poziţii. O altă problemă este că europenii pur şi simplu nu mai au bani. Premierul belgian a respins categoric, spre iritarea Bruxelles-ului, demersul de acces la un fond rusesc de 140 miliarde euro blocat în Belgia.

Deşi, în mod evident, Rusia este agresorul şi a încălcat legislaţia internaţională, nu există nicio autoritate globală care să impună respectarea legii. În teorie, ar fi Consiliul de Securitate al ONU, dar vetourile Rusiei şi Chinei duc invariabil la blocaj. Realitatea e că, aşa cum s-a întîmplat întotdeauna în istorie, relaţiile dintre state sunt în mod esenţial guvernate de raporturile de putere. De exemplu, China nu a dat doi bani pe decizia Tribunalului de la Haga privind atolurile din Marea Chinei de Sud. Se pleacă de la premiza că Rusia, ca agresor, trebuie pedepsită şi că, în orice acord de încetare a focului, Ucraina trebuie să iasă cîştigătoare. Unii merg pînă acolo încît să avanseze ca obiectiv recuperarea în întregime a teritoriilor preluate cu forţa de ruşi, ceea ce e evident corect din punct de vedere moral şi din perspectiva legislaţiei internaţionale, dar complet nerealist.

În cadrul podcast-ului UnCommon Knowledge de la Hoover Institution, realizatorul acestuia, Peter Robinson, l-a avut ca invitat pe profesorul John Lewis Gaddis, de la Universitatea Yale, considerat unanim un fel de autoritate în materie de istorie a „Războiului Rece”. Între altele, el a explicat de ce în cartea sa din 2018, „On Grand Strategy”, se întoarce atît de mult în timp, 2500 de ani, pentru a discuta războiul peloponesiac, aşa cum au făcut şi alţi istorici reputaţi, ca Victor Davis Hanson sau Graham Allison. Motivul este acela că, în ciuda iluziilor multora, vehiculate în ultimele trei decenii, nu am intrat nicidecum în postistorie, elementele care guvernează relaţiile dintre state, în principal dintre marile puteri, nu s-au schimbat de-a lungul istoriei. Iar una dintre concluziile permanente este aceea că există un ecart, uneori semnificativ, între aspiraţii şi resurse. În opinia sa, de aici trebuie să plecăm şi astăzi cînd discutăm care ar trebui să fie obiectivul urmărit: răspîndirea democraţiei pe tot globul, o ordine internaţională liberală vs o lume relativ stabilă, în care coexistă democraţii şi regimuri autoritare sau chiar dictatoriale.

Multe dintre poziţiile exprimate în legătură cu războiul din Ucraina şi obiectivele de atins în cadrul unui eventual acord păcătuiesc prin ignorarea acestor adevăruri fundamentale. În mod concret, ignoră atît faptul că lumea de astăzi este foarte diferită chiar şi faţă de cea din urmă cu un deceniu cît şi acela că, din această cauză, Statele Unite nu mai au resursele şi capacitatea de a susţine o ordine internaţională aşa cum şi-o doresc mulţi de pe ambele maluri ale Atlanticului, ci trebuie să-şi fixeze nişte priorităţi. În ceea ce priveşte chestiunea resurselor limitate Octav Manea face o excelentă analiză în Revista 22 vorbind, practic din perspectiva Americii, cum arată priorităţile, în condiţiile în care resursele limitate impun cu necesitate alegeri. Iar situaţia securităţii din Europa, în particular din Ucraina, nu este nicidecum în capul listei pentru America. Primează competiţia geopolitică cu China şi cu emisfera vestică. În timp ce europenii sunt, lucru firesc, concentraţi exclusiv pe chestiunea securităţii pe continent prin prisma războiului din Ucraina, Statele Unite joacă global.

Nu întîmplător, spre oroarea multor comentatori, în proiectul de acord se ia în calcul posibilitatea ca Rusia să revină în G8. Este o încercare de a o decupla cît de cît de China. În plus, insistenţa europenilor pe chestiuni legate de legislaţia internaţională riscă să creeze probleme serioase în relaţia transatlantică. Faptul că Marco Rubio nu va fi prezent la reuniunea miniştrilor de externe din NATO este ceva „neobişnuit”. Absența unui secretar de stat de la una dintre cele două reuniuni anuale ale miniştrilor de externe NATO ar putea fi, între altele, o reacţie faţă de decizia Marii Britanii de a înceta să mai împărtăşească informaţii cu SUA privind ambarcaţiunile suspectate de trafic de droguri în Caraibe, deoarece oficialii britanici sunt îngrijoraţi de legalitatea recentelor atacuri militare americane împotriva acestor nave şi de declaraţiile pe aceeaşi temă făcute recent de Kaja Kallas în Canada.

În afară de asta, Europa se poziţionează diferit faţă de Washington şi în privinţa finalizării acordului legat de Ucraina. O bună parte dintre liderii europeni nu sunt foarte doritori să se termine războiul, aşa că încurajează Kievul să fie cît mai intransigent. Din doua motive: 1. Vor să aibă argumente în faţa populaţiei în demersul de creştere substanţială a bugetelor militare, între altele pentru a micşora dependenţa de America în materie de securitate; 2. În cazul existenţei unui acord şi cu o Rusie în G8, discursul împotriva partidelor populiste din Europa occidentală şi chiar măsurile legale luate împotriva acestora devin mult mai puţin convingătoare.

În acest context, în privinţa şanselor unui acord privind conflictul din Ucraina, e greu de dat un verdict. În ciuda unor „analize” care pleacă de la premiza unor presiuni suplimentare împotriva Rusiei, în realitate, marja de manevră din acest punct de vedere este destul de limitată. Ceea ce mulţi ignoră este că, la nivel global, în afara spaţiului occidental, Rusia este privită cu simpatie, conflictul din Ucraina fiind văzut ca unul între Moscova şi un Occident faţă de care există destule resentimente. Chiar dacă Donald Trump a obţinut unele concesii din partea Indiei în privinţa limitării importurilor de petrol din Rusia, relaţiile dintre cele două ţări, ambele membre BRICS, rămîn excelente. De altfel, în cadrul vizitei lui Vladimir Putin în India, vor fi semnate contracte importante în domeniul echipamentelor militare.

În plus, Ucraina se află într-o situaţie extrem de delicată, nu numai în plan militar. Se confruntă cu cel mai important scandal de corupţie de la invazia din 22 februarie 2022 într-un moment în care armata rusă avansează constant, deşi o face cu paşi mici şi cu pierderi mari, şi atacurile masive ale Moscovei au degradat substanţial infrastructura energetică a ţării. Scandalul are consecinţe și oferă un teren prielnic retoricii anti-Kiev din Europa şi America.

Este vorba de o schemă de fraudă cu o mită totală estimată la 100 miliarde USD, în care sunt implicaţi un fost viceprim-ministru, foştii miniştri ai Justiţiei şi ai Energiei şi un om de afaceri, Timur Mindich, un asociat de lungă durată al lui Zelensky. Scandalul a zguduit administraţia preşedintelui Volodymyr Zelensky şi a generat o mulţime de speculaţii privind o posibilă demisie a acestuia. Adrian Karatnycky, unul dintre cei mai cunoscuţi analişti specializaţi în Ucraina, scrie în Politico – Zelensky’s lame-duck presidency – că daunele aduse liderului ucrainean sunt probabil ireversibile:

„Pe plan intern, aceste dezvăluiri provoacă deja o schimbare radicală în soarta politică a lui Zelensky. Şi, deşi nu există dovezi de corupţie personală din partea preşedintelui, stilul său de guvernare şi dependenţa de un grup de prieteni şi apropiaţi au ajuns la un capăt de drum. Potrivit deputatului din opoziţie Yaroslav Zheleznyak, care a jucat un rol crucial în dezvăluirea scandalului de corupţie, sondajele încă nepublicate arată că Zelensky a pierdut încă 40% din sprijinul acordat, ceea ce sugerează că baza sa electorală se situează acum la aproximativ 25%, ceea ce îl face un preşedinte lipsit de o putere reală”.

Pînă la urmă, nu există o soluţie de acord ideală aşa cum şi-o doresc mulţi, în care Ucraina să iasă în avantaj şi Rusia să fie pedepsită. Ucraina nu va putea recupera teritoriile pierdute şi nu va putea intra în NATO. Probabil şi soluţia unei zone tampon, demilitarizată, ar putea fi acceptabilă pe moment pentru ambele părți. Chestiunea critică este cea a garanţiilor de securitate, pentru că e greu de crezut că Rusia a renunţat la ideea de a avea o Ucraină în sfera sa de influenţă. Rămîne de văzut ce se va întîmpla dacă războiul continuă.

America a investit mult în negocierea acestui acord, nu în principal pentru că Trump vrea Premiul Nobel pentru Pace, ci pentru că vrea să se concentreze pe competiţia cu China şi pe recîştigarea influenţei în emisfera vestică. Dacă demersul eşuează, ne putem aştepta la o decuplare, chiar şi parţială, a Statelor Unite faţă de acest conflict. A te baza pe retorica dură a europenilor, care, în fapt, nu prea au nici bani nici mari resurse militare, e riscant. S-ar putea ca Ucraina să piardă și zona litorală din Sud. Oricum, ideea de bază este aceea de a privi lucrurile realist nu din perspectiva unor enunţuri morale fără acoperire în realitate.

Preambul

Ne apropiem cu pași repezi de comemorarea tristă a anulării alegerilor, un fenomen cu care practica politică românească nu se mai întâlnise până în 2024. Falia căscată atunci în societate e astăzi chiar mai mare decât acum un an, iar de pe malurile ei românii răcnesc unii spre alții enunțuri egal imbecile: „Georgescu e președintele ales!” sau „Ne-a trecut glonțul rusesc pe la ureche!” Președintele în exercițiu e pentru mulți „Mucușor”, în timp ce lui Georgescu i s-a pus pe frunte ștampila de „candidat prorus”, pe care nu va reuși niciodată să și-o șteargă.

Miza și argumentele ambelor tabere se învârt în jurul TikTok, al cărui succes în România nu numai că a fost fulgerător, dar a și schimbat paradigma de comunicare politică în care fusese ales, de pildă, Klaus Johannis. Vor nu vor să recunoască, platforma chinezească a năucit o gașcă de „creativi”, de „guru mediatici”, de inși organizați în rețele suprapuse ce-și umflă bojocii ca să mențină anumite bule pe Facebook sau pe Instagram. Odată mutată într-un decor mult mai democratic și mai larg, dezbaterea a intrat pe un făgaș pe care nu l-au mai putut controla decât prin actul fără precedent de anulare a alegerilor. Ergo ruși, război hibrid, agresiune timp de un deceniu...

Algoritmi, trolli, boți și idioți. Utili.

Pentru aceia care încă mai strâmbă din nas atunci când aud de TikTok, să notăm că „algoritmul chinezesc” nu e nici malefic, nici manipulator... Mai degrabă, e aidoma măștii din pandemie, când mulți spuneau că nu o poartă fiindcă miroase, fără să-și dea seama că respectiva odoare pe bază de compuși cu sulf era rezultatul proceselor din propria gură. Adevărul este că algoritmul analizează ceea ce te interesează, pe baza secundelor pe care le petreci privind respectivul clip, după care îți servește mai multe asemenea „filmulețe”.

Da, este adevărat! IA generează tot felul de falsuri, poate ilustra aberații și manipulări. Ele vor continua să îți fie servite însă doar în măsura în care te uiți la ele! Dacă dai scroll în mai puțin de o secundă, „otrăvești” algoritmul și el va căuta să te prindă în alte zone de interes. E simplu. Doar că în acest moment al argumentării nu avem cum să nu ne referim la „idioții utili”. Sintagma e violentă și jignitoare, doar că e preluată din știința sociologică occidentală și nu trebuie înțeleasă ad literam. Așa se cheamă aceia care aderă la o idee nu fiindcă sunt neapărat de acord cu ea, ci fiindcă nevoia lor identitară sau de apartenență îi silește să se conformeze. Augmentat cu o retorică de genul „ei sunt prea rudimentari ca părerea lor să conteze”, tăvălugul politic al acestor idioți utili spulberă ideea clasică de democrație.

Hai să controlăm „narativul”!

Ionuț Moșteanu, fost ministru al Apărării, afirma cu patos că nu poate spune cu ce procent din PIB a contribuit România la apărarea Ucrainei. Motivul? Răstălmăcirile pe TikTok, plătite de ruși. Dincolo de fractura logică, explicabilă pentru un student mai puriu al Universității Bioterra, de unde a devenit „inginer” în urma absolvirii facultății de „management agroturistic”, rămâne întrebarea: oare nu e mai ușor pentru un manipulator să gloseze pe ceva ce nu s-a zis decât pe un număr concret?

Dar, lăsați!, intelectualii din USR nu se preocupă de asemenea probleme minore! În plus, ei știu când ar trebui făcută publică această sumă: atunci când statul va fi capabil să închidă, să aresteze, să pedepsească pe toți cei care nu sunt de acord cu narativul oficial. Dar cine decide că o știre e falsă? Păi, de pildă, Funky Citizens, o asociație cu finanțări mai mult decât dubioase.

În felul acesta, se construiește un „narativ” perfect: tot ceea ce este rău în România vine din războiul hibrid al Rusiei, din agenții infiltrați, din partea celor care s-au vândut invadatorului. Iar instrumentul e unul complex, susținut prin ferme de trolli și de boți.

Ilie care nu vede

Acum un an, i s-a reproșat lui Georgescu că avea milioane de vizualizări pe TikTok. Cumpărate de ruși, de BogPR, de Lenin reîntrupat, de Putin, de... Astăzi asistăm la un fenomen similar. Un adolescent nevăzător, ghidat de sora lui mai mică, abia ieșită din copilărie, a decis să facă niște clipuri pe TikTok, în speranța că vor câștiga niște bani de pâine (sic!). Primul lor videoclip „Asta este o păpușă” e realizat într-o cocioabă (la propriu), unde muștele se așază inclusiv pe fața lui Ilie. Sărăcia e cruntă, bietul tânăr e limpede sub- și malnutrit, îmbrăcat în straie sărăcăcioase. E timid și recunoscător. Nu cântă. Ceea ce face el e un fel de versificație cu vagi urme melodice, repetitive. Dar e autentic și vinde o poveste. Lumea se uită la el fiindcă știe instinctiv că în țara condusă de trotinetiștii progresiști ambivalenți sexual poate exista o asemenea sărăcie. Ba chiar, e mai reprezentativă decât cea a junelor corporatiste care defilează pe marile bulevarde citadine cu pahare de cappuccino sudate de palme. „’tu-i neamul nevoii!” ar fi spus căminarul Eminovici. Tatăl lui Mihai.

Videoclipul original al lui Ilie are, la momentul scrierii acestui text, 43 de milioane de vizualizări. Iar el, ca utilizator, are peste 13 milioane de aprecieri (like). E mai tare decât Georgescu. Cine l-o fi finanțat? Cine a băgat bani în promovare? Cum se face că un copil care cântă din străfundurile societății românești pune între paranteze mediatice miniștri ONG-iști și premieri monosprâncenați? „E mâna rușilor care vor să defăimeze nația!” vor exclama tinerii cu gleznuțele la vedere.

Poate că răspunsul valabil la toate aceste întrebări face recurs la ceea ce este Ilie și, mai ales, la ceea ce este societatea noastră. Fiindcă, deocamdată, votul nu e cenzitar. Ăștia suntem! Cu Georgescu, cu Șoșoacă zisă și Diana, cu IIie... Iar cei cărora nu le place votul universal ar trebui să vină cu demnitate și să ne propună un alt model politic. Fiindcă ăsta de există acum, vorba lui Vance: „Nu valorează nimic dacă poate fi răsturnat de câteva milioane de euro.”